vineri, 13 martie 2009

Sacerdotalis Caelibatus, enciclica Papei Paul VI despre celibatul sacru

Textul este aici.

joi, 23 octombrie 2008

Inazo Nitobe - Bushido, spiritul Japoniei (recenzie)

Textul este aici.

luni, 20 octombrie 2008

Simone Weil - Forme de iubire implicita a lui Dumnezeu (recenzie)

Textul este aici.

luni, 22 septembrie 2008

Simone Weil despre discreţia iubirii implicite de Dumnezeu



Citind paginile acestui volum îţi vine în minte că nimeni nu seamănă mai mult cu Simone Weil ca Teresa de Ávila, sfânta patroană a Spaniei, călugariţa carmelită şi reformatoarea monastică a cărei sărbătoare are loc în calendarul gregorian al Bisericii Romano-Catolice în ziua de 15 octombrie. Despre aceasta din urmă, biograful ei, Pierre Boudot, spunea: “În toate paginile sale se vede marca unei pasiuni vii, a unei sincerităţi absolute şi a unei iluminări a credinţei. Toate revelaţiile sale mărturisesc credinţa ei profundă într-o uniune spiritoală dintre ea şi Christos.” Rânduri care o anticipează pe Simone Weil...

Primul adjectiv pe care îl sugerează această personalitate este “inclasabilă”. O creştină a cărei intuiţie intelectuală se ridică la perceperea corectă a hinduismului şi a taoismului – dar care primeşte botezul pe patul de moarte, deci nu este riguros creştină; o contemplativă ale cărei repere metafizice sunt atât de impresionante încât cei care vorbesc despre la métaphysique de Simone Weil ar trebui să dea înapoi în faţa celei care se depersonalizează până la ştergerea sinelui în faţa adevărurilor eterne – dar ale cărei poziţii şi întreprinderi în viaţa mundană par să vizeze activismul cel mai frenetic. Inclasabilă. Aproape suprafirească.

Iar suprafirescul este subiectul Formelor de iubire implicită a lui Dumnezeu. Iubire implicită – iubirea pregătitoare, iubirea care ţine mai cu seamă de credinţă, deci de încredere, şi nu de ştiinţa lui Dumnezeu. Iubirea care se ridică în sus, asemeni privirii evreilor către şarpele salvator ridicat de Moise în pustie. Trei forme de iubire mai cu seamă: iubirea aproapelui, iubirea pentru ordinea lumii şi iubirea practicilor religioase, ba chiar patru dacă socotim, cu Simone Weil, prietenia. Cele trei iubiri (ba chiar patru) sunt, fiecare în parte şi toate la un loc, nişte Imitatio Deus.

Iubirea pentru celălalt, atenţia faţă de alteritate, nu este o “faptă bună”, un act suregatoriu menit să netezească autorului său drumul spre Paradis. Nu. Este operă de justiţie, pentru că mila şi dreptatea sunt, în dimensiunea lor firescă, totuna. Virtutea supranaturală a dreptăţii constă, dacă eşti superiorul într-un raport inegal de forţe, să te comporţi exact ca şi cum ar fi egalitate, iar dacă eşti inferiorul, să realizezi că raportul de forţe este în defavoarea ta, şi să răspunzi cu recunoştinţă faţă de cel care îţi restituie demnitatea umană, refuzând să te considere drept obiect la bunul său plac. În felul acesta, şi cel puternic, şi cel nenorocit, participă la dreptate. Or, retragerea celui puternic din faţa celui slab imită decreaţia divină: retragerea lui Dumnezeu pentru ca altceva decât El să fie cu putinţă.

Iubirea ordinii lumii este iubirea pentru frumuseţe, adică pentru singurul lucru din univers care este o finalitate fără să conţină un scop. Teribila atracţie pe care ordinea/frumuseţea o exercită ţine de faptul că ea, spre deosebire de toate preocupările noastre (banul, puterea), nu este mijloc şi este bună în sine, fără ca totuşi să ne ofere un bine anume. Or, dorinţa de a iubi într-o fiinţă oarecare frumuseţea lumii este dorinţa Întrupării, aşteptarea christică, anticiparea aripii Duhului Sfânt. De aici poate şi oroarea pe care o resimţim faţă de perfecţiune, cu nimic inferioară de oroarea pe care ne-o provoacă urâtul – absolutul ca obiect al atracţiei şi al repulsiei.

Iubirea practicilor religioase ţine de contactul cu paradoxurile tari, religia fiind locul în care cele sensibile particulare şi cele cu desăvârşire pure se suprapun: “Biserica poate fi urâtă, cântările false, preotul corupt, iar credincioşii cu mintea risipită. Într-un anume sens, toate acestea nu au nici o importanţă. La fel cum, dacă un geometru trasează, pentru a ilustra o demonstraţie corectă, o figură în care dreptele sunt strâmbe şi cercurile turtite, ele nu au nici o importanţă. Lucrurile religioase sunt pure de drept, în mod teoretic, prin ipoteză, prin definiţie, prin convenţie. Aşa încât puritatea lor e necondiţionată. Nici o întinare nu o poate atinge.” În centrul frumuseţii religiei creştine se află ceva absolut lipsit de frumuseţe, ceva ce este numai convenţie: Eucharistia. Absurditatea dogmei prezenţei reale constituie virtutea ei. Christos nu poate fi prezent într-un astfel de obiect decât prin convenţie. Or, tocmai prin acest fapt el este acolo cu desăvârşire prezent. În Eucharistie există ceva ce ne este total necunoscut, despre care ştim numai, aşa cum spune Platon, că este ceva şi că nimic deosebit de lucrul acela nu e dorit vreodată decât din eroare.

Iubirea aproapelui, iubirea frumuseţii lumii, iubirea religiei – toate trei au ceva în comun: des-personalizează. Altfel spus, ţinând cont de sensul pe care persona îl are în greaca veche, de-maschează. Prin cele trei forme ale iubirii topeşti imaginea pe care ceilalţi o au pentru tine, rămâi gol, aşa cum eşti de fapt, aşa cum te vede Dumnezeu.

Dacă legea principală a prieteniei este să vezi un om binele şi necesitatea (fără ca vreunul dintre cei doi termeni să-l sufoce pe celălalt), şi dacă prietenia adevărată este aceea în care cei doi rămân până la capăt doi, conservând o distanţă respectuoasă care-i permite celuilalt să fie el însuşi, avem imaginea la scară umană a retragerii divine din faţa omului pentru ca cel din urmă, insignifiant în raport cu Dumnezeu, să-şi conserve liberul arbitru. Înainte ca omul să-şi dorească uniunea cu divinul, este tratat ca un prieten, ca un egal.

Acestea sunt formele de iubire implicită pe care le expune Simone Weil. Dincolo de ele este revărsarea harului, frumuseţea pură a Tatălui, atingerea aripii Sfântului Duh, prezenţa Christică, adevăratul sacrament, adică iubirea explicită. “Totul se petrece ca şi cum, printr-o miraculoasă favoare, sensibilitatea însăşi are evidenţa faptului că tăcerea nu e absenţa sunetului, ci un lucru infinit mai real decât sunetele, sediul unei armonii mai desăvârşite decât cea mai frumoasă dintre armoniile susceptibile a fi alcătuite din sunete. Dar există diferite grade ale tăcerii. În frumuseţea universului e o tăcere care este ca zgomotul în raport cu tăcerea lui Dumnezeu.

Editorial publicat pe rocultura.

luni, 15 septembrie 2008

Populorum Progressio, enciclica Papei Paul VI asupra dezvoltării popoarelor

Nu este prima oară când Sfântul Scaun se pronunţă asupra problemelor sociale: Papa Leon XIII cu Rerum Novarum; Papa Pius XI cu Quadragesimo Anno; Papa Ioan XXIII cu Mater et Magistra şi Pacem in Terris - putem vorbi despre o reiterare periodică a temei. Trebuie însă spus dintru început că această enciclică degajă o proastă impresie de discurs politic găunos, fie el şi rostit de la cea mai înaltă tribună a Organizaţiei Naţiunilor Unite. Acolo unde nu e pur şi simplu la eoni distanţă de doctrina creştină, simplă parafrază de-abia deghizată a ideologiei socialiste, este din păcate gol de sens şi inutil. Nu că n-ar exista şi câteva scântei subtile şi cu adevărat spirituale, dar ce folos, înecate şi neutralizate cum sunt de noianul superfluului...


Cadrul general

Atunci când apărea, pe 26 martie 1967, Populorum Progressio se voia cheia creştină la câteva dintre problemele cronice ale modernităţii: tentaţia dezvoltării materiale excesive şi neocolonialismul. Lumea era deja, de mai bine de un secol, iremediabil orizontală. Singurele aspiraţii ale contemporanilor se îndreptau spre proliferarea haotică de obiecte, pe care le transformareră din instrumente în condiţia fericirii. Cât despre neocolonialism, această stare de fapt se instaurase după obţinerea “independenţei” fostelor colonii, fiind vorba în fapt de înlocuirea vechilor mecanisme de exploatare făţişă cu altele ceva mai subtile: pe de o parte pârghiile de tip bancar care impuneau în schimbul împrumuturilor “pentru dezvoltare” întreaga politică economică a ţărilor beneficiare, pe de altă parte înlocuirea regimurilor politice precoloniale tradiţionale cu oameni formaţi după mentalitatea Occidentului, adevăraţi străini în ţările şi culturile din care proveneau, pasibili să devină cu uşurinţă pioni ai fostelor puteri coloniale. Biserica Romano-Catolică sesizează problema în gravitatea ei. Din păcate, trebuie să repet, reacţia este, cu excepţia unor detalii, una nepotrivită.

În ansamblu, eroarea constă în adoptarea punctelor de vedere moderne, de unde şi senzaţia unui discurs reconfortant, a unui simplu ecou al prejudecăţilor comune în materie. De exemplu, atunci când se face afirmaţia că Biserica urmăreşte lupta popoarelor care doresc să se elibereze de ignoranţă şi mizerie, idee reluată ulterior cu referinţe precise la analfabetismul Lumii a Treia, se sugerează implicit că singura civilizaţie care există şi la care trebuie aspirat este aceea a Euroamericii, în afara căreia nefiind decât un vid nefiresc şi insuportabil. Afirmaţia ceva mai specifică, reluare a Constituţiei Pastorale, este însă mult mai precisă: “[...] popoarele foamei interpelează astăzi în manieră dramatică popoarele opulenţei.” Experimentalismul invocat al călătoriilor Sfântului Părinte în America Latină, Africa, India, în care a putut vedea el însuşi ravagiile sărăciei din ţările în curs de dezvoltare este şi el menit să reconforteze lectorul “lumii civilizate”. Oare chiar contează ce vede un turist, mai cu seamă un înalt personaj oficial, atât de mult încât de acolo să tragem concluzii definitorii asupra culturilor care înconjoară lumea noastră?

Vom vedea pe rând bunele şi relele pe care această enciclică discutabilă le conţine. Vom încerca să le despărţim, să vedem unde sunt neajunsurile, până unde a mers luciditatea, cât s-a cedat în folosul aerului timpului. N-am spus că vom analiza, nedorind să formalizăm ipocrit un text al cărui concluzie a fost deja enunţată dintru început. Am preferat să spunem că vom vedea nedorind să ascundem partea hotărâtoare pe care această scriere o datorează saltului capricant al intuiţiei.


Fondul ideatic

Atunci când sunt enumerate aspiraţiile oamenilor, Biserica arată că nu-şi face iluzii în ceea ce priveşte prezentul: “Să fie eliberaţi de mizerie, să-şi găsească în mod mai sigur subzistenţa, sănătatea, locul de muncă stabil; să participe mai activ la responsabilităţi, dincolo de orice opresiune, la adăpost de situaţii care le ofensează demnitatea umană; să fie mai instruiţi; într-un cuvânt, să facă, să cunoască, şi să aibă mai mult, pentru a fi mai mult: aceasta este aspiraţia oamenilor de azi, în vreme ce un mare număr dintre ei sunt condamnaţi să trăiască în nişte condiţii care fac iluzorii aceste dorinţe legitime.” Atâta doar că se ratează dintru început o nuanţă, una covârşitoare, şi anume: dacă fiecare în parte dintre aceste dorinţe prezintă un anume grad de legitimitate, însumarea tuturor sfârşeşte prin a fi contrariul legitimităţii, chiar o monstruozitate. Nu-ţi poţi dori să îndepărtezi toate cauzele nefericirii, într-un salt de sorginte prometeică peste umbra ta. Nu e deloc înţelept să vrei binele şi numai binele, sfidând natura umană căzută, aşa cum o ştim că este. Şi e neplăcut să constatăm că nicăieri înaltul prelat nu spune ceea ce ştie ţăranul român, că “necazurile sunt pe oameni”, şi cel mai înţelept ar fi ca omul să le ducă în cârcă nu fără cuminţenie, dacă nu-şi poate dori să devină înger, salt înfricoşător ce nu este la îndemâna tuturor.

Abordând problema colonizării, aceeaşi dorinţă de a împăca pe toată lumea. Pe de o parte puterile colonizatoare au avut adesea în vedere interesul lor, puterea lor, prestigiul lor, lăsând la plecare o situaţie economică precară, adesea legată de o singură cultură al cărei curs este supus unor bruşte şi ample variaţii. Dar concomitent este omagiat colonizatorul pentru calitatea realizărilor sale, care au dus în regiuni abandonate ştiinţa şi tehnica sa, lăsând structuri de luptă împotriva ignoranţei şi a maladiilor, stabilind comunicaţii şi ameliorând condiţiile de viaţă. Nimic spus, nici un cuvânt, despre asasinarea implicită a modurilor de viaţă premoderne, pe care colonizatorii le-au întânit atunci când şi-au început malefica operă. Că acestea, nefiind creştine, nu provoacă nici un regret în reprezentantul Sfântului Scaun, este oarecum de înţeles. Dar că cel ce se vrea reprezentantul unei Biserici universale nu mimează măcar simpatia pentru moştenirea culturală a ultimilor creştinaţi, ori a celor pe care speră să-i creştineze, epuizând tot ceea ce nu este european prin cuvintele “ignoranţă” şi “maladii”, este de neînţeles. A afirma că un analfabet este un “subalimentat în spirit” este cu totul inexact, la fel ca şi cum s-ar afirma că cel care posedă rutina cititului este implicit un om situat pe o cale spirituală autentică.

În multe locuri, enciclica Populorum Progressio vorbeşte despre justiţie. Din păcate, într-un mod inacceptabil şi situat în afara doctrinei creştine, se pune semnul egal între justiţie şi egalitate. Desigur, observaţia conform căreia există un dezechilibru enorm între dezvoltarea economică a popoarelor bogate şi cea a popoarelor sărace este cum nu se poate mai adevărată. Apelul la mila creştină a celor care au, în favoarea celor lipsiţi, este şi el salutar. De aici însă până la a visa egalitatea între popoare mai este un pas mare, şi încă unul care n-ar fi trebuit cu nici un chip făcut.

Cei care cred că Huntington a fost primul care a vorbit despre conflictul civilizaţiilor n-au citit, cu siguranţă, Populorum Progressio. Papa Paul VI vorbeşte despre acest lucru, desigur, altfel decât în maniera hawkish a ideologului american: contactul dintre civilizaţiile tradiţionale şi noutăţile aduse de civilizaţia industrială distruge structurile care nu se adaptează schimbărilor. Nu este un îndemn la luptă împotriva celui insuficient de dotat ca să ucidă, ci o simplă constatare antropologică. Poate prea simplă. Pe fondul acesta, o privire restrospectivă care vizează familia ca formă de organizare de bază ajunge la o concluzie bizară: “Dar omul nu este el însuşi decât în mediul său social, în care familia joacă un rol primordial. Acesta a putut fi excesiv, după timpuri şi locuri, atunci când s-a exersat în detrimentul libertăţilor fundamentale ale persoanei. Adesea prea rigide şi prost organizate, vechile cadre sociale ale ţărilor în curs de dezvoltare mai sunt totuşi necesare o vreme, slăbindu-şi progresiv dominaţia exagerată.” Putem concluziona că Sfântul Părinte aprobă ideologia fantasmagorică a “drepturilor omului”, pe care o consideră preferabilă “dominaţiei exagerate” a orânduirilor tradiţionale? Putem.

O chestie absolut şocantă este afirmaţia, inedită în raport cu doctrina, conform căreia domeniul ecleziastic şi cel civil sunt distincte, fiecare la nivelul său. Este, de departe, una din marile erezii cuprinse în această enciclică, pentru că acceptarea unui spaţiu profan, neutru, sustras religiei, este corolarul i care se impune automat. Or, atunci când a spus că “Nu poţi să i te închini şi nu Dumnezeu şi lui Mamonna”, Iisus Hristos a afirmat implicit şi faptul că alegerea este imperativă, nu opţională. Cu alte cuvinte, dacă Dumnezeu şi Satana sunt ireconciliabili (dintr-un anumit punct de vedere contingent), o zonă gri situată undeva în afara lor, nici caldă, nici rece, este de negăsit. Nu poţi, aşadar, să NU te închini fie lui Dumnezeu, fie lui Mamonna. Tocmai pentru că în această situaţie se aplică principiul terţului exclus, domeniul ecleziastic şi cel civil nu sunt separate, religia nu este o “ocupaţie” printre altele, nimic neputând să se sustragă autorităţii şi hermeneuticii sacre.

Conceptul de dezvoltare/progres este tratat după toate exigenţele tradiţionaliste. Începându-se cu asumarea dezvoltării ca necesitate intrinsecă a Omului, se punctează făcându-se referire la dimensiunea reală a problemei: ataşându-se Christului dătător de viaţă, omul accede la o umanitate transcendentală, care îi conferă cea mai mare plenitudine. Aceasta este finalitatea deplină a dezvoltării personale. Or, creşterea personală şi comunitară este compromisă dacă dezvoltarea are loc exclusiv la nivel material, adică dacă scara de valori este profund deteriorată. Cât despre progresul strict material, de care civilizaţia euroamericană este foarte mândră, observaţiile formulate la adresa lui sunt foarte subtile. Întâi de toate, există în facilitatea pe care abundenţa o oferă omului o premisă deloc neglijabilă pentru înălţarea spirituală: atunci când grijile de bază ale existenţei nu mai tulbură cu imperativele lor, omul este confruntat cu singura interogaţie autentică, cea spirituală. Însă se face observaţia că există ceva ambivalent în creşterea materială: aceasta devine o închisoare atunci când îl împiedică pe om să vadă cerul. Pentru naţiuni ca şi pentru oameni, avariţia este cel mai sigur semn al subdezvoltării spirituale.

Într-o tentativă de restaurare a scarei de valori autentice, Sfântul Părinte afirmă că dreptul la proprietate, în pofida a ceea ce cred contemporanii, nu este nici incondiţionat, nici absolut. Este de fapt clasica problemă a drepturilor inventate de modernitate, nelimitate de nimic şi fără suflu spiritual care să le transforme din simple fantoşe lexicale în ceva viu. Ceea ce ar trebui să limiteze dreptul la proprietate este mila creştinească pentru cel aflat în nevoie. Nimic mai corect, spunem noi. Din păcate, în cadrul aceleiaşi observaţii, pe fondul îndemnurilor adresate puterilor publice, urmează o afirmaţie cel puţin stângace: dacă se ajunge la un conflict între drepturile private şi exigenţele comunitare primordiale, puterile publice sunt cele care trebuie să rezolve cu activa participare a persoanelor şi a grupurilor sociale. După care Populorum Progressio adaugă: uneori binele comun cere exproprierea, dacă anumite proprietăţi sunt o piedică în direcţia prosperităţii colective. Ne punem întrebarea, nu fără uimire, cum poate o putere publică separată complet de Biserică, să definească “binele comun” fără să cadă aproape involuntar în abuz? Cât despre sugestia că puterile publice ar putea frâna avântul democratic, degeaba o mai îndulcim cu observaţia că familia este cea căreia trebuie să-i aparţină această decizie, avem deja un îndemn la o formă malefică de dictatură a bunelor intenţii.

Capitalismul este definit cum nu se poate mai potrivit. Din nefericire, asupra societăţii s-a instaurat un sistem care consideră profitul drept motorul esenţial al progresului economic, concurenţa ca lege supremă a economiei, proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie ca drept absolut, fără nici o datorie socială corespunzătoare. Acest liberalism fără frână conduce la o dictatură, aceea a “imperiului internaţional al banului”. În realitate, într-o societate normală, nu omul ar trebui să fie materie primă pentru economie, ci economia ar fi, ca toate celelalte, în serviciul omului. Mistica exagerată a muncii este şi ea analizată în această enciclică. Ambivalentă, pentru că promite bani, bucurie şi putere, invitându-i pe unii la egoism şi pe alţii la revoltă, munca dezvoltă conştiinţă profesională, sensul datoriei şi caritatea faţă de aproape. Mai ştiinţific şi mai bine organizat, riscă să-l dezumanizeze pe executant, devenit sclavul său. Avertismentul că tehnocraţia de mâine poate fi izvorul unui rău cu nimic mai mic decât cel al liberalismului de ieri este unul salutar.

Afirmaţia potrivit căreia “orice program are ca scop omul” este cum nu se poate mai nimerită. Din păcate, ceea ce urmează este pură pastişare a discursurilor la modă: Funcţia lui [a programului – nota noastră] trebuie să fie reducerea inegalităţilor, combaterea discriminării, eliberarea omului de servituţi, să-l facă în stare să devină singurul actor responsabil de ameliorarea sa materială, de progresul său moral, de dezvoltarea deplină a destinului să spiritual.” Când, şi prin ce imposibilitate pură, poate deveni omul “singurul actor responsabil” de “destinul său spiritual”? Nu am cunoştinţă neoprotestanţii, aceşti pokemoni ai creştinismului, să fi îndrăznit să afirme undeva că faptele singure ar mântui, în absenţa harului. Dar sunt convins că de-am cutreiera scrierile patristice şi scolastice în lung şi lat nu am putea găsi această afirmaţie.

Sunt frumoase, în noianul ce cedări în faţa discursurilor “acceptabile”, afirmaţii de genul aceleia că omul poate organiza pământul în absenţa lui Dumnezeu, dar în absenţa lui Dumnezeu organizarea se îndreaptă împotriva omului. Sau: umanismul exclusiv este un umanism inuman. Şi parcă sună din alte vremuri, mai înalte deci mai bune: “Departe de a fi norma ultimă a valorilor, omul nu se realizează pe sine decât depăşindu-se.” Dacă nu le-ar năpădi frazele şablonarde, pastişările comode ale ideilor-de-a-gata care n-au nici o comună măsură cu doctrina creştină... Dar aşa stau lucrurile!

Fraternitatea popoarelor sub imperativul milei creştine constituie pivotul acestei enciclice. Datoria celor puternici are un triplu aspect: datoria solidarităţii, deci ajutorul pe care naţiunile puternice trebuie să-l dea celor sărace; datoria justiţiei sociale, deci redresarea relaţiilor comerciale defectoase dintre ţările bogate şi cele sărace; datoria carităţii universale, adică promovarea unei lumi mai umane pentru toţi, o lume în care fiecare să aibă ceva de dat şi ceva de primit, fără ca progresul unora să constituie un obstacol la dezvoltarea altora. Trebuie construită o lume în care săracul Lazăr să se poată aşeza la masa bogatului. Naţiunile dezvoltate trebuie să ajute naţiunile în curs de dezvoltare. Cum n-am fi de acord cu aceste îndemnuri la o pax christiana care nu a avut niciodată loc? (Este ironic să constatăm că lumea dinaintea creştinismului, minată de agonie spirituală, ştia cu mult mai bine să organizeze pacea. Pe linia aceasta, afirmaţia Papei Pius VI că numele actual al păcii este “dezvoltare” e de-a dreptul năucitoare). Ce păcat că enciclica debuşează într-un paragraf bizar, politicoidal: “Fiecare popor trebuie să producă mai mult şi mai bine, atât pentru a da tuturor membrilor săi un nivel cu adevărat uman cât şi pentru a contribui la dezvoltarea solidară a umanităţii. În faţa sărăciei crescânde a ţărilor sub-dezvoltate, trebuie să fie considerat normal ca o ţară evoluată să consacre o parte din producţia ei satisfacerii nevoilor; normal de asemenea să formeze educatori, ingineri, tehnicieni, savanţi care vor pune ştiinţa şi compentenţa în serviciul lor.” E cu neputinţă, citind asemenea rânduri, să nu te întrebi de ce Sfântul Părinte se ocupă de lucruri care sunt cu mult sub nivelul său, de-a dreptul vulgare, şi care sunt altfel implicite în îndemnul christic “Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi.” Detaliile sufocă... Iar mai încolo: “Când atâtor popoare le este foame, când atâtea familii suferă de mizerie, când atâţia oameni trăiesc scufundaţi în ignoranţă, când rămân de construit atâtea şcoli, atâtea spitale, atâtea locuinţe demne de acest nume, orice risipă publică sau privată, orice cheltuială făcută pentru ostentaţie naţională sau privată, orice extenuantă cursă a înarmărilor devine un scandal intolerabil. Avem datoria să-l denunţăm.


Nonsensuri, derapaje, erezii

Într-un efort de concluzionare a celor spuse poate prea pe larg în acest text, sintetizăm nepotrivirile formulate în Populorum Progressio în cuvintele următoare: creditarea nepotrivită a dorinţei moderne de “mai bine”; conferirea unui rol preponderent civilizaţiei euroamericane (cu reperele ei tipice: alfabetizare, asistenţă medicală şi dezvoltare materială) într-un mod care răstoarnă adevărata ierarhie a civilizaţiilor planetei; punerea semnului egal între justiţie şi egalitate; afirmaţia că domeniul civil şi ecleziastic sunt distincte; axioma conform căreia pacea înseamnă dezvoltare. Pentru toate acestea, şi pentru tot ce am scris la acest comentariu, considerăm că Populorum Progressio aduce mai multe deservicii creştinismului decât răspunsuri autentice la interogaţiile la care şi-a propus să răspundă.

Articole conexe:
Humanae Vitae, enciclica Papei Paul VI despre căsătorii şi controlul naşterilor
Ultima instituţie infailibilă a tradiţionalismului în Europa Occidentală

luni, 25 august 2008

Să râdem cu Preafericitul Augustin

În Doctrina christiana, adevărat manual de hermeneutică a textelor sacre, găsim în Cartea a doua (Interpretarea semnelor Scripturii), Secţiunea a treia (Despre utilitatea cunoaşterii ştiinţelor, artelor şi instituţiilor), un fragment despre superstiţii şi practici fără sens:

Acestor detalii li se adaugă mii de practici din cele mai absurde în cazul în care ţi se zbate vreun muşchi sau dacă între doi prieteni care se plimbă alăturea se interpune vreo piatră, vreun câine sau vreun copil. Iar faptul că lovesc piatra cu piciorul ca pe o distrugătoare a prieteniei lor este mai puţin păgubitor decât palma dată unui copil nevinovat care trece uneori în goană printre cei doi. Dar ceea ce este frumos este că uneori copiii sunt răzbunaţi de câini: căci foarte adesea unii sunt atât de superstiţioşi încât îndrăznesc să îl lovească chiar şi pe câinele care intră între ei – nu fără a fi pedepsiţi, căci, de la un remediu imaginar, câinele îl trimite numaidecât, pe cel care l-a lovit, la un medic adevărat.”

Epoca noastră trebuie să invidieze vremurile în care, într-un tratat exemplar din punct de vedere al rigorii şi al profunzimii, există umor. Unul care te face să te prăpădeşti de râs fără să auzi o înregistrare cu hlizeli....

miercuri, 6 august 2008

Ultima instituţie infailibilă a tradiţionalismului în Europa Occidentală

Calificativul sedevacantist (din latinescul sede vacante – “tronul Sfântului Petru fiind vacant” – utilizat între moartea unui papă şi alegerea altuia nou) este atribuit unui curent religios din Biserica Romano-Catolică ce susţine în esenţă că, după moartea Papei Pius XII, tronul Apostolului Petru este vacant şi că, în consecinţă, Papii Ioan XXIII, Paul VI, Ioan-Paul I, Ioan-Paul II şi Benedict XVI sunt nişte antipapi şi nişte uzurpatori.

Natura disputei este una de ordin doctrinar, iar ceea ce li se reproşează Episcopilor Romei este abaterea de la fidelitatea cu care erau datori. Evenimentul central al decăderii se învârte în jurul Conciliului Ecumenic Vatican II (deschis de către Papa Ioan XXIII în 1962 şi încheiat sub pontificatul lui Paul VI în 1965). Considerat evenimentul cel mai important al creştinismului apusean în secolul XX, decretele lui se doresc deschideri ale Bisericii spre modernitate, sub toate formele acesteia din urmă. Problemele dezbătute ţin de ritualul liturgic, raporturile pe care trebuie să le întreţină Biserica Romano-Catolică cu celelalte Biserici creştine, cu celelalte religii, cu societatea în general. Alături de acestea s-au pronunţat poziţii strict teologice, precum cea a libertăţii religioase.

Printre documentele adoptate, Dignitatis humanae (decretul asupra libertăţii religioase) şi Nostra Ætate (noul cod al dreptului canonic care inversează scopurile căsătoriei – primul scop al acesteia fiind întotdeauna procreaţia şi nu sprijinul reciproc) sunt considerate de către contestatarii ultimilor Papi ca fiind scandaloase şi intrând în sfera apostaziei. Alte şi alte enciclice (printre care Pacem in Terris, a Papei Ioan XXIII) sunt considerate ambigue, sau sunt respinse pur şi simplu. Este timpul să ne întrebăm: avem de-a face în curentul sedevacantist o nouă erezie, una dintre multele pe care Biserica Romano-Catolică le-a adăpostit la sânul ei înainte de a le expulza şi anatemiza, sau vorbim despre o minoritate conştientă şi activă, implicată dogmatic şi doctrinar, care asistă neputincioasă la confiscarea direcţiei religioase a Bisericii? Sedevacantiştii apelează la raţionamentul următor:

1. Doctrina creştină nu se poate înşela (este deci infailibilă) atunci când transmite credinţa şi trasează linia moravurilor, atunci când promulgă ritualurile liturgice, codul dreptului canonic.

2. Cel care se află acum pe Tronul Apostolului Petru, şi care pare să fie Pontif al Bisericii, propovăduieşte lucruri care înainte erau condamnate.

3. Deci, acesta din urmă şi-a pierdut legitimitatea.

Baza scripturară a contestării sedevacantiste este versetul 13 al capitolului 8 din Daniel: “Şi am auzit un sfânt care grăia, şi un alt sfânt care a zis către cel ce grăia: Până când va dura vedenia şi jertfa de fiecare zi nu se va mai aduce şi un păcat al pustiirii va fi pus în loc şi templul şi oştirea vor fi călcate în picioare?” În vedenia berbecului şi a ţapului, întrebarea aceasta disperată enunţă situaţia în care “păcatul pustiirii” se cuibăreşte în inima reprezentărilor sacre. Acolo unde ceva trebuie să existe, spre buna existenţă a lumii, se pustieşte. Sede vacante?

In orice caz, bula Cum ex Apostolatus a Papei Paul IV, enunţă în 1559: “Dacă se întâmplă [...] ca un Suveran Pontif însuşi, înainte de promovarea şi înălţarea la demnitatea cardinalatului sau la suveranul pontificat, deviind de la credinţa catolică alunecă în vreo erezie, promovarea sau înălţarea sa, chiar dacă a avut loc în concordie şi cu asentimentul unanim al tuturor Cardinalilor, este nulă, fără valoare, non avenită.” Nimic mai clar: nimeni nu poate fi concomitent în afara Bisericii şi în fruntea ei.

Printre ideile impuse de Conciliul Vatican II şi considerate şocante de către sedevacantişti, se enumeră: libertatea religioasă, sincretismul religios (numit ecumenism), cultul omului, negarea anulării Vechii Alianţe (urmată de deschiderea dialogului cu religia mozaică), credinţa într-o mântuire universală, negarea mai mult sau mai puţin explicită a Infernului, a Purgatoriului, a Paradisului, mai ales ca locuri, şi nu doar ca stări.

Cine sunt cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai acestei contestări? În 1971, iezuitul mexican Joaquin Saenz Arriaga publică lucrarea Noua Biserică Montiniană, a cărei concluzie este că Papa Paul VI deviase într-atât de mult de la doctrina infailibilă a Bisericii încât se ajunsese la o nouă “religie”, distinctă de catolicismul roman tradiţional. În 1973 publică Sede Vacante, unde îl acuză pe Paul VI de erezie şi de pierdere a autorităţii papale. Lor li se adaugă scrierile lui Carmona şi Zamora (Mexic), François E. Fenton şi Burton Fraser (Statele Unite), teza Cassiciacum a dominicanului Guérard des Lauriers (Franţa). O altă voce de seamă este cea a preotului Rama Coomaraswamy, fiul antropologului hindus Ananda K. Coomaraswamy. Ce au toţi în comun? Respingerea reformelor aduse de Vatican II (noile reguli disciplinare ale Codului Dreptului Canonic din 1983, noile ritualuri şi sacramente promulgate de către Papa Paul VI, toate învăţăturile ulterioare lui Vatican II).

Nimic nu este mai grav, într-un corp organizat ierarhic cum este cel al Bisericii (nu atribuim acest titlul decât Bisericilor tradiţionale, fie cea Romano-Catolică, fie cele orientale, deci dacă cineva va dori să ne spună că cutare adunătoră (neo)protestantă este o frăţie de egali, il rugăm să nu ne atribuie asemenea confuzii), nimic nu este mai grav decât contestarea superiorului de către inferior. Dar atunci când revolta se face pe baze doctrinare, făcându-se apel la principiile creştinismului însuşi, fără dorinţa de ieşire din rândurile Miresei lui Hristos, este cazul să ne întrebăm cu prudenţă şi interes de partea cui se află adevărul. Vom studia deci, în lunile ce urmează, enciclică cu enciclică, decret cu decret, articol cu articol al Codului Canonic. Barometrul după care ne vom ghida va fi De doctrina christiana a Sfântului Augustin, celelalte scrieri ale Sfinţilor Părinţi şi, înainte de toate, Sfânta Scriptură. Cât va dura cercetarea noastră? Într-o lume în care viteza a devenit un imperativ autosuficient, ne permitem boieria de a răspunde: nu contează…

sâmbătă, 12 iulie 2008

Despărţirea de literatură

Găsesc în Mătuşa Julio şi condeierul, romanul lui Mario Vargas Llosa, fragmentele următoare:

Era o fiinţă cu elanuri schimbătoare şi contradictorii, dar întotdeauna sincere. Fusese steaua secţiei de literatură a Universităţii Catolice, unde nu se mai pomenise un student mai sârguincios ca el, nici un cititor de poezie atât de lucid, nici un comentator mai subtil al textelor dificile. Toată lumea presupunea că o să-şi dea licenţa cu o texă strălucită, că va fi un strălucit profesor universitar şi un poet sau critic la fel de strălucit. Dar, fără explicaţii, într-o bună zi i-a decepţionat pe toţi, abandonându-şi teza la care lucra, renunţând la literatură şi la Universitatea Catolică şi înscriindu-se la Universitatea San Marcos ca student la Ştiinţe Economice.

Când îl întreba cineva cărui fapt i se datoreşte acest abandon, el mărturisea (sau glumea) că teza la care lucra îi deschisese ochii. Se intitula “Proverbele la Ricardo Palma”. Trebuise să citească Tradiţiile peruane cu lupa, vânând proverbe, şi cum era conştiincios şi riguros, reuşise să umple un sertar cu fişe erudite. Apoi, într-o dimineaţă a dat foc sertarului cu fişe cu tot pe un maidan – el şi cu mine am tras un dans apaş în jurul flăcărilor filologice – şi a declarat că urăşte literatura şi că până şi economia era preferabilă acesteia. Javier îşi făcea practica la Banca Centrală de Rezerve şi găsea mereu un pretext să dea o fugă până la Radio Panamericana. Din coşmarul lui paremiologic rămăsese cu obiceiul de a-mi aplica nitam-nisam câte o zicătoare
.”

Despărţirea de literatură survine şi are sens doar în cazul unui mare iubitor de ficţiune. E ca în bancul cu vioara întâi care, în timpul unei repetiţii, stă cu arcuşul rezemat de pământ, iar când dirijorul întreabă în cele din urmă de ce nu participă vedeta la repetiţie, răspunde simplu: “Nu-mi place muzica...” Răul de ficţiune. Dez-bovarizarea. Mă gândesc că poate la mijloc nu este decât conştientizarea faptului că realitatea însăşi, aşa cum o percepem noi, este tot o ficţiune. Despărţirea de literatură pentru realitatea frustă, distanţarea de o ficţiune pentru alta... Pragmatismul, rentabilitatea şi “realismul” ca tropi ficţionali.

joi, 26 iunie 2008

Abatorizarea Omului (II)

[Acest serial este conceput pe 3 părţi: I. Mai cartezieni ca Descartes; II. Medicina, aşa cum o cunoaştem noi, nu este Medicina; III. Dacă eşti păstor de oameni, n-ar strica să nu fii foarte prost. Primul episod a apărut deja pe 25 mai 2008.]


Medicina, aşa cum o cunoaştem noi, nu este Medicina

Prima parte a acestei serii de texte am consacrat-o unei idei: pentru ştiinţa (post)modernă nu există diferenţe notabile între om şi animal din anumite puncte de vedere, între om şi mecanism din alte puncte de vedere. Poate doar la nivel de de complexitate: omul e un animal mai complex, sau un mecanism mai complex. Însă funciar percepţia este aceeaşi. Textul de faţă are teza următoare: ceea ce numim în zilele noastre “medicină” suferă de aceleaşi tare care marchează în ansamblu ştiinţa modernă, adică nu este rezultatul unui progres care să înglobeze achiziţiile anterioare, ci al unei sume de opţiuni care presupun, cu toate, renunţări. Altfel spus, ceea ce azi trece drept ştiinţa vindecării omului nu e rodul unei acumulări, ci a unor derapaje paradigmatice succesive.

Medicina este particularul, întregul nostru tip de societate e generalul. Ideea conform căreia noi am fi moştenitorii epocilor care ne preced este o iluzie riguros întreţinută. Reperele care o formează sunt transmise încă de pe băncile şcolii. De exemplu, ni se vorbeşte despre moştenirea greacă, despre Platon şi Aristotel. Or, modernitatea nu are nimic în comun cu Platon şi Aristotel, dar absolut nimic. Adevăraţii moştenitori ai celor doi filosofi pot fi găsiţi în scolastica apuseană şi în filosofia islamică. Înţeleg prin “moştenire” o dezvoltare pe linia unei continuităţi, dublată de o reîntoarcere respectoasă la sursă. Gândirea europeană din ultimele trei secole nu are nimic platonizant, nimic aristotelizant în ea. Scolastica, da. Gândirea sufită şi al-falsafah din Islam, da. Însă care sunt legăturile exegezei teologice cu lumea noastră? În mod evident, nici una. E trist să constat asta, dar partea cea mai înaltă a gândirii zămislite în spaţiul european, în loc să fie un bun al tuturor, o lumină accesibilă şi al cărei rol formator să fie în continuare simţit, a fost alungată în “biblioteci de specialitate”. În treacăt fie spus, e ironic să constatăm că atunci când propaganda foloseşte cele două ilustre nume ale antichităţii ca “argument de civilizaţie”, o face împotriva celor fără de care nici măcar memoria lor nu ne-ar fi fost accesibilă. În “conflictul dintre civilizaţii” ne distanţăm de lumea islamică în numele lui Platon şi a lui Aristotel, uitând tembel că fără arabi am fi spus despre ei că nici una dintre operele lor nu ni s-a păstrat.

Exemplul acesta este grăitor pentru ilustrarea unei afirmaţii pline de consecinţe pentru cazul nostru: suita de evenimente numită “istoria Europei” a părăsit, la un moment dat, curgerea organică, în favoarea unei rostogoliri mecanice. Nu schimbarea de paradigma în sine este problema, pentru că normalitatea nu este legată de o formă anume (fără ca forma să-i fie indiferentă) - civilizaţia japoneză clasică şi civilizaţia franceză din timpul dinastiei Merovingiene fiind la fel de legitime, pentru că la fel de ancorate în sacru. O schimbare de paradigmă a cunoscut de exemplu continentul european atunci când s-a răspândit creştinismul, şi cel mai bun argument în favoarea curgerii organice este acela că noua religie a preluat enorm din elementele autentice pe care le vehiculau tradiţiile anterioare. Problema este atunci când se produc în istorie crevase, falii, şanţuri tectonice care separă epocile una de cealaltă. De exemplu, între antichitate şi evul mediu distanţa este mult mai mică decât dintre evul mediu şi renaştere, sau dintre secolul XIX şi secolul XX. Timp de mii şi sute de ani omenirea a avut discernământ, iar Tradiţia a ştiut să se adapteze noilor condiţii temporare. Civilizaţii diferite, cu repere fundamentale comune, au putut dialoga într-un mod care astăzi s-a pierdut: înţelegerea dintre Cavalerii Templieri şi musulmani nu se va putea realiza niciodată în secolul XXI, pe teritoriile cucerite ale Palestinei sau ale Iraqului. În vremurile acelea, cuceritorul şi cuceritul puteau face pace. Azi, este cu neputinţă, pentru că unul dintre cei doi a pierdut cu desăvârşire proporţiile şi direcţia.

Spuneam că istoria Europei a devenit la un moment dat o succesiune de fracturi, în loc să fie o curgere organică. Or, specificul “rupturilor” istorice este abandonarea brutală a unor lucruri care fundamental se dovediseră până atunci utile, şi erau susceptibile să fie utile în continuare. În locul lor au apărut forme-surogat, invenţii strict umane. De exemplu, instituţia regalităţii, a cărei dezbatere ar merita ea însăşi un eseu aparte. Avantajele ei, în raport cu instituţia prezidenţială, sunt incontestabile. Totuşi, ea a fost anulată, fie de iure, în ţările în care locul regelui a fost luat de fantoşa prezidenţială, fie de facto, acolo unde cel care ia deciziile este primul-ministru. Între monarhie şi republică se află o fractură, vorbim despre două tipuri de organizare perfect paralele.

Nu intenţionez nici măcar să dau o listă consistentă de astfel de fracturi. Cu puţin efort, oricine ar putea-o alcătui, dacă a priceput suficient de mult ideea de bază. Însă câteva exemple merită menţionate: distanţa ireconciliabilă dintre familia tradiţională şi cuplul modern; falia dintre societăţile în centrul cărora se află bătrânii şi cele care cultivă idealul “tinereţii veşnice”; conflictul dintre valorile de tip viril (risc, rezistenţă la condiţii vitrege, camaraderie autentică, spirit de sacrificiu) şi cele de tip feminin (confort, siguranţă, evitarea provocarilor sau expectativa, autoconservare) care caracterizează tipuri societare diferite. Lista poate continua. Ideea este aceeaşi: dintr-un punct încolo, lumea noastră şi-a schimbat matricea pentru alta, complet diferită, incompatibilă cu ceea ce a fost mai înainte, ireconciliabilă faţă de lumile (sau “civilizaţiile”, cum spune Samuel Huntington) aflate în imediata noastră contingenţă. Suntem altfel. Nu avem nimic în comun cu mediu creştin sau cu lumea islamică, iar ignoranţa e fundamentul urii noastre. Nu e ignoranţa deschisă a celui ce vrea să afle, e dispreţul trufaş al prostului prea plin de neghiobia lui ca să mai rămână loc şi pentru altceva. Un aspect imposibil de ignorat: se prea poate ca ura noastră pentru ceea ce e diferit de noi să aibă la bază o intuiţie luminoasă. Aceea că în trecutul nostru şi în prezentul altora este o pierdere considerabilă, ceva esenţial şi pe care toată bunăstarea noastră porcină nu-l poate compensa. Johann Huizinga, în Amurgul Evului Mediu, undeva prin ultimele capitole: exista ceva în perioada aceea, o bucurie de a trăi, la care omul modern nu poate nici măcar să viseze.

Ştiinţa noastră e după chipul şi asemănarea celor care au imaginat-o, şi după puterile celor care o practică. Ea a fost construită ca şi lumea noastră, din fractură în fractură. Atunci când Galileo Galilei a optat pentru descrierea geometrica a universului, n-a fost o noutate. Dar atunci când transcendentul s-a văzut negat pentru că geometria este incapabilă să-l includă în calculele ei, s-a ajuns la o crevasă intelectuală. Cei care au sărit dincolo, l-au lăsat pe Dumnezeu pe malul celălalt. Ştiinţa noastră este rezultatul unor reduceri succesive ale câmpului de competenţă, preferându-se două mari criterii: numărabilul şi sensibilul. Axiomă: tot ce se poate cuantifica are instantaneu valoare ştiinţifică. Corolar: ceea ce nu poate fi numărat fie nu contează (şi atunci poate fi trecut sub tăcere), fie nu există. Axiomă: tot ceea ce poate fi constatat prin intermediul simţurilor există. Tot ceea ce nu poate fi redus la: pipăit, miros, auz, văz, gust nu face parte din “realitatea ştiinţifică”.

Un tip aiurit din Bronx, formulează în anii ’20 o comparaţie uluitoare: ştiinţa (aceea pe care el o cunoaşte, deci modernă) este asemenea unei şosele impecabile, netede, perfect întreţinută, care traversează o junglă întunecoasă şi deasă. Tot ceea ce ştiinţa posedă este şoseaua, pe care o poate explica exemplar. Ceea ce îi scapă este restul, adică jungla, care ocupă suprafeţe imense, şi pe care ar putea-o vedea fără efort, fiind de o parte şi de alta a şoselei. Or, ştiinţa a găsit soluţia pentru tot ceea ce nu poate controla: spiritul de negaţie. Tot ceea ce scapă explicaţiilor ştiinţei nu există. Paf! Şi lumea “ştiinţifică” îşi vede de drumul ei lin, pentru că nimănui nu i se poate cere, nu-i aşa?, să explice un lucru inexistent. Charles Hoy Fort, epistemologul din Bronx, face vraişte din reperele ştiinţifice moderne. Apoi alunecă în elucubraţii, pentru că, lipsit fiind la rândul lui de sprijinul Tradiţiei, nu poate depăşi nivelul onest al celui care constată că lucrurile sunt în devălmăşie.

Spuneam, la începutul acestui text, că medicina îl tratează pe om fie ca fiind animal (negându-i supraconştientul), fie ca fiind mecanism (negându-i sufletul). Pe cale de consecinţă, medicii de azi sunt fie nişte veterinari, fie nişte mecanici auto. Ultima etichetă este deosebit de potrivită, şi dacă vreun medic, citind aceste rânduri, s-ar simţi cumva lezat, îl rog să înceapă prin a reflecta la modul în care trebuie să se simtă pacienţii lui, în lumina practicilor medicinii alopate. Medicina nu a apărut odată cu chirurgia cu laser, sau cu chimioterapia. Dintre medici, nici măcar legendarul Hipocrate n-a pretins să fie primul. Însă putem afirma liniştiţi că medicina modernă are un început destul de uşor de detectat. Dacă vă imaginaţi că vorbesc despre apariţia igienei şi a ideilor despre transmiterea bolilor contagioase, atunci vă înşelaţi. Lucrurile acestea au fost ştiute cu mult înaintea lui Pasteur & Co. Ele se găsesc, descrise în detaliu, în Legea lui Moise. Dacă lumea creştină ar fi fost mai atentă cu măsurile profilactice expuse acolo, flagelurile care au devastat continentul European n-ar fi avut anvergura pe care o cunoaştem. Cei care au organizat creştinismul ca pe o fractură în raport cu iudaismul s-au privat pe ei înşişi, şi pe urmaşii lor, de informaţii medicale preţioase. La sud de Mediterana, Profetul Muhammad spune într-un hadith: “Dacă o molimă vine în oraşul unui dreptcredincios, acesta nu trebuie cu nici un preţ să plece de acolo, ci să stea şi să îndure judecata lui Dumnezeu. Iar de va fi să moară, va fi primit în Paradis ca martir.” Un hadith, o simplă zicere cu autoritate, şi zeci de mii, poate sute de mii de vieţi salvate în istorie. Musulmanii, spre deosebire de creştini, nu şi-au părăsite oraşele atunci când au apărut cazuri de ciumă, şi lumea islamică nu a cunoscut dezastrele ignorantei noastre.

Medicina modernă s-a născut odată cu ideea că boala afectează doar o anumită parte din corpul bolnavului. Odată cu ea, a apărut şi consecinţa: medicina s-a străduit să trateze partea, uitând astfel întregul. Pe fondul abandonării abordărilor holistice din ştiinţă, medicina s-a dedicat şi ea unor segmente finite şi din ce în ce mai precise din om. Până în situaţia în care omul a fost privit reducţionist, ca sumă a tuturor segmentelor posibile la care medicina avea acces. Pe linia asta, chirurgia a apărut ca o paradoxală victorie. Vindecarea în urma unei traume provocate volitiv bolnavului, a unei răni de cuţit produsă cu acceptul lui, departe de câmpul de luptă sau de o întâlnire nocturnă cu un tâlhar, trebuie să fi sfidat tot ceea ce arta vindecării bolnavului concepuse până atunci. Chirurgul este încărcat cu un prestigiu incalculabil, care s-a menţinut peste veacuri. El este cel care face o rană în scop benefic, violând toate automatismele; la el se ajunge atunci când medicina alopată îşi epuizează toate posibilităţile, deci pe fond emoţional intens. De aici icoana chirurgului ca “salvator de vieţi”, înnobilat cu un prestigiu egal cu cel al pompierului care scoate oameni din case cuprinse de flăcări. Însă haloul chirurgului, acest medic prin excelenţă, e departe de adevăr, şi el ştie asta - un pacient operat de hernie de disc a fost anunţat nu fără un anume cinism: “Dragă, bolnav vei fi de abia încolo, după operaţie!” Şi asta pentru că medicina alopată, în cea mai mare măsură, a renunţat demult la scopul iniţial: acela de a vindeca. Preocupată de statistici şi de umflarea indefinită a “speranţei de viaţă”, medicina modernă confundă procesul vindecării (operaţiune calitativă) cu simpla prelungire a vieţii bolnavului (operaţiune cantitativă).

O să ziceţi, bine-bine, ce să-i faci, aşa stau lucrurile, trist dar necesar, trebuie şi chimioterapie, trebuie şi bisturiu, n-avem de ales. Realitatea demonstrează că avem de ales, şi asta pentru că, aşa cum am zis deja, medicina modernă este rezultatul unor renunţări (numite fracturi) şi a unor opţiuni menite să consolideze paradigma în acord cu câmpul ştiinţific în ansamblu. O medicină axată pe altceva decât elemente pur cantitative şi constatabile prin intermediul simţurilor ar fi fost în dezacord cu peisajul general oferit de ştiinţa modernă. Medicina noastră nu este singura cu putinţă, şi exemplul cel mai bun s-a născut tot în Europa (nu că civilizaţiile dinaintea şi dimprejurul nostru n-ar avea exemplele lor). În prima jumătate a secolului al XIX-lea, un medic german a suscitat un curent medical numit homeopatie. La baza lui se află idei cu totul diferite de cele ale ştiinţei medicale majoritare în spaţiul euro-american.

Cea mai importantă este aceea că nu există boli, ci bolnavi. Altfel spus, la aceeaşi boală oamenii sunt susceptibili să primească medicamente diferite, în acord cu tipul uman căruia îi aparţin. Asta înseamnă că Organonul lui Hahnemann conţine o tipologie umană foarte vastă, care are mai multe în comun cu fiziognomonia decât cu etiologia din medicina alopată. Al doilea fundament al acestei alternative în medicină este afirmaţia conform căreia diluţiile infinitezimale produc efecte superioare concentraţiilor clasice. Pentru un om modern, să spui că o concentraţie de 1/100.000 produce reacţii mai importante decât una de 1/10 este inadmisibil. Recursul comod la cantitate ne împiedică să acceptăm o afirmaţie atât de şocantă. Desigur, homeopatia respinge ca principiu folosirea chimiei industriale şi a inciziilor în corpul bolnavului. Iată că se poate, alături de medicina mecanicistă, bazată pe industria chimică poluatoare şi pe metodele de tip intruziv, o medicină paralelă, care nu are nimic în comun cu paradigma noastră mentală. Un demers bazat pe ceea ce natura oferă, toate extractele homeopatice fiind conforme cu ceea ce se putea găsi în natură în urmă cu 500 sau 1000 de ani, un demers care respectă pluritatea identitară a bolnavilor, care nu sunt reduşi la simple unităţi numerice susceptibile de reacţii mai mult sau mai puţin uniforme. O medicină a cărei principală atitudine nu este aceea de prelungire agonică a vieţii, ci chiar vindecarea pacientului.

Care este reacţia medicinii alopate în raport cu sora ei mai mică? Respingere. Negare. Într-o zi l-am întrebat pe un medic dintr-un spital de elită ce părere are despre homeopatie. Fugi, dom’le, de-aici, eşti intelectual, nu poţi crede în vrăjitoriile astea – a fost reacţia lui. Ştiinţific. Ceea ce nu face parte din câmpul nostru metodologic ori nu există, ori e o şarlatanie (deci tot inexistent este). Un om foarte apropiat mie a fost diagnosticat în urmă cu trei ani cu cardiopatie ischemică. A urmat asiduu un tratament homeopatic, pe lângă care trebuie menţionat regimul de viaţă foarte sănătos (mişcare multă în aer liber, alimentaţie aproape 100% naturală, fără fumat, fără cafea, aproape deloc alcool, stress moderat). Când a avut nevoie să-şi reînnoiască permisul auto, s-a prezentat pentru analize complete. După primele momente de stupoare, medicul i-a zis: “Eşti vindecat! E un miracol! Numai că, din punct de vedere medical, cardiopatia ischemică nu se vindecă niciodată, aşa că nu pot completa în fişa matale “clinic sănătos”. Din nou, ştiinţific. Ceea ce medicina alopată nu acceptă, pur şi simplu nu există. Mă rog, această din urmă situaţie s-a rezolvat prin schimbarea medicului de familie cu unul mai puţin ataşat de ineficacitatea practicii medicale curente.

Guvernanţii noştri se pregătesc să ne transforme pe toţi în donatori prezumtivi de organe. Totul, fireşte, în numele (deja terfelit) al “civilizaţiei”, al “bunelor intenţii” (care rareori probează ceva), al ştiinţei medicale. Care ştiinţă? Nu al homeopatiei, după cum ziceam, nici al acupuncturii, nici al tratamentelor naturiste care ne stau la îndemână. Arii imense a ceea ce trebuie numit Medicină, adică ştiinţa globală a vindecării omului, nu au nevoie de spintecarea bolnavului, şi nu concep sub nici o formă înlocuirea unei piese a acestuia cu o alta asemănătoare provenită de la un mecanism decedat. O parte a ei, da. O medicina ex-centrică, născută într-o lume profund deteriorată, care îşi tratează ironic pacienţii cu antibiotice (adică medicamente împotriva vieţii), sau tăindu-i cu cuţitul. Una care îşi propune acum, şi ne prezintă cu titlu de victorie, să aprovizioneze depozitele cu piese umane în vederea înlocuirii celor defecte. Ceea ce nu apare pe pliantul ăsta este că subiectul acestui tratament monstruos nu se însănătoşeşte, ci ajunge la eternizarea crizei: el devine până la sfârşitul vieţii dependent de chimioterapie, prin intermediul căreia organismul său este silit să accepte o componentă străină, iar posibilitatea ca transplantul să se dovedească la scurtă vreme inutil (prin decesul pacientului) este cât se poate de consistentă.

Există un capitol la care însă medicina alopată bate pe departe toate alternativele medicale: cel pecuniar. Nu poţi da de lucru industriei chimice pornind de la acupunctură. Muşeţelul nu va putea niciodată aduce profit nici măcar cât supozitoarele cu glicerină. Iar ca medic, una e să vindeci pacientul pornind de la diluţiile homeopatice, şi alta e să-l ţintuieşti la pat după ce ai băgat cuţitul în el. Oamenii respectă şi plătesc lucruri palpabile, vor şocuri şi efecte speciale înainte de a băga mâna în portmoneu. Dar toate acestea sunt bătute de departe de ideea vânzării unui rinichi. Medicina alopată e din ce în ce mai păstoasă, mai materialistă, mai concretă. Ia organu’, marcă banu’!

marți, 17 iunie 2008

Cea mai bună vârstă pentru a începe studiul unei limbi străine este aceea pe care o ai

Cred că ai auzit adesea că dacă nu ai început studiul unei limbi înainte de vârsta de 3 ani, hai de 5, maxim 7 sau cel mult 9, atunci eşti cu totul pierdut, pa şi pusi, n-o mai înveţi câte zile vei trăi. Bun. Te-ai gândit vreodată că prostia e mai uşor de îndurat dacă prostul are o scuză cu aer inteligent?

Hai să-ţi furnizez câteva cazuri, înainte să te las pe tine însuţi să reflectezi cum se cuvine. În urmă cu ceva ani eram la un curs de învăţare a limbii italiene, destinat adulţilor. Se iscă într-o pauză o mică dispută privind vârsta cea mai potrivită pentru învăţarea limbilor străine. Profesoara îşi aminteşte de o bunicuţă, în etate de 60 de ani, care îi fusese cursantă. Femeia respectivă fusese deja în Italia, unde avea copii, iar de la copii avea un nepot. Beibisitându-l, asistase la destule întâlniri între nepurcel şi italianoţi de vârstă similară. Puştanii se înţelegeau în limba italiană, pe care ea, Dio mio, n-o înţelegea. Dar tot pricepuse că în opinia propriului nipote şi a camarazilor lui de joacă în nisip părea idiota. Aşa că revenise în patrie cu dorinţa de a nu se mai întoarce în inferno incapabilă de comunicare.

Vorbim deci despre o femeie ieşită la pensie. Care cel mai probabil prefera fără nici un sughiţ o telenovelă leşinată în locul metafizicii din predicile lui Meister Eckhart. Un om (că altfel nu pot să-i spun), care cu greu ţi-ar fi putut spune ce este numele predicativ suplimentar. Dar care putea compensa toate aceste deplorabile lipsuri cu ceea ce lipseşte celor mai mulţi dintre cei puşi în situaţia de a învăţa o limbă străină: o motivaţie teribilă. Întotdeauna am spus că arta profesorului de limbi străine este fabricarea unei motivaţii convingătoare. Ei bine, toţi profesorii de limbi străine (din categoria cărora, vrând-nevrând, fac şi eu parte) sunt vax pe lângă ceea ce poate oferi viaţa la acest capitol. Dacă femeii respective i s-ar fi spus pe băncile şcolii să înveţe italiană, că poate îi va trebui în viaţă, cred c-ar fi dat din umeri. Nimeni nu este dispus să ardă gazul învăţând în vederea unei necesităţi ipotetice. Partea bună este însă aceea că absolut orice pune osul la treabă atunci când motivaţia e cât capra.

Cum s-a terminat povestea cu mamaia cizmofonă? Bine, nesperat de bine. La examenul pentru absolvirea cursului de limbă a luat punctajul maxim. A avut o asemenea ambiţie, un aşa nivel de dedicare, încât în cele din urmă a asimilat mai mult decât tot. Sunt convins că în Italia şi-a perfecţionat bagajul de achiziţii lingvistice dobândit aici. Mai ţii minte ce zic cei care sunt gata să te asigure că dacă până la 3-5-7-9 ani nu se asimilează o limbă străină, atunci totul e pierdut? Ei bine, aşa îşi justifică ei handicapul pe care îl au la acest capitol.

Am avut ceva elevi, preponderent de liceu (deşi am predat şi la nivelele şcoală generală şi gimnaziu). Unii au învăţat. Alţii nu. Într-o zi, mă strigă pe stradă Nicu. Îl recunosc. Mă tutuieşte. Îmi spune că e student la Arte Plastice, şi că a prins o bursă în Belgia. A tras tare şi a învăţat franceză pe rupte, ca să ia testul eliminatoriu. Îmi amintesc de “performanţele” lui din liceu: clei total. Mut. Absent. Un necaz şi pentru el, şi pentru mine. Am rămas prieteni, din când în când ne scriem, ne vizităm, el ca să-mi arate icoanele la care lucrează şi expoziţiile din ţară şi străinătate, eu ca să-i mai spun despre ce citesc, despre blogurile la care lucrez. E francofon. Ce n-am izbutit eu, a reuşit o bursă în Belgia. A învăţat taman după ce studiul limbii franceze s-a încheiat oficial pentru el.

De la Nicu încoace, de fiecare dată când închei o medie de 5 la un cleios, mă gândesc că, cine ştie, poate o să mă strige pe stradă ca să-mi spună că a învăţat franceză. Pentru că viaţa l-a motivat în mod real. Nu-i aşa că şi ţie ţi s-a spus că o limbă străină se învaţă foarte devreme în viaţă, că mai apoi n-ai nici o şansă? Ei bine, aşa îşi justifică unii lenea intelectuală şi laşitatea atunci când este vorba să faci un efort susţinut în direcţia asta.

Hai să te mai plictisesc cu un caz, ultimul. Eu. Mă rog, nu eu, cel care sunt acum, ci ceea ce eram pe la 19 ani, când am luat decizia să devin student la Litere. Făcusem un liceu de matematici, unde mâncasem reală pe pâine. O bastilie de liceu cu profi riguroşi, buni profesionişti, cărora le datorez foarte mult dar pe care, la vremea aceea, nu i-am îndrăgit. În materie de limbi străine, am prins programa comunistă, concepută de aşa manieră încât să nu prinzi nimic în direcţia asta. Un ceas pe săptămână. Unul de engleză, altul de franceză. Nimic mai mult. Nu-i vorbă, nici strădanie din partea mea n-a prea fost. Am luat cinciaru’, când pe toceală, când pe milă şi pomană. Într-a IX-a am avut la engleză o medie de 3. Într-a unsprezecea am fost corigent şi la franceză. Nimic eroic, doar neglijenţă de elev. Nimic tragic, nimic rebel, numai delăsare şi calcul contabilicesc: “oricum îmi iese media generală, de ce să mă mai stresez?” Adică ceea ce îmi place azi cel mai puţin la elevii mei.

La 19 ani, dacă aveam foarte puţine în legătură cu un domeniu, acela era limbile străine. Şi totuşi, printr-un concurs de împrejurări pe care nu are rost să-l relatez, am luat decizia să mă prezint la admiterea la Facultatea de Litere din Iaşi, specializarea franceză-română. Am înotat o vară întreagă într-un maldăr de cărţi, am buchisit gramatici şi exerciţii, am citit cu dicţionarul până am făcut febră musculară de la căutat cuvinte, am lecturat cu voce tare până mi se anchiloza limba în gură ca să-mi formez baza fonatoare, şi în toamnă, la o concurenţă de 4 pe un loc, am intrat la “fără taxă”. Izbutisem. Anii care au urmat n-au fost decât continuarea a ceea ce începusem în vara aceea, la 19 ani. Ştii de ce a mers? E destul de simplu de înţeles. Pentru că niciodată, absolut niciodată, timp de 3 luni, nu luasem în calcul ipoteza omenească a eşecului. Şi te asigur că la vremea aceea deja, ştiam şi eu pe cineva dispus să-mi declare ritos că dacă nu înveţi o limbă din fragedă pruncie, atunci nici nu se mai poate. Lumea abundă în doctori în “nu se poate”. E mai greu să găseşti pe cineva capabil şi dispus să-ţi explice cum se face un lucru.


Să recapitulăm care sunt ideile pe care trebuie să le reţii la runda asta:

1) O limbă poate fi învăţată la orice vârstă;
2) Învăţarea unei limbi este condiţionată de o motivaţie puternică;
3) Ca orice exerciţiu intelectual, achiziţia unei limbi este proporţională cu puterea de concentrare.

Data viitoare am să-ţi explic unde anume este cel mai potrivit loc pentru învăţarea limbilor străine.

Articole conexe:
A good English is a bad English
Două amintiri lingvistice fără predicat
Oamenii-dicţionar
Arta de a deveni poliglot în lecţii de 1000 de minute

duminică, 25 mai 2008

Abatorizarea Omului (I)

[Acest serial va fi compus din 3 părţi: I. Mai cartezieni ca Descartes; II. Medicina, aşa cum o cunoaştem noi, nu este Medicina; III. Dacă eşti păstor de oameni, n-ar strica să nu fii foarte prost. Am sintetizat cât am putut natura problemei. Am renunţat la două posibile episoade, tocmai pentru a concentra pe cât se poate textul, evitând astfel să abuzez de răbdarea cititorului. Textul acesta, şi cele care vor urma, se doresc ecouri şi completări la cele spuse de Ioana pe blogul La Porţile Orientului.]


I. Mai cartezieni ca Descartes

Recent, Senatul României a adoptat o lege prin care, în mod implicit, se consideră că românii îşi donează post-mortem organele. Pentru toţi cei care nu ştiu, în numeroase ţări din Europa funcţionează în acest caz ceea ce juriştii numesc “acord prezumat”, semn că nu avem de-a face cu o invenţie românească, ci cu o nebunie la scară mult mai mare. Desigur, într-o societate în care norma se întâlneşte mai des decât excepţia, apelul la cantitate pentru a dovedi lipsa de temei a legiuitorului are sens. În mod implicit, oamenii NU doresc să li se umble prin burtă post-mortem, ci să fie înmormântaţi conform ritualurilor din strămoşi. Însă într-una des-Centrată, ca cea în care trăim noi, statisticile nu mai reprezintă nimic. Îmi rămân de adăugat câteva observaţii din unghiuri care privesc mai degrabă istoria ideilor şi implicaţiile metafizice ale problemei.

La baza legii se află, în mod explicit, cele mai bune intenţii: ceea ce nu slujeşte celui mort, nu-i aşa?, este susceptibil să dăruiască (nu, nu să prelungească, nefiind suficient de poetic) viaţa celui aflat în suferinţă (uităm prea des că viaţa înseamnă musai suferinţă, dar organul donat post-mortem are în sarcină să vină şi cu o porţie zdravănă de fericire condensată, ceea ce e puţin probabil). Toată lumea cunoaşte acest lucru. De fapt, chiar şi cei care cu greu silabisesc un text în limba maternă ştiu bine că grefa de organe este una din marile cuceriri ale ştiinţei moderne. Cum aşa? Este o idee comună, inoculată cu succes într-o societate în care barierele reflecţiei şi ale bunului simţ au demult intrat în extincţie.

Dacă trebuie făcută o observaţie, este aceea că nimeni nu şi-a justificat vreodată acţiunile prin rele intenţii. La baza acestei hotărâri juridice, ca şi la baza procedurii medicale pe care indirect o autorizează, se află bunele intenţii. Hitler însuşi, prototipul dictatorului scelerat modern, vorbea de lucruri cât se poate de atrăgătoare: recucerirea mândriei poporului german, spaţiu vital pentru arieni ş.a.m.d. Discursurile lui sunt pline de bune intenţii. De aceea, pentru cel care nu a părăsit orice urmă de prudenţă, bunele intenţii nu dovedesc nimic, iar acceptarea frazeologiei propagandistice fără îndoială bine strunită şi reflecţie e semn de impardonabil spirit de turmă şi lene intelectuală cronică. Declaraţiile sforăitoare de generozitate şi altruism nu înseamnă, în sine, nimic. Dincolo de ele sunt lucruri mult mai importante.

În prima jumătate a secolului al XVII-lea, gânditorul Descartes reducea structura tripartită a Omului (spirit-suflet-corp), aşa cum o acceptase Biserica latină, la un dualism: suflet-corp. Aşadar, vechea învăţătură, prezentă într-o formă sau alta la toate religiile, conform căreia Omul are, pe lângă învelişul grosier numit “corpus”, un nucleu divin numi “spiritus” şi un o punte mediană – “anima”, era negată pur şi simplu, fără nici un motiv evident. Chiar dacă, în viziunea lui Descartes, l’âme preia în devălmăşie funcţiile spiritului şi ale sufletului, notabilă este însă dispariţia pur şi simplu a “regiunii sacrului” din alcătuirea Omului. În treacăt fie spus, această negaţie are în câmpul francez al ideilor implicaţiile unui cataclism, esprit însemnând, din Secolul “Luminilor” şi până acum, fie inteligenţă rapidă, fie mental, fie, într-un compus ca mot d’esprit, o reacţie ironică de salon (ceea ce germanii numesc Witz). De fapt, franceza ca vehicul al sacrului se dovedeşte o opţiune foarte proastă, adoptarea de cuvinte din limbi care continuă să aibă ceva în comun cu Absolutul făcându-se în modul cel mai jalnic cu putinţă: de exemplu, barakah, din arabă, unde are sensul de “binecuvântare divină”, înseamnă în franceză “noroc” (la jocul de cărţi, în afaceri).

Or, dacă religia a negat existenţa unui spirit la animale (în absenţa căruia nu se punea problema botezării şi a creştinării lor), dar nu şi a unui suflet (în virtutea căruia nu li se nega fidelitatea şi suferinţa), Descartes trebuie să admită o a doua mutilare, pentru a nu fi el cel care pune semnul egal între animal şi Om: negarea sufletului animal. Lăsând deoparte contradicţia lingvistică evidentă pentru cineva deprins cu ale latinei (anima este concomitent suflet şi principiu animator, din care decurge mişcarea), schema animalului rămâne la fel de şchioapă ca cea a omului: văduvit de suflet, animalul are corp şi... atât. O primă consecinţă este aceea că orice cruzime împotriva patrupedelor, la care nici un creştin n-ar fi putut consimti, se vede astfel legitimată filosofic, ba chiar obligatorie. Poate că nu este întâmplător faptul că acelaşi secol consacră marile masacre împotriva animalelor sălbatice din Coloniile Americane, care au dus la exterminarea speciilor.

Numai că Descartes trebuia să răspundă la o întrebare inerentă: cum se face că, în absenţa unui suflet care să le pună în mişcare, animalele se încăpăţânează să fie diferite de vegetale, cu care partajează totuşi principiul vieţii? Aşa avea să ia naştere teoria animalului-mecanism. Lipsit de suflet, animalul se mişcă în virtutea unor impulsuri la care fiecare dintre părţile lui componentă răspunde după legi cu nimic diferite de cele care guvernează nişte manivele. Aceasta este, pe scurt, ideea pe care Descartes o opunea gândirii scolastice, Sfântului Augustin şi Sfântului Toma d’Aquino, şi e de datoria cui nu şi-a pierdut simţul ridicolului să se întrebe cum a fost posibilă o victorie a prostiei atât de zgomotoasă.

Cum-necum, anomalia a devenit azi motiv de asumare cu mândrie, iar cel care a înlocuit metafizica perenă cu fizica, şi intuiţia sintetică cu raţiunea analitică a avut gloată de urmaşi. Dualismul cartezian a fost preluat de Spinoza printr-o teorie a substanţei, şi de Malebranche printr-o filosofie a ocazionalismului. La Mettrie extinde conceptul de animal-maşină, devenind în cele din urmă un adversar al dualismului. Odată cu generalizarea materialismului, psihologia, care se doreşte o ştiinţă a sufletului, îşi alungă obiectul de studiu într-un colţ de debara în care înghesuie claie peste grămadă sentimentalismele, isteriile şi fiţele. Odată cu apariţia subconştientului freudian şi al inconştientului colectiv jungian asistăm la clivajul final: Omul are doar corp, sufletul devenind o metaforă, un trop al discursului poetic. Victoria finală a cartezianismului este extinderea teoriei maşiniste asupra Omului care, privat de singura diferenţă ce-l mai despărţea de animal, după ce pierduse cu secole în urmă ceea ce avea în comun cu îngerii, devine şi el o maşină. Urmaşi ai lui René Descartes, am ajuns acolo unde el însuşi nu îndrăznise să păşească, şi probabil că dacă azi ar mai trăi, ar fi unul dintre filosofii disidenţi ai epocii noastre, gata să ne considere monstruoşi. Nu contează, am intrat aici pe uşa deschisă de el, şi trebuie să-i fim recunoscători.

luni, 5 mai 2008

Cine sunt teroriştii palestinieni?

Această imagine provine din surse israeliene şi se presupune că-i înfăţişează pe teroriştii palestinieni. Totuşi, unul dintre presupuşii terorişti a uitat să-şi scoată de la gât Steaua lui David înainte de a fi fotografiat.

vineri, 2 mai 2008

Totul este relativ

Textul este aici.

vineri, 25 aprilie 2008

Despre profesori, bonuri cadou şi alte reflecţii la învăţământul românesc (III)

Se dau propoziţiile:

Evul Mediu a fost o epocă întunecată. Poliţiştii sunt foarte tâmpiţi, dau întotdeauna kiks când trebuie să înşurubeze un bec. La doctor trebuie să dai, altfel te lasă să mori. Profesorii se descurcă: fac meditaţii.

Cerinţă: ce au în comun toate aceste construcţii? Răspunsul la coada manualului.

Afirmaţiile de mai sus au fost numite idei-de-gata. Sau idei de-a gata. Idei prefabricate. Idei pe care toată lumea le ştie, toată lumea le repetă, toată lumea le crede. Repere care nu mai au nevoie de nici o testare, la care toată lumea se raportează cu voioşie, uşor de reţinut şi obligatorii în “cultura generală” a tuturor. Nu trebuie să fii specialist ca să ai capul baniţă de idei de-a gata. Şi vai de specialistul care îndrăzneşte să contrazică vreun sfertodoct pe teritoriul unde el e şef, cel al ideilor de-a gata.

Or realitatea este că, la nivel intelectual, epoca modernă are motive imense să invidieze Evul Mediu. Pe lângă dezbaterile medievale la care participa un Bernard de Clairvaux – în Occident, sau un Shankaracharya – în Orient, talk show-urile noastre sunt nişte discuţii absolut cretine între puţoi nesupravegheaţi. Poliţiştii nu sunt tâmpiţi, nu mai tâmpiţi decât restul populaţiei. De fapt, cunosc poliţişti care sunt oameni cât se poate de manieraţi, cu caracter plăcut. Unii dintre ei au foarte mari calităţi şi constituie exemple pentru cei din jurul lor. În privinţa doctorilor, mulţi nu iau şpagă pentru simplul motiv că nu au de la cine – nu toţi cei care au făcut medicina sunt chirurgi! Serios: cine a dat vreodata bani la dermatolog? Mai ştiu medici care-şi tratează bolnavii gratuit, şi nu vorbesc de exemple din marea literatură universală. Ştiu din surse foarte apropiate de un medic care, atunci când unul dintre pacienţi i-a zis că n-are bani, i-a replicat liniştit: “Doar n-am să te dau acum afară”. Discuţia avea loc în cabinetul lui privat, pentru care plătea impozite. Timp de vreo doi ani pacientul respectiv a fost tratat în mod consecvent fără să plătească nimic, pentru că situaţia materială nu-i permitea asta. E drept, când a putut, s-a dus la doctor să-i dea totul retroactiv, evaluând îngrijirea din ochi, la vreo 500 de euro. Nici atunci medicul cu pricina n-a vrut să intre în amănunte, n-a căutat în nici o evidenţă, pur şi simplu a luat banii (pe un lung şir de consultaţii private, reamintesc) şi a zis că e bine. Marea problemă a ideilor-de-gata este că în practică se lovesc consecvent de excepţii...

Iar profesorii fac meditaţii. E una din multele idei-de-gata pe care dacă nu le ştii, vai de steaua ta, înseamnă că habar n-ai pe ce lume trăieşti. Adică eşti prost. Şi ce dacă profesorii au salarii mici, se descurcă ei, fac meditaţii. Toată lumea ştie prea bine asta, nu poţi face excepţie. Zilele trecute eram la Cinci femei în tranziţie, piesa Rodicăi Popescu-Bitănescu. Unul dintre personaje e o profă care, la o seară între femei, îşi aduce de corectat teze. Gazda îi zice: “Fii, tu, mai generoasă!” Profa bagă replica: “Şi cine mai vine la meditaţii?” Auzi-auzi, deci profii pun note intenţionat mai mici, ca să facă bani acasă, într-un sistem paraşcolar, nu? În urmă cu ceva ani citeam într-o schiţă literaroida cum profesorul Ionescu le pune note slabe elevilor 1, 2 şi 3, cărora le recomandă apoi să meargă să facă meditaţii cu profesorul Popescu. El nu, nu se ocupă aşa ceva, cum v-aţi putut gândi. Apoi profesorul Popescu îi dă telefon profesorului Ionescu ca să-i confirme că au început meditaţii, prilej cu care profesorul Ionescu îl asigură că le va da lui 1, 2 şi 3 câte o notă mai bunişoară, ca să vadă părinţii “ce progrese au făcut”. Apoi îl întreabă dacă e rost de noi aranjamente pentru săptămâna viitoare.

Nu mai ţin minte cine a scris bucăţica asta tembeluţă, sigur este vorba despre un scriitor, cum altfel? Ideea este însă interesantă: un profesor pune note proaste, pentru a trimite copiii la meditaţii cu un confrate. Serviciul e reciproc, noi cu drag ne umplem de bani. Ce eficace, ce odios! Există o singură problemă: dacă acest sistem perfect verosimil a fost pus vreodată la punct, el este excepţia, şi nu regula în învăţământ. Or, aşa cum pornind de la faptul ca există oameni care se deplasează în scaunul cu rotile, e periculos şi cu totul fals să se creadă că întreaga umanitate are nevoie de scaune cu rotile pentru a merge de colo-colo, tot asa e abuziv sa generalizezi de la un exemplu izolat.

Şi asta pentru că, principial, profesorii NU dau meditaţii. În ce mă priveşte, am zis clar, eu nu dau pentru că nu rezist, după şase ore la şcoală, să mai fac încă 2-4 acasă. În plus, de ceva vreme nici nu mai am nevoie financiar vorbind. Iar marea majoritate a colegilor nu sunt într-o situaţie diferită de a mea. Adică nu dau nici ei meditaţii, din diverse motive. Celor mai mulţi dintre profesori nu le solicită nimeni niciodată aşa ceva. Nimeni nu vrea meditaţii la sport, la muzică, la desen, la religie, de exemplu. Mai sunt un număr foarte important de discipline unde numărul de elevi care ar avea nevoie de pregătire suplimentară este atât de mic, încât se poate spune că există 2 profesori cu ceva meditaţii la 50 fără nici una: biologie, chimie, istorie, geografie, fizică. Nu dau liste exhaustive. Mai rămân româna şi limbile străine. Aici se mai fac. Nu cred că foarte multe. Şi nici cine ştie ce bine plătite. Dar se mai fac. Cu caracter de activitate sezonieră: în vacanţe şi în septembrie-octombrie nu sunt deloc. Ar mai fi vreo 8-9 luni pe an când treaba merge.

Cazul matematicii este cu totul special. Aici da, ştiu că se poate. Nu e obligatoriu, dar există cerere, şi profesorii de matematică fac “simultane” cu câte 4-5 elevi. Nu toţi profesorii, de acord, dar cei mai mulţi, dacă au disponibilitatea, pot face bani frumoşi acasă. Însă profesorii de matematică nu sunt norma, ci excepţia în lumea didactică. Şi în mod cert nu toţi îşi pot rotunji veniturile astfel, ci şi aici concură o multitudine de factori care asigură reuşita: vechimea, spaţiul de care dispun, locul unde sunt titulari ş.a.m.d.

Aşadar, există o mână de oameni care fac bani din meditaţii pentru fiecare sută de cadre didactice, şi din mâna aceasta de oameni mai este câte unul care scoate bani buni, dacă este dispus să plătească preţul pentru această ocupaţie, adică să nu se ocupe aproape niciodată de copiii lui, să nu citească nimic, să nu studieze el însuşi decât cu preţul renunţării la ceasuri de somn. Nimic nu e gratis, cine-a zis contrariul? Pe baza unor exemple izolate şi absolut atipice s-a construit însă o idee-de-gata pe care toată lumea o stăpâneşte la perfecţie: profesorii se descurcă, doar dau meditaţii. Dacă faci tentativa s-o ignori cumva, să nu te miri dacă vei fi taxat cu agresivitate drept naiv...

luni, 21 aprilie 2008

Despre profesori, bonuri cadou şi alte reflecţii la învăţământul românesc (II)

Undeva prin Gargantua (sau o fi Pantagruel?), François Rabelais zice despre Gargantua (sau Pantagruel) că mai uşor scoţi un pârţ de la un măgar mort decât o propoziţie cu noimă de la el. Acuma, Rabelais era medic, şi ştia cu prisosinţă că mortul, oricât de măgar ar fi, produce flatulenţe. Ce trebuie să-i fi scăpat ilustrului înaintaş este asemănarea dintre activitatea măgarului mort şi mişcarea sindicală din învăţământul românesc. Aici putem vorbi de multiple similitudini: şi măgarul şi sindicatele sunt o mare măgărie. Şi unul şi celelalte sunt demult moarte. În plus, pentru cine dă cu nasul de ele – ambele put.

Voi fi mai explicit. Marea lecţie pe care mi-au dat-o mie sindicatele din învăţământ este cea a parodiei. Deşi orice profesor ştie că, dacă s-ar fi dorit, s-ar fi putut cu uşurinţă îmbunătăţi situaţia financiară a cadrelor didactice, deşi toată lumea ştie cum se poate face asta, totuşi acest lucru nu s-a petrecut niciodată. Fiecare branşă are posibilitatea ei de a şantaja corpul social – ca să aibă ce pune pe masă şi să-şi poată plăti facturile. Medicii nu mai operează, funcţionarii nu mai funcţionează, vacile nu mai văculează. Profesorii pot bloca anul şcolar în preajma examenelor naţionale. Nu trebuie să fii prea cerebral ca să ştii asta. Toată lumea ştie. Şi totuşi, în preajma examenului de incapacitate şi a vacalaureatului, lumea didactică s-a încolonat cuminte, doi câte doi, şi a făcut frumos. Nu intru în detaliile acestor acţiuni, asta e o altă poveste, cu picanteriile ei, poate în alt post.

Fireşte, greve au fost. Pe două dintre ele le ţin îndeobşte minte, pentru că m-au făcut să plec înjurând din sindicat. Prima a avut loc în urmă cu vreo 10 ani, în timpul guvernării ţărăniste a lui Radu Vasile. A fost o grevă maraton, profesorii crăpau de foame, se vorbea de îngheţarea anului şcolar, tot soiul de grozăvii eroice. A durat cam cinci săptămâni, adică enorm de mult pentru România. În timpul ei, cam 95% dintre colegi n-au intrat la ore, iar elevii au stat mai mult pe acasă. Apoi – un pârţ bleg de sindicat mort. Greva s-a oprit. Guvernul nu a dat nimic. Un fel de măriri pentru la vară, pentru la moară, ceva de genul 4%, praf în ochi, vrăjeli. Pentru luna aceea şi ce-a trecut peste ea, nu s-au dat salarii. Numai spărgătorii de grevă au primit. Ironic, ei au luat şi “măririle” pentru care ceilalţi şi-au pierdut leafa. Guvernul ne învăţa că se plătesc bine curvăsăriile. Numai guvernul? Şi sindicatele! Umblam atunci turbat să văd un lider de sindicat, să-l întreb cum s-a ajuns la cel mai prost compromis cu putinţă, cum s-a putut ca o grevă să înrăutăţească situaţia, în loc s-o amelioreze cât de cât...

A doua oară când am avut vânturi dinspre sindicate a fost în urmă cu vreo 8 ani, când şeful guvernului era Adrian Năstase. N-a mai durat atâta cât prima, dar rezultatul a fost la fel de plescăit. Scuze că nu-mi amintesc cine a fost cârmaciul ministerului educaţiei, cercetării şi robotizării pe atunci, şi scuze că nu fac niciun efort, sunt la două clickuri de numele măgarului, dar ce contează? mi-e prea lene... Ministerul a decis să se mărească lefurile la profesori, dar concomitent a micşorat sporurile de izolare ale cadrelor din mediul rural. De ce? Cum de ce? Pentru că profesorii care predau la ţară “nu fac suficientă performanţă”. În anul acela eram în peizania. Ştiam prea bine ce “performanţă” se poate face cu nişte copii care se epuizează intelectual în efortul citirii... Mi-a fost redus sporul de izolare de la 40% la 20%, şi mi-a crescut salariul cu 5%. Colegii din mediul rural făcuseră totuşi grevă cot la cot cu cei de la oraş. Greva aceea şi pârţâiturile ei mi-au mai scăzut o dată veniturile. Şi am mai învăţat încă o dată că laşitatea şi curvăsăreala sunt tot ceea ce pot da sindicatele. Moment în care am decis să nu mai încurc cu prezenţa şi cotizaţia mea preacinstitele forme de reprezentare.

Acuma, aud că cică guvernul ba ne dă, ba nu ne mai dă “bonuri cadou”. Dacă ar exista sindicate care să reprezinte învăţământul, şi ai căror lideri să nu se lase mituiţi cu o cafeluţă zoioasă şi demult sleită pe culoarele Puterii, atunci ar trebui să respingem “cadourile”, pentru că nu de asta are nevoie profesorul. Ar trebui să ceară de la guvern un nivel de salarizare comparabil cu cel al sergentului din armată sau poliţie. Ar trebui să se încheie odată cu ruşinea asta: un profesor debutant cu 4-5 ani de facultate câştigă jumătate din salariul unui subofiţer cu o vagă şcoală post-liceală. Şi nu vorbesc de soldaţii care apără pământul strămoşesc în Afghanistan şi Iraq, ăia câştigă de câteva ori mai mult decât restul. Nu. Îi am în vedere doar pe cei de pe teritoriul României. Ar trebui să se ceară alinierea salariilor cadrelor didactice cu cele din restul Europei de Est (nu vorbesc de profesorii din Occident, nu, doar de cei din Ungaria, Polonia şi Cehia), că tot ni se explică zilnic că preţurile la combustibili şi energie trebuie aliniate cu cele din Uniune. De asta e nevoie, şi nu de “cadouri” pe care să le ia guvernanţii când îşi amintesc ce greu le era la orele de mate şi română.

sâmbătă, 19 aprilie 2008

Cicciolinizarea politicii româneşti

Cică prostănacul Geoană s-a decis să dea un plus de viaţă listelor sale de partid adăugându-le măscăricii şoubizului autohton: Turboguţă, Adrianminune şi Florinsalam. Iniţiativa e de natură să verifice teza guénoniană conform căreia valoarea liderilor aleşi democratic nu poate fi decât în permanentă eroziune. Cam acelaşi lucru îl enunţă şi Gustave le Bon: numitorul comun la care se întâlnesc membrii anonimi ai masei este întotdeauna cel mai jos accesibil.

Iniţiativa nu e nouă. Pornodiva Ilona Anna Staller, cunoscută sub pseudonimul Cicciolina, a fost adoptată în 1985 de Partito Radicale (din aria stângii italiene), ajungând în Camera Deputaţilor în 1987. Nu suntem, nici cu această mostră de tâmpenie, primii din lume. Şi dacă cineva se îndoieşte asupra fezabilităţii ei, uite că se poate. Îi suspectez pe prostănacul Geoană şi ai lui chiar de plagiat.

Ca parlamentar, Cicciolina a militat pentru “libertatea sexuală a puşcăriaşilor”, pentru “depenalizarea drogurilor” şi pentru “o educaţie sexuală sănătoasă în şcoli”. Altfel spus, pentru sex şi droguri cât cuprinde. Era normal, fiecare parlamentar vorbeşte despre ce se pricepe. Ce vor face în parlament numiţii Guiţă, Salam şi Minune? Fireşte, vor vota legi fără-număr-fără-număr, se vor rupe în şedinţe şi comisii... şi aici aş mai continua împerecherea dintre lexicul manelelor şi cel parlamentar, dar mă confrunt cu o acută problemă: nu pot. Adică nici erudiţie pe aria aceasta n-am, nici pe net n-am dat de nimic căutând “texte manele”. E formidabil, nu? Să te sufoce genul ăsta muzical şi totuşi să nu dai peste nicio mostră pe net...

Politicienii nu sunt, prin definiţie, mari specialişti în domeniul lor. Regretatul George Pruteanu era una dintre marile excepţii. Regula e cea a adunăturilor, a scursurilor, a rataţilor care, neizbutind să facă mare brânză în branşa lor, se refulează cu tupeu în politică. V.C. Tudor e ilustrarea optimă a sfertodoctului logoreic, călare pe un discurs-fluviu, numai bun să impresioneze prostimea la vot. Maneliştii nu se vor simţi câtuşi de puţin stingheri sub cupola parlamentului unde, fără doar şi poate, intelectul limbricoidal nu le va fi supus niciunei încercări.

M-am gândit cale de câteva minute cum să închei acest text. Ce turnură finală să-i dau. Cum să fiu cât mai sarcastic cu putinţă. Sau cât mai dubitativ. Sau grav. Catastrofal dacă se poate. Recunosc că nu am final. Că-l improvizez doar aşa, recunoscând că nu pot zice nimic, că am rămas cu gura căscată.

vineri, 18 aprilie 2008

Despre profesori, bonuri cadou şi alte reflecţii la învăţământul românesc (I)

Sunt profesor. Am fost de la terminarea facultăţii, cu o întrerupere de câţiva ani, profesor. Nu mă identific ontologic cu această meserie. Adică nu mă recomand niciodată: “Profesorul Radu Iliescu”. Nici nu aş semna vreodată aşa. Pe uşa mea nu scrie, înaintea numelui, vreun titlu. În plus, n-am fost decât puţină vreme doar profesor. Am avut întotdeauna, şi continui să am, încă cel puţin o ocupaţie, un mod suplimentar de a câştiga bani. Mai mulţi decât mi-a pus şi continuă să-mi pună pe card ministerul învăţământului (şi al educaţiei, şi al cercetării, şi al pitpalacilor, sau a ce-o mai fi fiind, că se schimbă mai des cârnaţul ăsta instituţional decât pot eu reţine). Sunt deci o sursă din interiorul sistemului. O sursă destul de absentă, şi deloc interesată de modul de funcţionare a unor rotiţe mai mult sau mai puţin misterioase. Sunt dinăuntrul şi dinafară concomitent, pentru că n-am fost niciodată director, sau inspector, sau inspector general. De ministru, vorba bancului ăla cu ardeleanul şi cucoana simandicoasă din compartimentul de tren, nici nu poate fi vorba.

Aşa că ceea ce voi spune, şi tot ceea ce pot eu spune în raport cu tema acestui text priveşte strict experienţa unuia dintre miile de mercenari de la catedră. Nu fiţi şocaţi, în relaţie cu mine, şi în primul rând cu mine, nu pot folosi pedagog, şi cu atâta mai puţin dascăl. Sunt un funcţionar angajat să transmită nişte cunoştinţe. Sunt un funcţionar fericit: spre deosebire de toţi cei de la ghişee, eu practic o meserie cu o componentă tradiţională certă. Relaţia profesor – elev a fost cândva cea dintre maestru şi discipolii lui. Dar sunt suficient de lucid încât să nu mă îmbăt cu apă rece: eu nu sunt maestru, şi nici elevii mei nu-mi sunt discipoli. Sunt un funcţionar care transmite altora graţia regulilor lui si conditionnel şi a concordanţei timpurilor la indicativ. Cunoaştere pur tehnică şi deci deloc escatologică.

Dacă îmi repugnă ceva, şi lucrul acesta face ca efortul de a scrie aceste rânduri să-mi fie deosebit de penibil, este să vorbesc despre mine. În ce mă priveşte, ca existenţă socială sau, vai, biologică, nu-i nimic de zis. Sunt fad şi plictisitor până la urât. Mănânc ce este. Mă îmbrac cu ce am, iar tot ce am e pe mine, când mă-mbrac zici că mă mut. Nu prefer nicio culoare, niciun fruct, nicio ţară. Văd în femeia mea toate femeile, de aceea acest capitol s-a închis pentru mine, rămânând deschis şi concret printr-o singură fiinţă. Dacă iar veni cuiva curiosul gând de a mă gusta, cred că m-ar scuipa intrigat şi deloc scârbit, pentru că trebuie să am gust de hârtie. Sau să fiu dramatic lipsit de gust, exact ca o lucrare de control în alb. Dar există însă ceva ce pot spune, ceva în raport cu care eu însumi nu contez, şi prin care toţi cei direct vizaţi de rândurile mele contează: ştiu ce înseamnă să fii profesor în România postrevoluţionară. Am ajuns să cunosc asta prin experienţa personală, dar dimensiunea intimă a acestei experienţe s-a diluat atât de mult cu viaţa tuturor colegilor pe care i-am cunoscut până acum, încât tot ceea ce ştiu nu-mi mai aparţine demult. Este un bun al corpului didactic. Azi am decis să-l pun la dispoziţia cui a fost capabil să citească până aici, şi va mai fi în stare să citească până la capăt.

Ştiu că voi dezamăgi pe mulţi, dar nu am nici cea mai vagă idee de ce se fac unii profesori. Şi asta pentru că sunt multe feluri de profesori, mult prea multe ca să cunosc detaliile. Eu n-am avut nicio clipă în plan aşa ceva. Nu mi-am premeditat meseria. N-am vrut să fiu nimic. Am avut o sete şi-o ambiţie, după un liceu de matematici care m-a sleit: să citesc. La Medicină nu m-au lăsat, aşa că i-am dat eu în plata Domnului, şi-am plecat la Litere. Acolo am dus-o ca-n rai, am făcut din noapte zi şi din zi noapte, am ascultat muzică franceză şi-am văzut filmografii întregi, grupate pe actori şi regizori, pân-am vorbit franceză într-atâta încât într-o zi un natif m-a întrebat din ce regiune a ţării lui sunt, pentru că, deşi am accentul celor din Nord, nu poate detecta cu precizie oraşul. Mi-a fost limba asta dragoste până peste poate, şi m-a răsplătit cunoaşterea ei cu tot ce tânjeam eu. Un singur gând nu mi-a trecut niciodată prin cap în anii aceia trăiţi în Târguşor, la doi paşi de Grădina Botanică şi la fix doi kilometri de mers pe jos până la clădirea cea mare de lângă Barul Gingko: acela că voi fi profesor. Am căzut din facultate la catedră ca un paraşutist începător.

Primii doi ani de învăţământ au fost o catastrofă. Am fost un profesor prost. Prea exigent, prea îndrăgostit de disciplina lui. Prea rupt de ceea ce este adolescentul de dincolo de catedră. Ironic. Invadator. Brutal. Sardonic. Nu cred că greşesc atunci când afirm că un puştan ceva mai mare, care de-abia a terminat facultatea, n-are ce căuta la catedră. Franţa impune viitorilor ei profesori, după 4 ani de studiu, încă 3 ani într-un Institut Universitar de Formare a Pedagogilor. Şapte ani: patru de specialitate şi trei de metodică. România îi aruncă în şcoli după vreo trei cursuri marginale: unul de metodică, unul de psihopedagogie, şi ceva practică într-un liceu bun. Un profesor fără experienţă şi pasionat de ceea ce a studiat în bibliotecă e tot ce poate fi mai periculos la catedră.

Din fericire, ministerul a învăţat cum să domolească avântul celor ce-şi doresc să facă performanţă: le-a dat sarcina să gestioneze un faliment. Primul meu salariu a fost cu ceva mai mult de cincizeci de euro. Treaba asta era în urmă cu mai mult de zece ani, e adevărat, acum bat binişor spre două sute de euro, ceea ce sper că nu vi se pare puţin. Mă refer la număr anilor care mă despart de prima leafă, nu la banii de pe card. De fiecare dată când îmi amintesc de începuturi, mă îngrozesc două lucruri: impetuozitatea cu care voiam să dărâm munţii la fiecare oră şi disperarea şi ruşinea care mă apucau atunci când eram nevoit să mă împrumut ca s-o mai lungesc încă o săptămână, până la următoarea chenzină. Întreţinerea exorbitantă într-un apartament înăbuşitor vara şi glacial iarna. Cărţile cumpărate cu largheţe, ca pe o evadare din logica unui sistem care mă plătea mai prost decât pe o femeie de serviciu. Pantalonii şi pantofii purtaţi până se rupeau. Primele meditaţii, cu care n-am putut să mă adaptez şi la care am renunţat la scurtă vreme pentru totdeauna. Discuţiile morbide din cancelarie. Bancul cu profesorul universitar devenit cerşetor, şi cu directorul care-şi mai rotunjeşte leafa spălând treptele unei biserici.

Sunt convins, şi nimeni nu-mi va putea schimba această convingere, că profesorul român este una dintre multele victime ale tranziţiei de la o societate cu valori (unele dintre ele discutabile, dar comunismul a încercat să-şi construiască şi să-şi conserve o axiologie), înspre una strict financiară. Nu-i creditez pe guvernanţii României cu foarte multă inteligenţă, dar nu sunt dispus să înghit ideea conform căreia n-ar fi fost bani pentru învăţământ. Ba da. Ar fi fost. Dar s-a dorit asasinarea unui sistem, şi primii în linia de miră au fost cei care-l administrau. Metodele au fost numeroase, şi poate am să mai scriu despre cele pe care le-am putut sesiza (fără să pretind a avea o percepţie globală, după cum ziceam). Însă printre ele un loc de cinste l-a avut salariul mizerabil. Îmi zicea odată o colegă că pe vremea lui Ceauşescu profesorii aveau acces la cele mai mari C.A.R.-uri dintre toate branşele, şi că o familie de doi profesori putea cu uşurinţă să depună avansul pentru o Dacie din două astfel de împrumuturi ieftine. Mi s-a părut că vorbea despre altă ţară. Eu ştiam doar că salariul meu este sub pragul de supravieţuire. Ştiam că trebuie să mai am încă o meserie ca să pot trăi cât de cât. Şi am avut şansa să fac asta.

De ce zic că învăţământul a fost pus pe butuci în mod organizat? Există multiple semne. De fiecare dată când s-a cerut o mărire salarială, guvernanţii (toată pleava, din toate tomberoanele politice) a zis că nu se poate, pentru că asta ar însemna inflaţie. Este cea mai mare măgărie pe care am auzit-o vreodată, şi asta pentru că, în virtutea acestei logici, s-ar fi putut foarte bine ca profesorii, şi odată cu ei alte clase sociale “neproductive”, să nu primească niciun ban găurit. Să mă explic. Inflaţia este un fenoment care presupune că masa monetară devine disproporţionată în raport cu etalonul de referinţă. Câtă vreme era aurul, a fost clar: ai inflaţie atunci când ai mai multă monedă decât metal preţios, şi împarţi aceeaşi cantitate de aur la mai mulţi lei. Când banul s-a desprins de etalon, s-a presupus că totuşi trebuie să fie acoperiţi în bunuri materiale. Adică ar trebui să corespundă cumva pământurilor, blocurilor, ciorapilor şi salamului din ţară. Când bunurile se împuţinează sau banii se înmulţesc, atunci e inflaţie.

Există însă o singură problemă: profesorii, şi odată cu ei mulţi alţii, de exemplu doctorii şi poliţiştii, NU produc bunuri. Ei fac cu toţii servicii: profesorul educă, medicul vindecă, poliţistul bate în manifestanţii anti-NATO. Dar nu fac niciunul ciorapi sau salam. Banii lor provin din banii celor care se îndeletnicesc cu nobila ocupaţie a ciorăpăriei sau a sălămăriei. Ciorăparul şi sălămarul cotizează la ceilalţi, ca aceştia să-i educe copilul, să-i opereze prostata, să-i bată manifestantul. Aşa ciorăparul ciorăpează liniştit, iar sălămăritul merge şi el voios kilometru cu kilometru de salam înainte. Atunci când li s-a aruncat profesorilor în faţă “argumentul” inflaţiei, li s-a spus de fapt verde că serviciul lor nu mai contează. Şi mulţi au priceput.

Un detaliu de interior. Am fost coleg cu un profesor superb, pasionat de Sfinţii Părinţi şi de cultură înaltă. Citit şi erudit, om de cunoaştere şi de pricepere. Era, printre altele, membru în nuş’ce comisie ministerială pentru reforma educaţiei. În plenul ei, la o întrunire naţională, a pus întrebarea: Care este filosofia paideică a reformei? Ca să traduc: care este portretul omului-nou pe care aşteptaţi să-l obţineţi atunci când schimbaţi lucrurile? I s-a răspuns senin: Nu ştim. Orice reformă vizează o schimbare. Când retuşezi sistemul de învăţământ te aştepţi “să produci” un alt tip uman. Într-o conferinţă naţională a celor care croiesc şi tranşează în ale reformei, cârmacii mărturiseau că ţinta nu există. Colegul meu a plecat de acolo năuc.

Eu sunt însă departe de eleganţa lui. De aceea rămân lucid. Sunt convins că măreţii ştiu foarte bine ce vor, şi că portul spre care se îndreaptă barca învăţământului este unul clar definit. El poartă numele elegant de europenizare. Ne occidentalizăm. Devenim consumatori. Şi una dintre armele alese în virtutea acestei tâmpiri în masă a fost pauperizarea profesorilor. Un pedagog care nu-şi poate plăti facturile intră în criză mai uşor. Un dascăl care se împrumută ca să mai cumpere nişte fasole şi nişte pâine se crispează atunci când e vorba de transmiterea valorilor. Atunci când banul, rezultat firesc al muncii, devine din secundar principal, pedagogul şi dascălul lasă loc mercenarului.

(Va urma)

sâmbătă, 5 aprilie 2008

O recomandare din partea cui trebuie

Probabil unul din semnele sigure ale rafinamentului în ale lecturii este refuzul de a mai pleca de unul singur în căutarea unui autor bun, şi al unei cărţi bune. Dacă eşti gurmand, nu mai deschizi uşa speluncilor, doar-doar vei da de o mâncare gătită aşa cum trebuie. Cu cărţile e la fel, nu mai vrei să rişti, n-ai chef de surprize, pentru că ştii prea bine că de la un prag încolo, surprizele sunt mai prea des proaste... Un singur lucru te mai poate scoate din plăcuta rutină: o recomandare din partea cui trebuie. Ca între gurmanzi, fireşte.

Am urmărit de ceva vreme două recenzii la Ovidiu Hurduzeu (Sclavii fericiti. Lumea vazuta din Silicon Valley si Unabomber. Profetul ucigas). Le-am citit, în elaborarea lui Silviu Man, şi uite aşa am dat de un autor care merită. Cărţile lui încă nu le-am citit, n-am intrat încă în librăria care să le aibă, dar nu cred că ziua aceea e prea departe. Am reţinut însă autorul. Şi, zilele trecute, nu mică mi-a fost bucuria când am putut citi şi interviul pe care Silviu îl lua aceluiaşi Ovidiu Hurduzeu. Rar dau de un autor din familia lui Julius Evola, a lui Nicolae Berdiaev şi a lui Petre Ţuţea (fără a de putea vorbi de identitate, cred că ceva din fiecare este topit în românul acesta aparent adaptat la America, dar cu certitudine român, şi ortodox!). Cum să nu fiu atent la ce are de zis, fie şi în cadrul convivial al unui interviu?

Aşa am pescuit două nume noi: Jacques Llul şi Guy-Ernest Debord. Despre primul, asocierea lui cu tema conjuraţiei: deşi opera este amplă şi originală, Occidentul l-a trecut, tacit, la index. Despre al doilea, un adjectiv: “filosof inclasabil”. Ador inclasabilii. Mă dau în vânt după indivizii pentru care Occidentul nu dispune de clasificare, deci de “clasă”. Sunt unii dintre puţinii care au ceva să-mi spună. L-am căutat, şi am găsit chiar lucrarea pe care o pomeneşte Hurduzeu: Societatea spectacol. Am citit deja primul capitol, sunt vreo nouă, deci voi scrie încă 8 texte pe seama acestui volum care nu m-a dezamăgit.

Lucrarea este o înşiruire de fragmente-enunţ, fără argumentare. Ideile sunt enunţate, nuanţate, înşirate – şi atât. Autorul e apodictic, aerul general al rezultatului este acela al unui diagnostic; aţi văzut vreodată un medic care să scrie, la căpătâiul bolnavului, ceva care să aducă pe departe cu “poate e cancer”? Spune vreodată judecătorul vreo formulă retorică care să îndulcească sentinţa, de genul “după umila mea părere, acuzatul primeşte pedeapsa capitală”? Guy-Ernest Debord este concomitent medic şi judecător, el diagnostichează o maladie şi judecă o infracţiune.

O parte dintre idei, cât să deschidă interesul pentru volum, dar nici pe departe de natură să înlocuiască lectura acestuia, le-am înşirat în cele ce urmează. Sunt extrase din capitolul I, Separaţia împlinită:

1. Societăţile în care domnesc condiţiile moderne de producţie sunt o imensă acumulare de spectacole.

2. Spectacolul este o pseudo-lume separată, obiect de contemplaţie.

3. Spectacolul este sectorul care concentrează toate privirile şi toate conştiinţele. Deşi se prezintă ca instrument de unificare, unificarea pe care o săvârşeşte este limbajul oficial al separării generalizate.

4. Spectacolul este mai mult decât o acumulare de imagini. Este o viziune a lumii care s-a obiectivizat.

5. Spectacolul este miezul irealismului societăţii reale. Este afirmarea omniprezentă a alegerii deja făcute în producţie şi consumaţia sa corolară. Este modelul prezent al vieţii socialmente dominante.

6. Limbajul spectacular este constituit din semnele producţiei, care sunt concomitent finalitatea ultimă a acestei producţii.

7. Spectacolul este afirmarea aparenţei şi afirmarea oricărei vieţi umane ca aparenţă. El mai este însă şi o negaţie a vieţii.

8. Spectacolul nu spune nimic altceva decât că “tot ce apare este bun, şi tot ce este bun apare”.

9. Caracterul fundamental tautologic al spectacolului decurge din faptul că mijloacele sale îi sunt concomitent şi scop.

10. Societatea care trăieşte din industria modernă este ea însăşi o formă de spectacol: scopul ei, ca şi cel al spectacolului, nu există, totul constă în desfăşurare.

11. Spectacolul nu este nimic altceva decât reflexul fidel al producerii lucrurilor, şi obiectivarea infidelă a producătorilor.

12. Prima fază a dominaţiei economiei asupra vieţii sociale a antrenat degradarea verbului “a fi” în “a avea”. Prezenta fază a ocupării totale a vieţii sociale de către economie duce la degradarea lui “a avea” în “a părea”.

13. Acolo unde lumea reală se schimbă în simple imagini, simplele imagini devin fiinţe reale, şi motivaţiile unui comportament hipnotic. Vederea, simţul omenesc cel mai uşor de mistificat, devine mijlocul de interacţiune privilegiat.

14. Spectacolul este moştenitorul întregii slăbiciuni a proiectului filosofic occidental, care a fost o încercare de înţelegere a activităţii, dominată de categoria vizualului.

15. Spectacolul este reconstrucţia materială a iluziei religioase.

16. Spectacolul este visul urât al societăţii moderne înlănţuite, care nu exiprimă în cele din urmă decât dorinţa ei de a dormi.

17. La rădăcina spectacolului se află specializarea puterii.

18. Spectacolul este monologul elogios pe care ordinea prezentă îl ţine despre sine. Este autoportretul puterii.

19. Sensul cel mai important al spectacolului este acela de separaţie.

20. Cu separarea generalizată a muncitorului de produsul muncii sale, se pierde orice punct de vedere unitar asupra activităţii îndeplinite. De-a lungul progresului acumulării de produse, şi a concentrării procesului productiv, unitatea şi comunicarea devin atributul exclusiv al conducerii sistemului. Reuşita sistemului economic bazat pe separaţie este proletarizarea lumii.

21. Sistemul economic fondat pe izolare este o producere circulară a izolării. Izolarea fondează tehnica, iar tehnica fondează izolarea. De la automobil la televizor, toate bunurile selecţionate de sistemul spectacular sunt arme pentru accentuarea izolării.

22. Originea spectacolului este pierderea unităţii lumii. În spectacol, o parte a lumii se reprezintă în faţa lumii, şi-i este superioară.

23. Alienarea spectatorului în faţa obiectului contemplat se exprimă astfel: cu cât mai mult contemplă, cu atâta mai puţin trăieşte.

24. Spectacolul este harta la scara 1:1 a noii lumi.

25. Cu cât omul produce mai puternic detaliile lumii în care trăieşte, cu atât este mai separat de aceasta. Cu cât viaţa este produsul omului, cu atât omul este mai departe de viaţa lui.

26. Spectacolul este capitalul cu un asemenea nivel de acumulare încât devine imagine.

Google