Despre pluralitatea lecturilor (un alt comentariu la Cronicile Narniei)
În primul volum al Cronicilor (la altele nu fac referintã, n-am citit decât unul, pânã-l voi termina pe al saptelea o sã-mi creascã barba pânã la jumãtatea pieptului, cred), Lewis spune un lucru pe care îl auzim foarte des, doar cã într-un mod strâmb. Propriu-zis, sensul ideii s-a denaturat atât de mult încât chiar dacã l-am auzi în formularea lui corectã, noi tot strâmb l-am întelege. Zice, deci, Lewis: “For what you see and hear depends a good deal on where you are standing: it also depends on what sort of person you are.” E un loc comun al zilelor noastre, pe care însã Lewis îl restaureazã, redându-i sensul traditional. Cel corect.
Am avut, ca toti cei care au trecut cândva printr-o facultate de litere, cursuri de interpretare a textelor. Erau în practicã un fel de ateliere în care studentii primeau un text si, fãrã posibilitatea de a consulta critica literarã (efort de documentarist), fãrã sansa unei pregãtiri prealabile, trebuiau sã treacã la exegezã. Teoretic, era foarte des enuntat un principiu asemãnãtor celui de mai sus. În practicã, pentru cei mai multi dintre literati problema se punea pe unde scot cãmasa. O parte se descurcau. Pentru foarte putini însã era posibilã “rescrierea textului” care este în fapt exegeza. Eram unul dintre cei din urmã. Cât valora efortul celor alesi? Pãi, cam cât textele literare în sine, mai nimic. Privind retrospectiv, îmi amintesc cã mã duceam cu o dublã plãcere la cursurile de interpretare de text. Stiam, pe de o parte, cã scremetele colegilor mã vor amuza, si eram suficient de crud în vremea aceea ca sã nu ascund asta. Si mai stiam, concomitent, cã pânã se va termina cursul un profesor va fi încântat de gãselnitele mele, de dimensiunea abstractã a exegezei pe care o voi propune. Ignoram în acea vreme cã eu nu valoram cu nimic mai mult decât colegii mei. Sigur, atrãgeam fascinatia de care se bucurã un balet virtuoz, dar totul se reducea la nebunia pe care o creeazã si întretine o masinãrie care se miscã în gol. O flasnetã, o orgã din Barbaria, cum ar spune francezul.
Si asta pentru cã problema nu era în mine. Eu nici mãcar nu eram constient de existenta unei probleme, eram prea preocupat sã mã admir în timp ce mã joc cu textele literare. Problema, în fapt, a început atunci când Luther si Calvin au enuntat principiul sola Scriptura. Aruncau la cos secolele de exegezã biblicã pornind de la silogismul preacunoscut: 1. doar Dumnezeu este infaibilib, deci 2. oamenii nu sunt infailibili, si având în vedere cã 3. Sfintii Pãrinti erau niste oameni, atunci 4. Sfintii Pãrinti nu erau nici ei infailibili, astfel încât 5. Sfintii Pãrinti au fãcut greseli. Concluzia epocalã era cã Sfintii Pãrinti, nefiind Dumnezeu ci niste bieti oameni, exegeza produsã de ei nu putea fi decât plinã de greseli, ergo bunã de aruncat. Ce nu fuseserã capabili sã sesizeze Luther si Calvin era faptul cã si ei, la rândul lor, fiind niste bieti oameni, ar fi trebuit sã fie absolut incapabili sã formuleze un rationament altfel decât plin de greseli. Ceea ce de fapt si fãcuserã. Nu intru în explicatii suplimentare, cred cã erorile de logicã sar în ochii celor ce citesc acest comentariu...
Se pierdea în acel moment axul interpretativ al textelor sacre. Brusc, Ion devenea exeget al Bibliei, pornind de la simplul fapt cã era si el humanoid. Nu mai era nevoie de ani de lecturã pentru formarea viitorului comentator (ipotetic), ajungea ca postulantul sã fie alfabetizat. Noii ioni respingeau cu hotãrâre scrierile unui Origen sau ale unui Ioan Hrisostom, ca pe creatiile unor pãcãtosi, în schimb se ofereau sã producã ei noi paradigme exegetice, fãrã sã fie nici o clipã socati de futilitatea efortului. Lipsit de structura conferitã de autoritatea maestrilor, exercitiul interpretãrii era liber. Liber sã se ducã oriunde. În toate prãpãstiile. Ceea ce s-a si petrecut la scurtã vreme. Textul literar “eliberându-se” si el de tirania sensului, literatura avea sã se autocentreze din ce în ce mai mult, oferind celor pasionati de ea prilejul unui exercitiu amuzant si atât, atunci când nu este de-a dreptul maniacal.
Sunt lucruri pe care atunci, în diminetile mele studentesti în care mã exersam în ale interpretãrilor, nu-mi erau câtusi de putin clare. Altminteri, as fi fost cu mult mai putin entuziasmat de varza “reusitelor” mele. Aveam însã clar în cap ideea cã fiecare se situeazã în raport cu textul cum vrea el, fãrã vreo preferintã anume pentru o pãrere sau alta, cã toate opiniile sunt echivalente între ele (lucru cât se poate de fals chiar si în conditiile jocului universitar, încerc sã mã gândesc ce vexat as fi fost dacã realmente toate opiniile ar fi fost tratate cu aceeasi reactie din partea profesorilor). Totusi, intuitiv sesizasem cã un anume criteriu organiza interpretãrile studentesti: era consideratã cea mai bunã aceea care era cea mai “departe” de text, în sensul unei reformulãri cât mai neasteptate. Practic, exegeza care întrunea asteptãrile profesorilor era aceea care cerea universitarului efortul unei noi decodãri, pe lângã decodarea textului care servise de suport. Un fel de joc cu mãrgelile de sticlã, câstigã cel cu capacitatea cea mai mare de inovare în conditiile unei aparente sãrãcii a mijloacelor, purã mãiestrie fãrã sens...
Spune Lewis: “Ceea ce auzi şi vezi depinde într-o bunã mãsurã de pozitia în care te afli. Mai depinde si de ce fel de om esti.” Într-adevãr. Numai cã de aici modernii au mai fãcut un pas, unul abuziv, pe mãsura logicii protestantismului: “Putând fiecare dintre noi sã avem propriul punct de vedere, atunci realitatea obiectivã îsi pierde sensul, si de fapt nici mãcar nu mai existã. Fiecare punct de vedere este la fel de valabil ca toate celelalte.” Fals. De fapt, dictatura realitãtii nu înceteazã nici o clipã, independent de incapacitatea noastrã de a o percepe complet sau fie si partial. În exegeza traditionalã traditia de interpretare este memento-ul dictaturii realitãtii. Este reperul care-l împiedicã pe aspirant sã scrie nonsalant despre punctul lui de vedere. Lipsit de opera formatoare a înaintarilor în ale textului sacru, ereticul nu poate compensa acest handicap cu nimic. Se stie foarte bine ce-a reprezentat traducerea Bibliei si punerea ei la îndemâna celor nepregãtiti si deloc dispusi sa devina constienti de nivelul prostiei lor. Mesterul în viata cãruia “intrase Iisus”, cuprins de avântul frenetic pentru Cuvântul lui Dumnezeu, dispretuitor la adresa omiliilor înaintasilor, a considerat cã pasiunea poate înlocui anii de coacere lentã la umbra chiliilor. Cu mâna pe ciocan si pe mistrie, cu Biblia în buzunarul de pe turul pantalonilor, mesterul îsi împãrtea viata între munca “cinstitã” (nu ca preotii si cãlugãrii care citesc toatã ziua!) si exegeza biblicã. Atât de dragã îi era aceastã din urmã operatiune, încât si în privatã, cu chilotii lãsati pe vine, mesterul se exersa la cititul si întelegerea versetelor. Liber ca un student literat în timpul unui curs de interpretare de texte, mesterul decoda astfel tot ceea ce Biserica tinuse ascuns de popor secole de-a rândul. În aceste circumstante de reculegere si abnegatie s-au nãscut sectele (neo)protestante, alãturi de alte produse ale mesterului, cu nimic mai pretioase.
Rezumând toate cele spuse pânã acum, meritã observat cã pretentia exegezei moderne de a renunta la prestigiul traditiei nu a primit recompensa libertãtii. Dacã într-adevãr traditia ar fi reprezentat o povarã, atunci ea ar fi dus inevitabil la moartea intelectualã a celor dedicati ei. În realitate, libertatea exegetului traditional existã, si ea este asiguratã de perenitatea textelor sacre, texte “deschise” pentru cã niciodatã nu sunt în dezacord cu timpurile. Dacã vreodatã Biblia, Coranul sau Vedele n-ar mai avea nimic de spus despre lumea în care trãim – si aici enunt o imposibilitate – atunci o nouã exegezã ortodoxã ar deveni automat imposibilã. Atitudinea traditionalistã în fata textului sacru se miscã între rigiditatea imperativului ortodoxiei si maleabilitatea textului viu în raport cu vremurile schimbãtoare. Rigoare si flexibilitate în egalã proportie.
Dimpotrivã, cel mai mare risc al interpretãrii moderne este otetirea ei. Modã dupã modã, nu are de ales decât sã se zbatã contrazicându-se pe sine periodic. Punctele ei de vedere valoreazã la fel de mult fiecare în parte si toate împreunã, dar nu cine stie ce. Voi ilustra aceastã opozitie cu un exemplu de dublã interpretare, traditionalã si modernã.
Dupã cum bine se stie, musulmanii ating pãmântul cu fruntea în timpul rugãciunii. Este ceea ce în ritualul islamic se numeste în arabã sujud (prosternarea): credinciosul, în genunchi, cu palmele atingând pãmântul, atinge cu fruntea punctul imaginar în care ochii lui s-au concentrat în timpul rugãciunii. Acest ritual a rãmas din timpul vietii Profetului, si este comun tuturor celor patru scoli de shari’ah sunnitã, precum si shiitilor. Mai mult, el seamãnã frapant cu una din posturile din timpul metaniilor crestine, si cu sigurantã cã poate fi gãsit în alte religii.
Interpretarea traditionalã a acestei posturi hieratice postuleazã: “Credinciosul se aflã în cea mai mare proximitate fatã de Dumnezeu atunci când se aflã în sujud.” De unde si injonctiunea de a prelungi voluntar prosternarea la terminarea fiecãrei rugãciuni rituale (salat). Pentru cei care cunosc legea corespondentei inverse dintre lumea noastrã si lumea cereascã, nimic mai logic: având în vedere disproportia dintre Dumnezeu si om, este si normal ca acesta din urmã sã se apropie de Creator în pozitia cea mai umilã, cea în care fruntea lui una cu pãmântul. Mai mult, la nivel simbolic, musulmanul alcãtuieste în sujud o cruce imaginarã formatã din fruntea sa (punctul superior), palmele (linia orizontalã) si picioarele care trebuie sã fie unite (punctul inferior). Este unul din locurile în care crucea apare în Islam, cu simbolismul ei imuabil. Exegeza traditionalã îsi epuizeazã cadrul (deci sistemul de referintã) în acest paragraf. Ar fi multe altele de spus, dar directia am enuntat-o deja.
Ei bine, exegeza modernã nu vede nimic din toate acestea. Oriana Fallaci, cunoscuta islamofoabã (sau islamofobistã? – nu cred cã are vreo importantã...), într-o carte despre marotele ei preferate, scria: “Musulmanii nu sunt capabili de nimic altceva decât sã stea cu fundul în sus de cinci ori pe zi.” O exegezã percutantã despre sujud. Foarte modernã. Greu de uitat.
Sã mai aruncãm o ultimã privire asupra fragmentului lui C.S. Lewis cu care am pornit acest comentariu: “For what you see and hear depends a good deal on where you are standing: it also depends on what sort of person you are.” Exegetul traditionalist vede în prosternarea islamicã apropierea paradoxalã de Dumnezeu si simbolul crucii. Exegetul modern nu vede nimic din toate acestea. El simte doar un impuls irezistibil fatã de singurul lucru cu care are ceva în comun: fundul.
Q.e.d.
---------------
Pornind de la Cronicile Narniei, am mai scris:
Despre ispite
Ce magicã esti, lumea mea!
Despre nesaţul modernităţii
Despre Răul Dumnezeu
Despre incertitudinile elective
Sandwich-uri pentru Făt-Frumos
Despre lucruri ce nu se văd
Am avut, ca toti cei care au trecut cândva printr-o facultate de litere, cursuri de interpretare a textelor. Erau în practicã un fel de ateliere în care studentii primeau un text si, fãrã posibilitatea de a consulta critica literarã (efort de documentarist), fãrã sansa unei pregãtiri prealabile, trebuiau sã treacã la exegezã. Teoretic, era foarte des enuntat un principiu asemãnãtor celui de mai sus. În practicã, pentru cei mai multi dintre literati problema se punea pe unde scot cãmasa. O parte se descurcau. Pentru foarte putini însã era posibilã “rescrierea textului” care este în fapt exegeza. Eram unul dintre cei din urmã. Cât valora efortul celor alesi? Pãi, cam cât textele literare în sine, mai nimic. Privind retrospectiv, îmi amintesc cã mã duceam cu o dublã plãcere la cursurile de interpretare de text. Stiam, pe de o parte, cã scremetele colegilor mã vor amuza, si eram suficient de crud în vremea aceea ca sã nu ascund asta. Si mai stiam, concomitent, cã pânã se va termina cursul un profesor va fi încântat de gãselnitele mele, de dimensiunea abstractã a exegezei pe care o voi propune. Ignoram în acea vreme cã eu nu valoram cu nimic mai mult decât colegii mei. Sigur, atrãgeam fascinatia de care se bucurã un balet virtuoz, dar totul se reducea la nebunia pe care o creeazã si întretine o masinãrie care se miscã în gol. O flasnetã, o orgã din Barbaria, cum ar spune francezul.
Si asta pentru cã problema nu era în mine. Eu nici mãcar nu eram constient de existenta unei probleme, eram prea preocupat sã mã admir în timp ce mã joc cu textele literare. Problema, în fapt, a început atunci când Luther si Calvin au enuntat principiul sola Scriptura. Aruncau la cos secolele de exegezã biblicã pornind de la silogismul preacunoscut: 1. doar Dumnezeu este infaibilib, deci 2. oamenii nu sunt infailibili, si având în vedere cã 3. Sfintii Pãrinti erau niste oameni, atunci 4. Sfintii Pãrinti nu erau nici ei infailibili, astfel încât 5. Sfintii Pãrinti au fãcut greseli. Concluzia epocalã era cã Sfintii Pãrinti, nefiind Dumnezeu ci niste bieti oameni, exegeza produsã de ei nu putea fi decât plinã de greseli, ergo bunã de aruncat. Ce nu fuseserã capabili sã sesizeze Luther si Calvin era faptul cã si ei, la rândul lor, fiind niste bieti oameni, ar fi trebuit sã fie absolut incapabili sã formuleze un rationament altfel decât plin de greseli. Ceea ce de fapt si fãcuserã. Nu intru în explicatii suplimentare, cred cã erorile de logicã sar în ochii celor ce citesc acest comentariu...
Se pierdea în acel moment axul interpretativ al textelor sacre. Brusc, Ion devenea exeget al Bibliei, pornind de la simplul fapt cã era si el humanoid. Nu mai era nevoie de ani de lecturã pentru formarea viitorului comentator (ipotetic), ajungea ca postulantul sã fie alfabetizat. Noii ioni respingeau cu hotãrâre scrierile unui Origen sau ale unui Ioan Hrisostom, ca pe creatiile unor pãcãtosi, în schimb se ofereau sã producã ei noi paradigme exegetice, fãrã sã fie nici o clipã socati de futilitatea efortului. Lipsit de structura conferitã de autoritatea maestrilor, exercitiul interpretãrii era liber. Liber sã se ducã oriunde. În toate prãpãstiile. Ceea ce s-a si petrecut la scurtã vreme. Textul literar “eliberându-se” si el de tirania sensului, literatura avea sã se autocentreze din ce în ce mai mult, oferind celor pasionati de ea prilejul unui exercitiu amuzant si atât, atunci când nu este de-a dreptul maniacal.
Sunt lucruri pe care atunci, în diminetile mele studentesti în care mã exersam în ale interpretãrilor, nu-mi erau câtusi de putin clare. Altminteri, as fi fost cu mult mai putin entuziasmat de varza “reusitelor” mele. Aveam însã clar în cap ideea cã fiecare se situeazã în raport cu textul cum vrea el, fãrã vreo preferintã anume pentru o pãrere sau alta, cã toate opiniile sunt echivalente între ele (lucru cât se poate de fals chiar si în conditiile jocului universitar, încerc sã mã gândesc ce vexat as fi fost dacã realmente toate opiniile ar fi fost tratate cu aceeasi reactie din partea profesorilor). Totusi, intuitiv sesizasem cã un anume criteriu organiza interpretãrile studentesti: era consideratã cea mai bunã aceea care era cea mai “departe” de text, în sensul unei reformulãri cât mai neasteptate. Practic, exegeza care întrunea asteptãrile profesorilor era aceea care cerea universitarului efortul unei noi decodãri, pe lângã decodarea textului care servise de suport. Un fel de joc cu mãrgelile de sticlã, câstigã cel cu capacitatea cea mai mare de inovare în conditiile unei aparente sãrãcii a mijloacelor, purã mãiestrie fãrã sens...
Spune Lewis: “Ceea ce auzi şi vezi depinde într-o bunã mãsurã de pozitia în care te afli. Mai depinde si de ce fel de om esti.” Într-adevãr. Numai cã de aici modernii au mai fãcut un pas, unul abuziv, pe mãsura logicii protestantismului: “Putând fiecare dintre noi sã avem propriul punct de vedere, atunci realitatea obiectivã îsi pierde sensul, si de fapt nici mãcar nu mai existã. Fiecare punct de vedere este la fel de valabil ca toate celelalte.” Fals. De fapt, dictatura realitãtii nu înceteazã nici o clipã, independent de incapacitatea noastrã de a o percepe complet sau fie si partial. În exegeza traditionalã traditia de interpretare este memento-ul dictaturii realitãtii. Este reperul care-l împiedicã pe aspirant sã scrie nonsalant despre punctul lui de vedere. Lipsit de opera formatoare a înaintarilor în ale textului sacru, ereticul nu poate compensa acest handicap cu nimic. Se stie foarte bine ce-a reprezentat traducerea Bibliei si punerea ei la îndemâna celor nepregãtiti si deloc dispusi sa devina constienti de nivelul prostiei lor. Mesterul în viata cãruia “intrase Iisus”, cuprins de avântul frenetic pentru Cuvântul lui Dumnezeu, dispretuitor la adresa omiliilor înaintasilor, a considerat cã pasiunea poate înlocui anii de coacere lentã la umbra chiliilor. Cu mâna pe ciocan si pe mistrie, cu Biblia în buzunarul de pe turul pantalonilor, mesterul îsi împãrtea viata între munca “cinstitã” (nu ca preotii si cãlugãrii care citesc toatã ziua!) si exegeza biblicã. Atât de dragã îi era aceastã din urmã operatiune, încât si în privatã, cu chilotii lãsati pe vine, mesterul se exersa la cititul si întelegerea versetelor. Liber ca un student literat în timpul unui curs de interpretare de texte, mesterul decoda astfel tot ceea ce Biserica tinuse ascuns de popor secole de-a rândul. În aceste circumstante de reculegere si abnegatie s-au nãscut sectele (neo)protestante, alãturi de alte produse ale mesterului, cu nimic mai pretioase.
Rezumând toate cele spuse pânã acum, meritã observat cã pretentia exegezei moderne de a renunta la prestigiul traditiei nu a primit recompensa libertãtii. Dacã într-adevãr traditia ar fi reprezentat o povarã, atunci ea ar fi dus inevitabil la moartea intelectualã a celor dedicati ei. În realitate, libertatea exegetului traditional existã, si ea este asiguratã de perenitatea textelor sacre, texte “deschise” pentru cã niciodatã nu sunt în dezacord cu timpurile. Dacã vreodatã Biblia, Coranul sau Vedele n-ar mai avea nimic de spus despre lumea în care trãim – si aici enunt o imposibilitate – atunci o nouã exegezã ortodoxã ar deveni automat imposibilã. Atitudinea traditionalistã în fata textului sacru se miscã între rigiditatea imperativului ortodoxiei si maleabilitatea textului viu în raport cu vremurile schimbãtoare. Rigoare si flexibilitate în egalã proportie.
Dimpotrivã, cel mai mare risc al interpretãrii moderne este otetirea ei. Modã dupã modã, nu are de ales decât sã se zbatã contrazicându-se pe sine periodic. Punctele ei de vedere valoreazã la fel de mult fiecare în parte si toate împreunã, dar nu cine stie ce. Voi ilustra aceastã opozitie cu un exemplu de dublã interpretare, traditionalã si modernã.
Dupã cum bine se stie, musulmanii ating pãmântul cu fruntea în timpul rugãciunii. Este ceea ce în ritualul islamic se numeste în arabã sujud (prosternarea): credinciosul, în genunchi, cu palmele atingând pãmântul, atinge cu fruntea punctul imaginar în care ochii lui s-au concentrat în timpul rugãciunii. Acest ritual a rãmas din timpul vietii Profetului, si este comun tuturor celor patru scoli de shari’ah sunnitã, precum si shiitilor. Mai mult, el seamãnã frapant cu una din posturile din timpul metaniilor crestine, si cu sigurantã cã poate fi gãsit în alte religii.
Interpretarea traditionalã a acestei posturi hieratice postuleazã: “Credinciosul se aflã în cea mai mare proximitate fatã de Dumnezeu atunci când se aflã în sujud.” De unde si injonctiunea de a prelungi voluntar prosternarea la terminarea fiecãrei rugãciuni rituale (salat). Pentru cei care cunosc legea corespondentei inverse dintre lumea noastrã si lumea cereascã, nimic mai logic: având în vedere disproportia dintre Dumnezeu si om, este si normal ca acesta din urmã sã se apropie de Creator în pozitia cea mai umilã, cea în care fruntea lui una cu pãmântul. Mai mult, la nivel simbolic, musulmanul alcãtuieste în sujud o cruce imaginarã formatã din fruntea sa (punctul superior), palmele (linia orizontalã) si picioarele care trebuie sã fie unite (punctul inferior). Este unul din locurile în care crucea apare în Islam, cu simbolismul ei imuabil. Exegeza traditionalã îsi epuizeazã cadrul (deci sistemul de referintã) în acest paragraf. Ar fi multe altele de spus, dar directia am enuntat-o deja.
Ei bine, exegeza modernã nu vede nimic din toate acestea. Oriana Fallaci, cunoscuta islamofoabã (sau islamofobistã? – nu cred cã are vreo importantã...), într-o carte despre marotele ei preferate, scria: “Musulmanii nu sunt capabili de nimic altceva decât sã stea cu fundul în sus de cinci ori pe zi.” O exegezã percutantã despre sujud. Foarte modernã. Greu de uitat.
Sã mai aruncãm o ultimã privire asupra fragmentului lui C.S. Lewis cu care am pornit acest comentariu: “For what you see and hear depends a good deal on where you are standing: it also depends on what sort of person you are.” Exegetul traditionalist vede în prosternarea islamicã apropierea paradoxalã de Dumnezeu si simbolul crucii. Exegetul modern nu vede nimic din toate acestea. El simte doar un impuls irezistibil fatã de singurul lucru cu care are ceva în comun: fundul.
Q.e.d.
---------------
Pornind de la Cronicile Narniei, am mai scris:
Despre ispite
Ce magicã esti, lumea mea!
Despre nesaţul modernităţii
Despre Răul Dumnezeu
Despre incertitudinile elective
Sandwich-uri pentru Făt-Frumos
Despre lucruri ce nu se văd
Etichete:
Ariergarda culturii
0 comentarii :
Trimiteți un comentariu