vineri, 18 aprilie 2008

Despre profesori, bonuri cadou şi alte reflecţii la învăţământul românesc (I)

Sunt profesor. Am fost de la terminarea facultăţii, cu o întrerupere de câţiva ani, profesor. Nu mă identific ontologic cu această meserie. Adică nu mă recomand niciodată: “Profesorul Radu Iliescu”. Nici nu aş semna vreodată aşa. Pe uşa mea nu scrie, înaintea numelui, vreun titlu. În plus, n-am fost decât puţină vreme doar profesor. Am avut întotdeauna, şi continui să am, încă cel puţin o ocupaţie, un mod suplimentar de a câştiga bani. Mai mulţi decât mi-a pus şi continuă să-mi pună pe card ministerul învăţământului (şi al educaţiei, şi al cercetării, şi al pitpalacilor, sau a ce-o mai fi fiind, că se schimbă mai des cârnaţul ăsta instituţional decât pot eu reţine). Sunt deci o sursă din interiorul sistemului. O sursă destul de absentă, şi deloc interesată de modul de funcţionare a unor rotiţe mai mult sau mai puţin misterioase. Sunt dinăuntrul şi dinafară concomitent, pentru că n-am fost niciodată director, sau inspector, sau inspector general. De ministru, vorba bancului ăla cu ardeleanul şi cucoana simandicoasă din compartimentul de tren, nici nu poate fi vorba.

Aşa că ceea ce voi spune, şi tot ceea ce pot eu spune în raport cu tema acestui text priveşte strict experienţa unuia dintre miile de mercenari de la catedră. Nu fiţi şocaţi, în relaţie cu mine, şi în primul rând cu mine, nu pot folosi pedagog, şi cu atâta mai puţin dascăl. Sunt un funcţionar angajat să transmită nişte cunoştinţe. Sunt un funcţionar fericit: spre deosebire de toţi cei de la ghişee, eu practic o meserie cu o componentă tradiţională certă. Relaţia profesor – elev a fost cândva cea dintre maestru şi discipolii lui. Dar sunt suficient de lucid încât să nu mă îmbăt cu apă rece: eu nu sunt maestru, şi nici elevii mei nu-mi sunt discipoli. Sunt un funcţionar care transmite altora graţia regulilor lui si conditionnel şi a concordanţei timpurilor la indicativ. Cunoaştere pur tehnică şi deci deloc escatologică.

Dacă îmi repugnă ceva, şi lucrul acesta face ca efortul de a scrie aceste rânduri să-mi fie deosebit de penibil, este să vorbesc despre mine. În ce mă priveşte, ca existenţă socială sau, vai, biologică, nu-i nimic de zis. Sunt fad şi plictisitor până la urât. Mănânc ce este. Mă îmbrac cu ce am, iar tot ce am e pe mine, când mă-mbrac zici că mă mut. Nu prefer nicio culoare, niciun fruct, nicio ţară. Văd în femeia mea toate femeile, de aceea acest capitol s-a închis pentru mine, rămânând deschis şi concret printr-o singură fiinţă. Dacă iar veni cuiva curiosul gând de a mă gusta, cred că m-ar scuipa intrigat şi deloc scârbit, pentru că trebuie să am gust de hârtie. Sau să fiu dramatic lipsit de gust, exact ca o lucrare de control în alb. Dar există însă ceva ce pot spune, ceva în raport cu care eu însumi nu contez, şi prin care toţi cei direct vizaţi de rândurile mele contează: ştiu ce înseamnă să fii profesor în România postrevoluţionară. Am ajuns să cunosc asta prin experienţa personală, dar dimensiunea intimă a acestei experienţe s-a diluat atât de mult cu viaţa tuturor colegilor pe care i-am cunoscut până acum, încât tot ceea ce ştiu nu-mi mai aparţine demult. Este un bun al corpului didactic. Azi am decis să-l pun la dispoziţia cui a fost capabil să citească până aici, şi va mai fi în stare să citească până la capăt.

Ştiu că voi dezamăgi pe mulţi, dar nu am nici cea mai vagă idee de ce se fac unii profesori. Şi asta pentru că sunt multe feluri de profesori, mult prea multe ca să cunosc detaliile. Eu n-am avut nicio clipă în plan aşa ceva. Nu mi-am premeditat meseria. N-am vrut să fiu nimic. Am avut o sete şi-o ambiţie, după un liceu de matematici care m-a sleit: să citesc. La Medicină nu m-au lăsat, aşa că i-am dat eu în plata Domnului, şi-am plecat la Litere. Acolo am dus-o ca-n rai, am făcut din noapte zi şi din zi noapte, am ascultat muzică franceză şi-am văzut filmografii întregi, grupate pe actori şi regizori, pân-am vorbit franceză într-atâta încât într-o zi un natif m-a întrebat din ce regiune a ţării lui sunt, pentru că, deşi am accentul celor din Nord, nu poate detecta cu precizie oraşul. Mi-a fost limba asta dragoste până peste poate, şi m-a răsplătit cunoaşterea ei cu tot ce tânjeam eu. Un singur gând nu mi-a trecut niciodată prin cap în anii aceia trăiţi în Târguşor, la doi paşi de Grădina Botanică şi la fix doi kilometri de mers pe jos până la clădirea cea mare de lângă Barul Gingko: acela că voi fi profesor. Am căzut din facultate la catedră ca un paraşutist începător.

Primii doi ani de învăţământ au fost o catastrofă. Am fost un profesor prost. Prea exigent, prea îndrăgostit de disciplina lui. Prea rupt de ceea ce este adolescentul de dincolo de catedră. Ironic. Invadator. Brutal. Sardonic. Nu cred că greşesc atunci când afirm că un puştan ceva mai mare, care de-abia a terminat facultatea, n-are ce căuta la catedră. Franţa impune viitorilor ei profesori, după 4 ani de studiu, încă 3 ani într-un Institut Universitar de Formare a Pedagogilor. Şapte ani: patru de specialitate şi trei de metodică. România îi aruncă în şcoli după vreo trei cursuri marginale: unul de metodică, unul de psihopedagogie, şi ceva practică într-un liceu bun. Un profesor fără experienţă şi pasionat de ceea ce a studiat în bibliotecă e tot ce poate fi mai periculos la catedră.

Din fericire, ministerul a învăţat cum să domolească avântul celor ce-şi doresc să facă performanţă: le-a dat sarcina să gestioneze un faliment. Primul meu salariu a fost cu ceva mai mult de cincizeci de euro. Treaba asta era în urmă cu mai mult de zece ani, e adevărat, acum bat binişor spre două sute de euro, ceea ce sper că nu vi se pare puţin. Mă refer la număr anilor care mă despart de prima leafă, nu la banii de pe card. De fiecare dată când îmi amintesc de începuturi, mă îngrozesc două lucruri: impetuozitatea cu care voiam să dărâm munţii la fiecare oră şi disperarea şi ruşinea care mă apucau atunci când eram nevoit să mă împrumut ca s-o mai lungesc încă o săptămână, până la următoarea chenzină. Întreţinerea exorbitantă într-un apartament înăbuşitor vara şi glacial iarna. Cărţile cumpărate cu largheţe, ca pe o evadare din logica unui sistem care mă plătea mai prost decât pe o femeie de serviciu. Pantalonii şi pantofii purtaţi până se rupeau. Primele meditaţii, cu care n-am putut să mă adaptez şi la care am renunţat la scurtă vreme pentru totdeauna. Discuţiile morbide din cancelarie. Bancul cu profesorul universitar devenit cerşetor, şi cu directorul care-şi mai rotunjeşte leafa spălând treptele unei biserici.

Sunt convins, şi nimeni nu-mi va putea schimba această convingere, că profesorul român este una dintre multele victime ale tranziţiei de la o societate cu valori (unele dintre ele discutabile, dar comunismul a încercat să-şi construiască şi să-şi conserve o axiologie), înspre una strict financiară. Nu-i creditez pe guvernanţii României cu foarte multă inteligenţă, dar nu sunt dispus să înghit ideea conform căreia n-ar fi fost bani pentru învăţământ. Ba da. Ar fi fost. Dar s-a dorit asasinarea unui sistem, şi primii în linia de miră au fost cei care-l administrau. Metodele au fost numeroase, şi poate am să mai scriu despre cele pe care le-am putut sesiza (fără să pretind a avea o percepţie globală, după cum ziceam). Însă printre ele un loc de cinste l-a avut salariul mizerabil. Îmi zicea odată o colegă că pe vremea lui Ceauşescu profesorii aveau acces la cele mai mari C.A.R.-uri dintre toate branşele, şi că o familie de doi profesori putea cu uşurinţă să depună avansul pentru o Dacie din două astfel de împrumuturi ieftine. Mi s-a părut că vorbea despre altă ţară. Eu ştiam doar că salariul meu este sub pragul de supravieţuire. Ştiam că trebuie să mai am încă o meserie ca să pot trăi cât de cât. Şi am avut şansa să fac asta.

De ce zic că învăţământul a fost pus pe butuci în mod organizat? Există multiple semne. De fiecare dată când s-a cerut o mărire salarială, guvernanţii (toată pleava, din toate tomberoanele politice) a zis că nu se poate, pentru că asta ar însemna inflaţie. Este cea mai mare măgărie pe care am auzit-o vreodată, şi asta pentru că, în virtutea acestei logici, s-ar fi putut foarte bine ca profesorii, şi odată cu ei alte clase sociale “neproductive”, să nu primească niciun ban găurit. Să mă explic. Inflaţia este un fenoment care presupune că masa monetară devine disproporţionată în raport cu etalonul de referinţă. Câtă vreme era aurul, a fost clar: ai inflaţie atunci când ai mai multă monedă decât metal preţios, şi împarţi aceeaşi cantitate de aur la mai mulţi lei. Când banul s-a desprins de etalon, s-a presupus că totuşi trebuie să fie acoperiţi în bunuri materiale. Adică ar trebui să corespundă cumva pământurilor, blocurilor, ciorapilor şi salamului din ţară. Când bunurile se împuţinează sau banii se înmulţesc, atunci e inflaţie.

Există însă o singură problemă: profesorii, şi odată cu ei mulţi alţii, de exemplu doctorii şi poliţiştii, NU produc bunuri. Ei fac cu toţii servicii: profesorul educă, medicul vindecă, poliţistul bate în manifestanţii anti-NATO. Dar nu fac niciunul ciorapi sau salam. Banii lor provin din banii celor care se îndeletnicesc cu nobila ocupaţie a ciorăpăriei sau a sălămăriei. Ciorăparul şi sălămarul cotizează la ceilalţi, ca aceştia să-i educe copilul, să-i opereze prostata, să-i bată manifestantul. Aşa ciorăparul ciorăpează liniştit, iar sălămăritul merge şi el voios kilometru cu kilometru de salam înainte. Atunci când li s-a aruncat profesorilor în faţă “argumentul” inflaţiei, li s-a spus de fapt verde că serviciul lor nu mai contează. Şi mulţi au priceput.

Un detaliu de interior. Am fost coleg cu un profesor superb, pasionat de Sfinţii Părinţi şi de cultură înaltă. Citit şi erudit, om de cunoaştere şi de pricepere. Era, printre altele, membru în nuş’ce comisie ministerială pentru reforma educaţiei. În plenul ei, la o întrunire naţională, a pus întrebarea: Care este filosofia paideică a reformei? Ca să traduc: care este portretul omului-nou pe care aşteptaţi să-l obţineţi atunci când schimbaţi lucrurile? I s-a răspuns senin: Nu ştim. Orice reformă vizează o schimbare. Când retuşezi sistemul de învăţământ te aştepţi “să produci” un alt tip uman. Într-o conferinţă naţională a celor care croiesc şi tranşează în ale reformei, cârmacii mărturiseau că ţinta nu există. Colegul meu a plecat de acolo năuc.

Eu sunt însă departe de eleganţa lui. De aceea rămân lucid. Sunt convins că măreţii ştiu foarte bine ce vor, şi că portul spre care se îndreaptă barca învăţământului este unul clar definit. El poartă numele elegant de europenizare. Ne occidentalizăm. Devenim consumatori. Şi una dintre armele alese în virtutea acestei tâmpiri în masă a fost pauperizarea profesorilor. Un pedagog care nu-şi poate plăti facturile intră în criză mai uşor. Un dascăl care se împrumută ca să mai cumpere nişte fasole şi nişte pâine se crispează atunci când e vorba de transmiterea valorilor. Atunci când banul, rezultat firesc al muncii, devine din secundar principal, pedagogul şi dascălul lasă loc mercenarului.

(Va urma)

3 comentarii :

  1. mihai.onofreiciuc spunea...

    sunt curios ce contine partea a II-a, unde sta speranta?

  2. Radu Iliescu spunea...

    Draga Mihai,

    si eu sunt curios. :-) Scriu fara plasa, nu anticipez unde voi ajunge.

    Cine a zis ca exista vreo speranta? :-)

  3. Anonim spunea...

    Da mai, da' la europeni profii nu sunt platiti la bataie de joc. Ba sunt chiar decent spre bine platiti.
    Asa ca "europenizarea" asta are o conotatie speciala numai pentru noi:(

    Incep sa cred si e ca s-a facut cu sistema.

Google