Despre raportul dintre cerere şi ofertă

Philippe Jones: “Nu există niciodată adevărate oferte pentru adevărate cereri, ci nişte sume acordate pentru comenzi convenite.” (Locul cenuşii, în Clipa multiplă, 2000)

Într-adevăr, care era cererea de coca-cola în secolul XVIII?

Piaţa nu ar fi deci arbitrul mut şi perfect al nevoilor noastre, ci un imens teren de vânătoare.

În ce scop, domnule preşedinte?

Aflat la Sibiu cu ocazia slujbei de Rusalii, preşedintele Băsescu teologizează: “Sunt alesul lui Dumnezeu”. Butada are la bază următorul raţionament: “Poporul a exprimat voinţa lui Dumnezeu pe 19 mai”, “Vos populi vox dei” ergo “Dumnezeu a decis ca eu să fiu preşedinte.”

Raţionamentul este inutil, pentru că e un lucru enunţat demult de teologia apofatică a ortodoxiei: nimic nu se petrece fără voinţa divină. De la zborul unei muşte la alegerile prezidenţiale, totul concordă cu Planul Providenţei. Preşedintele Băsescu spune adevărul, şi pentru asta trebuie felicitat, în ciuda faptului că semnul egal dintre voinţa populară şi voinţa divină e exagerat: Dumnezeu se poate exprima prin intermediul urnelor, şi asta nu pentru că urnele ar fi vocea adevărului, ci pentru că El nu are preferinţe, putând acţiona prin naşterea unui munte sau prin zborul unui fluture la fel de bine.

Ce nu sesizează însă ilustrul personaj este un corolar al omnipotenţei divine: TOATE alegerile prezidenţiale reprezintă Planul Providenţei. Da, şi cele ale lui George Bush II, criminalul din Irak. Da, şi cele ale lui Ehud Olmert, criminalul din Liban şi Gaza. Desigur, şi cele ale lui Hitler, criminalul notoriu al celui de-al doilea război mondial. Democraţia nu garantează nimic, monştrii ieşiţi din urne îşi dau arama pe faţă în cursul evenimentelor ulterioare şi în general n-au nici un scrupul să se cramponeze de putere atunci când popularitatea lor scade la cota de avarie.

Şi mai grav este faptul că preşedintele nostru nu face diferenţa între “alesului lui Dumnezeu” şi “unsul lui Dumnezeu”, două lucruri complet diferite. Pentru al doilea titlu trebuie să fii rege, educat pentru a domni, pentru prima sintagmă ajunge şi un preşedinte. Cel ce a primit mirungerea accede la binecuvântarea divină, cel de-al doilea ar trebui să se întrebe: “În ce scop?” Istoria ne-a arătat “aleşi ai lui Dumnezeu” care şi-au târât naţiunile în catastrofe. Singurul lucru care ar trebui să mă liniştească este faptul că suntem români, şi vorba lui Patapievici, “românilor nici dezastrele nu le reuşesc”...

În rest dacă stau şi mă gândesc bine, şi eu am fost ales de Dumnezeu ca să fac blogul care este...

De ce profesorii sunt prost plătiţi

Într-o zi, un coleg francez mi-a spus adevărata cauză pentru care profesorii sunt prost plătiţi. Pentru că în Antichitatea greco-romană, această meserie era exercitată de sclavi instruiţi.

Ma bucur din nou (a câta oară?) că m-am născut într-o civilizaţie inspirată de lumea greco-romană, în care oamenii liberi detestă să se ocupe cu transmiterea cunoaşterii.

Ironia este mama oricărei reforme

Reformele sunt la modă. Reforma învăţământului, a (macro)economiei, a relaţiilor sociale. Reforma contra Catolicismului la sfârşitul Evului Mediu. Logica împotriva obscurantismului, raţiunea împotriva credinţei mistice.

Or, în zootehnie termenul de reformă se foloseşte pentru o operaţiune anume: îngrăşarea animalelor de povară, lapte sau ouă în vederea valorificării lor în carcase. Altfel spus, înaintea tăierii. Reforma zootehnică se ocupă cu animalele care urmează să fie sacrificate.

Totul e clar acum. Creştinismul a devenit spectral prin Reformă. Astăzi, avem oameni care nu ezită să se numească creştini, fără însă să-şi asume vreo fărâmă din axiologia creştină. Sunt deci reformaţi, creştini pufoşi care şi-au pierdut dimensiunea christică. Dar reforma nu se opreşte aici, ca foamea unui monstru căruia i-au mai rămas nişte fărâme. Totul se reformează continuu, reformele se succed unele după altele, iar obiectul lor se umflă ca aluatul.

Iar oamenii sunt la fel de conştienţi ca vacile îngrăşate în grajd înainte de a merge la abator.

Primavera stă cu mâna la pedală

Nu ştiu ce m-a prins deunăzi, în timpul unei ore de conversaţie la a zecea, să-i întreb (în franceză, fireşte, doar era oră de conversaţie, nu spuneam?) de ce adolescentele au din ce mai puţine inhibiţii când este vorba de alcool. Tema e niţel de dirigenţie, dar nivelul elevilor respectivi, cu care am comunicat bine anul acesta, justifica abordarea.

Mi-au confirmat, întâi de toate, obiceiul răspândit printre fete al celor 50-100 g de vodkă, ocazional, fireşte. Atât de curentă e apucătura încât nu mai şochează pe nimeni, deşi o încărcătură de semnificaţii există, şi nu e neglijabilă. Am insistat: de ce fetele înjură din ce în ce mai uşor, la fel de setos ca şi băieţii? De ce vodkă şi înjurături? Et pour cause...

De plăcere, a fost primul răspuns. Nu i-a convins nici pe ei, dar pe mine. Plăcerea e prea lesne de descompus ca să servească de justificare la ceva. Plăcerea are pene, creastă şi gheare, numai nepricepuţii o bagă întreagă în tigaie. Mediul, a mai spus cineva... Nu ţine nici asta, mediul ţi-l alegi, ţi-l faci şi singur.

Brusc, mi-am adus aminte de fetiţa mea, care a învăţat să scrie aproape înainte de a învăţa să citească, care ştie deja “o sută de litere” înainte de a împlini cinci ani, şi care nu se înşeală nici o clipă asupra alfabetului în care sunt redactate cărţile mele în arabă. Mediul, aceeaşi presiune a mediului care stârneşte reacţiile copiilor, dar alt mediu în două situaţii. De o parte dovedirea maturităţii cu ţigara în gură şi cu alcoolul, de cealaltă dorinţa de a semăna unui tată care petrece câteva ore pe zi (sau pe noapte) citind. Bruscheţea limbajului şi transferul de poveste la un copil care imită tonul celui ce citeşte basme.

Am avut, în ora aceea de conversaţie franceză ca niciodată sentimentul fragilităţii elevilor mei, a dependenţei lor faţă de mediu. Şi certitudinea că fac parte ineluctabil din altă generaţie. Când am terminat facultatea (în secolul trecut), am cunoscut cazul unei fete care făcea furori prin pasiunea ei pentru vodkă. Să nu înţelegeţi greşit, nu era vorba de alcoolism, cum nici întrebarea mea nu viza cazuri grave, încă rare la anumite vârste. Ci de acelaşi gest de a azvârli neglijet pe gât un păhărel aromat care-ţi irită papilele. Undeva într-un cerc de prieteni care s-a spart demult gravita o astfel de fată. Mai era cunoscută şi pentru faptul că se lăuda în gura mare cu un himen lax şi-i invita pe toţi băieţii neîncrezători să rezolve problema. Îmi pare rău pentru curiozitatea cititorilor acestui blog dacă nu pot aduce şi deznodământul dramei trăite de făptura care nu-şi asorta manierele cu chipul...

Mi-ar place să pot încheia într-o notă optimistă, dar vorba unei femei căreia nu-i lipsea simţul umorului: “există posibilităţi care se poate şi posibilităţi care nu se poate”. Suntem undeva sub incidenţa ultimei categorii. Vremurile se opacizează, şi Primavera lui Botticelli devine grea ca lutul. Uitaţi-vă cu atenţie la tabloul de mai sus: delicata fecioară întinde mâna stângă pudic în faţă, într-un gest care mai mult dezvăluie decât ascunde. Cel puţin aşa a văzut-o Renaşterea italiană. Astăzi, grobieni cum ne-am făcut, am putea spune că Primavera stă cu mâna la pedală. Meşterul a văzut-o plutind, cu gravitaţia în ceruri. Noi ne-o mai putem imagina doar scărpindându-se, înainte de a-şi înnăbuşi un căscat de plictiseală...

Hipertelie informatică

Primul calculator PC pe care l-am avut avea un procesor de tip 80386, 4 megi de RAM (pur şi simplu RAM, fără SD şi fără DD în faţă), 512 Kb de memorie video şi 260 Mb în hard-disk, adică echivalentul a 520 de dischete de 720 Kb fiecare pe care le utilizasem până atunci la un HC-91 de producţie românească. Cu el făceam aproximativ ce fac şi azi.

De atunci am schimbat vreo 10 calculatoare, nici eu nu mai ştiu câte. Ultimul l-am scos pur şi simplu în stradă pentru că se rupsese o urechiuşă de pe soclul cooler-ului, care făcea improprie utilizarea plăcii de bază. Am recuperat hard-disk-urile, placa video, memori şi inscriptorul de DVD-uri, după care mi-am cumpărat în aceeaşi zi un server antic dintr-un magazin de aparate second. Şi cu acesta fac aproximativ ce făceam şi cu primul PC.

Nu, nu vreau ultima versiune de WinZip. Cea pe care o am face tot ce vreau eu. Nu vreau nici măcar să văd cum arată Windows Vista, în materie de Windows cel mai mult regret că am abandonat 98SE, s-ar fi mişcat ca fulgerul pe calculatorul actual. Consider că goana după viteză a ultimelor computere e o tâmpenie, oricum niciodată nici un aparat nu va fi mai rapid sau mai deştept decât utilizatorul lui (chestia asta îmi aminteşte de Luky Luke, eroul benzilor desenate care trăgea cu Coltul mai repede decât umbra lui, chiar am dezumflat într-o zi un fan al vitezei cu întrebarea: “Scula ta se mişcă mai înainte decât să-i comanzi tu?”).

Procesoare de 3 GB, HDD-uri de 1 TB, cheşuri grase, plăci video lăbărţate, două miezuri în proace şi două layere la DVD-uri. N-aveţi senzaţia că lumea calculatoarelor a devenit de la o vreme din ce în ce mai obeză?

Stratul lexical turcesc al limbii române

Preumblându-mã în ultima vreme prin limba turcã, am constatat cã existã, la nivel lexical, numeroase împrumuturi în limba românã, multe dintre ele iesite din uz. Dacã gramatica românã si gramatica turcã sunt la distantã colosalã una de alta, diferind în însesi bazele logicii lingvistice, anii lungi de coabitare a românilor cu turcii au dus la adoptarea unor lexeme, corespunzãtoare unor obiecte sau obiceiuri noi pentru români.

Lista de mai jos este foarte limitatã, pe mãsura traiectului meu în turcã (probabil o voi îmbunãtãti în timp). Totusi, ceva statisticã se poate face chiar si pe numãrul redus de elemente din ea. Astfel, se poate constata cã apar în ea numai douã verbe: ‘kiralamak’ (pentru ‘a închiria’) si ‘oynamak’ (presupus a fi fost la baza cuvântului ‘oina’). Acest lucru este usor de înteles, pe de o parte pentru faptul cã verbul turcesc este cu totul strãin la nivel formal verbului românesc (în ambele cazuri de exemplu s-a renuntat la terminatia ‘–mak’), iar pe de altã parte pentru cã, neexistând o mixare realã între turcã si românã, împrumuturile s-au concentrat spre substantive (ca nume de obiecte noi).

Cea mai numeroasã clasã de substantive împrumutatã din turcã apare cea a numelor de animale marine (‘hamsi’, ‘istavrit’, ‘kalkan’, ‘marcan’, ‘midye’, ‘sardalya’, ‘uskumru’), la care se adaugã o clasã consistentã de substantive denumind legume si fructe (‘fasulye’, ‘ıspanak’, ‘karpuz’, ‘kayısı’, ‘kiraz’, ‘nohut’, ‘patlıcan’, ‘portakal’, ‘visne’).

‘acıl’ [agiîl], cu sensul originar de “urgent, rapid”, a dat adjectivul românesc ‘agil’;

‘alıs-veris’ [alîshverish], cu sensul originar de “cumpãrare, cumpãrãturã”, a dat românescul ‘alisveris’, cu sensul de “amestecãturã, harababurã”;

‘baclava’ [baclava], a dat în româneste o ‘baclava’ de mai proastã calitate;

‘bardak’ [bardak], cu sensul de “pahar”, a dat arhaicul “bardacã”;

‘bayram’ [bairam], cu sensul originar de “sãrbãtoare religioasã” a migrat în ultimii ani în românã, unde a cãpãtat sensul se “petrecere”;

‘bekâr’ [bekear], cu sensul de “necãsãtorit, -ã” a fost folosit o vreme în limba românã cu acelasi sensi (vezi becherul din O scrisoare pierdutã, a lui Caragiale);

‘biber’ [biber] este posibil sã fi sosit în turcã din englezescul ‘pepper’, odatã cu condimentele cu pricina. Este greu de stiut dacã a jucat un rol în adoptarea românescului ‘piper’ sau nu;

‘cam’ [geam] a dat românescul ‘geam’;

‘çarsaf’ [cearshaf] a dat românescul ‘cearsaf’ (pronuntat în mod gresit ‘cearceaf’);

‘çay’ [ceai], cu provenientã asiaticã incertã, a dat românescul ‘ceai’;

‘çesme’ [ceshme], cu sensul originar de “fântânã”, a dat arhaicul ‘cismea’;

‘çoban’ [cioban], a adãugat termenilor românesti de “pãstor”, “baci” pe cel de ‘cioban’;

‘çocuk’ [ciogiuk], cu sensul originar de “copil”, este posibil sã fi fost inspiratorul românescului ‘ciocoi’;

‘çorap’ [ciorap] a dat românescul ‘ciorap’;

‘çorba’ [ciorba] a dat românescul ‘ciorba’, ajungând la noi prin intermediul limbii turce de la arabul ‘shorba’, substantiv înrudit cu verbul ‘sharaba’ (a bea);

‘dolap’ [dolap] a dat românescul ‘dulap’;

‘fasulye’ [fasulie] a dat românescul ‘fasole’;

‘fırtına’ [fîrtîna] a dat românescul ‘furtunã’, care seamãnã dar nu rãsare cu latinescul ‘fortuna’;

‘güveç’ [ghiuveci] a dat românescul ‘ghiveci’, având în ambele locuri sensul de “tocanã”;

‘hamsi’ [hamsi] a dat românescul ‘hamsie’;

‘hap’ [hap], cu sensul originar de “pastilã” se foloseste ca atare si în limba românã, unde uneori mai înseamnã si “teapã”, mai cu seamã în locutiunea “a lua un hap”;

‘ıspanak’ [îspanak] a dat în româneste ‘spanac’;

‘istavrit’ [istavrit] a dat în româneste ‘stavrid’;

‘kadın’ [kadîn], cu sensul de “doamnã, femeie” a dat arhaicul ‘cadânã’, cu o arie semanticã restrictivã;

‘kahve’ [kahve] a dat în româneste ‘cafea’ (cu varianta arhaicã ‘café’), având la origine un substantiv arab;

‘kalkan’ [kalkan] a dat în româneste ‘calcan’ (un fel de peste din Marea Neagrã);

‘kanape’ [kanape] a dat în româneste ‘canapea’;

‘karpuz’ [karpuz], cu sensul originar de “pepene verde” a dat regionalismul moldovenesc ‘harbuz’;

‘kat’ [kat], cu sensul originar de “etaj”, a dat arhaicul ‘cat’;

‘kayısı’ [kaiîsî] a dat în româneste “caisã”;

‘kazan’ [kazan], cu sensul originar de “oalã”, a dat în româneste ‘cazan’;

‘kebab’ [kebab], cu sensul originar de “grãtar”, “fripturã”, este folosit ca alternativã la pârjoala infectã de la macdonaldz;

‘kırmızı’ [kîrmîzî], cu sensul originar de “rosu” este posibil sã fi contribuit la adjectivul “cãrãmiziu”, dar aici lucrurile sunt încurcate, pentru cã undeva mai e si substantivul “cãrãmidã”, asa cã asta nu se pune, am zis si io asa; cert este cã un arhaic “cârmâz”, cu sensul de “fard” a existat pe la o vreme în graiul valah;

substantivul ‘kiracı’ [kiragiî], cu sensul originar de “chirias” si verbul ‘kiralamak’ [kiralamak], cu sensul originar de “a închiria” au contribuit la ‘chirias’, ‘a închiria’ [la cresterea chiriilor a contribuit altcineva, fãrã stirea mea :-)]

‘kiraz’ [kiraz] a dat românescul ‘cireasã’;

‘koridor’ [koridor] a dat în româneste ‘coridor’;

‘köfte’ [chiofte] a dat în româneste ‘chiftea’, pronuntat în mod gresit de cãtre orãseni ‘piftea’, ca nu cumva sã zicã cineva cã ei sunt de la tzearã;

‘küvet’ [chiuvet], cu sensul originar de “cadã”, a dat românescul ‘chiuvetã’, pronuntat uneori si ‘ghiuvetã’;

‘liman’ [liman], cu sensul originar de “port maritim”, a dat în româneste “liman”, al cãrui sens pare mai degrabã sã fie cel de “mal; (fig.) capãt al unor tribulatii”;

‘lokanta’ [lokanta], cu sensul originar de “ospãtãrie”, este acum arhaic în limba românã;

‘mahalle’ [mahale], cu sensul originar de “cartier”, a dat în româneste ‘mahala’, nu tocmai apreciativ;

‘masa’ [masa], a dat în româneste ‘masã’ (piesã de mobilier);

‘mercan’ [mergean], a dat în româneste ‘mãrgean’;

‘meydan’ [meidan], cu sensul originar de “piatã”, “scuar”, a dat în româneste ‘maidan’, cu sensul de “loc viran”;

‘meze’ [meze], cu sensul originar de “aperitiv”, “gustãri”, a dat românescul ‘mezel’;

‘midye’ [midie] a dat românescul ‘midie’;

‘misafir’ [misafir] a dat românescul ‘musafir’;

‘müsteri’ [miushteri] a dat românescul ‘musteriu’;

‘nohut’ [nohut] a dat românescul ‘nãut’;

‘ocak’ [ogeac], cu sensul originar de ‘ianuarie’, este posibil sã fi contribuit la termenul românesc de ‘hogeac’;

‘oda’ [oda] a dat românescul ‘odaie’;

‘oynamak’ [oinamak], cu sensul originar de “a se juca”, la care se adaugã ‘oyun’ [oiun], cu sensul originar de “joc”, par a fi la baza numelui jocului national românescu, ‘oina’;

‘örtü’ [iortiu], cu sensul originar de “pãturã, cuverturã”, pare sã fi fost sursa cuvântului ‘ortu’, din locutiunea ‘a da ortu popii’;

‘palamut’ [palmut] a dat românescul ‘pãlãmidã’ (sau poate e o simplã asemãnare);

‘para’ [para] a dat românescul ‘para’ (pl. ‘parale’);

‘pastırma’ [pastîrma] a dat românescul ‘pastramã’;

‘patika’ [patika] a dat românescul ‘potecã’ (sau poate e o simplã asemãnare);

‘patlıcan’ [patlîgean] a dat românescul ‘pãtlãgea’ (vânãtã);

‘pilav’ [pilav] a dat românescul ‘pilaf’;

‘portakal’ [portakal] a dat românescul ‘portocalã’;

‘rakı’ [rakî] a dat sau a venit din românescul ‘rachiu’;

‘sardalya’ [sardalia] a dat românescul ‘sardea’;

‘sucuk’ [sugiuk], cu sensul de “mezel din carne de vitel”, a dat arhaicul “sugiuc”;

‘tamam’ [tamam], cu sensul de “de acord”, a dat românescul ‘taman’, cu sensul de “fix, precis”;

‘tarla’ [tarla], cu sensul originar de “câmp”, a dat românescul ‘tarla’;

‘tavla’ [tavla] este în Turcia jocul românesc de table;

‘tepsi’ [tepsi], cu sensul de “tavã, platou”, a dat arhaicul “tipsie”;

‘uskumru’ [uskumru], a dat românescul ‘scrumbie’;

‘vazo’ [vazo], cu sensul de “vas cu flori”, a dat românescul ‘vazã’;

‘visne’ [vishne], a dat românescul ‘visinã’;

‘yatak’ [iatak], cu sensul originar de “pat”, a dat arhaicul ‘iatac’, cu sensul de “dormitor”;

‘yavas’ [iavash], cu sensul originar de “încet, usor”, a fost folosit în locutiunea adverbialã “iavas-iavas”, cu acelasi sens;

‘yüzme havuzu’ [iuzme havuzu], cu sensul originar de “piscinã” a dat în româneste ‘havuz’;

‘zar’ [zar] a dat în româneste ‘zar’.

Ia Puterea, neamule!

Aflăm de la Hotnews că dezlegarea la Putere de 19 mai va costa bugetul românesc 60 de milioane de ronroni, şi se scontează o participare la vot de maxim 18 milioane de persoane. Aşadar, puterea se divide în 18 milioane de părţi egale, fiecare în valoare de 3,333 ronroni.

Amendez calculul de mai sus cu o observaţie personală. Întrucât am decis să renunţ să mai aleg între nimic şi nimic, donez poporului român vecin şi prieten partea mea de putere, evaluată la suma de 3,333 ronroni. Ceilalţi 17.999.999 români vor primi fiecare de la subsemnatul o cantitate de putere echivalentă cu 1.851666769537042752057930669885 înmulţit cu e la puterea -7 ronroni (sper să nu mă fi înşelat undeva la calcul...). Nu-i aşa ca e formidabil?

Vă urez succes!

Despre doctrina ierarhiei genurilor în pictură (de André Félibien)

Reprezentarea unui corp făcută într-un crochiu sau căreia i se adaugă culoare este o muncă mecanică. De aceea această artă are muncitori diferiţi care se dedică unor subiecte diferite, şi se poate constata că pe măsură ce se ocupă de lucrurile cele mai dificile şi mai nobile, ies din ceea ce e mai josnic şi mai comun şi se înnobilează cu munca cea mai ilustră.

Asfel cel care face perfect peisaje este deasupra unuia care nu face decât fructe, flori sau cochilii. Cel care pictează animale vii este mai vrednic de stimă decât cei care nu reprezintă decât lucruri moarte şi fără mişcare. Şi cum figura omului este cea mai desăvârşită lucrare a lui Dumnezeu pe pământ, este sigur şi faptul că cel care se face imitator al lui Dumnezeu pictând figuri umane, este cu mult mai sus decât toţi ceilalţi.

Totuşi, deşi nu e puţin lucru să faci să pară vie figura unui om şi să dai aparenţa mişcării celor ce n-au aşa ceva, totuşi nu pictor care nu face decât portrete nu a atins încă cea mai înaltă perfecţiunii a artei şi nu poate pretinde onoarea pe care o primesc adevăraţii cunoscători. Pentru asta trebuie să treacă de la o singură figură la reprezentarea mai multora împreună, trebuie să trateze istoria şi fabula, trebuie să dea chip marilor acţiuni asemeni istoricilor, sau subiectelor agreabile asemeni poeţilor. Şi urcând încă şi mai sus, trebuie prin compoziţii alegorice să ştie să acopere cu voalul fabulosului virtuţile marilor oameni şi misterele cele mai înalte.

(Prefaţă la Conferinţele Academiei regale de pictură şi de sculptură din anul 1667).

Revoluţia sexuală a dat plisc

Într-un interviu acordat lui Dominique Simonnet, nenea Pascal Bruckner mărturisea dezolat că revoluţia sexuală începută în ’68 în umbra dictonului “Să trăim fără timpi morţi, să ne bucurăm fără limite” n-a ajuns acolo unde sperau iniţiatorii, adică la o sexualitate la cheie (bănuiesc eu, se aşteptau să învârtă cheia şi în patru secunde să te azvârle din orgasm direct în erbeguri, sau cam aşa ceva). De fapt, concluziona tâmp-candid de-acum moşul Bruckner că istoria speciei începe cu fiecare bărbat şi cu fiecare femeie. Păi da.

Deunăzi, eram într-o clasă de-a cincea şi ţineam morţiş să le predau Le corps humain. Un desen înfăţişând ceea ce am putea decoda drept o fată în costum de baie, înconjurată de avertismente gen l’œil/les yeux, l’oreille, le nez, le cou, les jambes şi alte alea-alea îmi servea drept material didactic. Acum nu săriţi din scaune, nici gând să fie vreo poză cu iz vag erotic, doar o scălâmbăială humanoidă unde se distingea uşor prezenţa membrelor superioare adunate în jurul unei cărţi şi a membrelor inferioare împrăştiate pe un cearceaf, başca alte elemente contingente strict necesare. Nimic erotic, cum am precizat.

Nimic erotic pentru mine, şi probabil că pentru tine dacă eşti cât de cât trecut prin viaţă. Pentru că un pitic mă întreabă cum se spune, dom’ profesor, la sâni. N-am pus întrebarea în ghilimele, dar lasă, că nici el n-a ridicat mâna, aşa că nu mă formalizez nici eu. Da, arătarea are sâni. Strânşi în soutien-gorge, dar se cheamă că are sâni. Manualul omite pudic echivalentul francez. Le bras, le coude, les doigts, le ventre, dar despre sâni o dureroasă tăcere. Altul vrea să ştie ce înseamnă fesse, deşi săgeata înţeapă fără greş locul cu pricina, dar nici un manual nu poate fi întotdeauna foarte clar, doar ăsta e rolul profesorului, să intervină cu explicaţii suplimentare, mulţumesc din inimă tuturor autorilor de manuale care-mi dau prilejul să-mi justific pâinea în faţa comitetului de părinţi. Dau să-l amân pe puştiul cu sânii pentru după ce clarificăm cum stă treaba cu le nez, la bouche, les cheveux, iar celui cu fesse îi zâmbesc că da. Mă încolţesc amândoi cum le vine la îndemână, şi intervenţia celei care traduce prin les tzétzés nu e câtuşi de puţin salutară, dar nu mă pot împiedica să admir primul ei calc lingvistic, care la clasa a cincea chiar e o performanţă... Ok. Situaţia e dramatică. Şi adică de ce n-aş explica? Sânii sunt nişte... toată lumea are sâni, nu? Chiar şi vaca, numai că la ea se numeşte uger, aşa că şi francezii au sâni peste tot, în dicţionare, în limba vorbită, chiar şi pe corp – mă încurajez mental. Dacă explic serios depăşim momentul şi continuăm cu le cou, l’épaule, la cuisse. Moment în care mă opreşte strălucirea.

Cum care strălucire? Cea din ochii ochelaristului cu sânii. Dacă te pricepi la câini ştii despre ce vorbesc: e străfulgerarea pe care o vezi la un patruped căruia îi place la nebunie să aporteze jucăria. Cine crede că doar oamenii adoră să se joacă s-a născut şi a trăit toată viaţa numai în betoane. Aiurea! Toate animalele se joacă! Cu coada întinsă băţ, cu urechile ciulite şi cu limba atârnând de efort elevul aştepta să intru în jocul lui. Toate acestea le-am văzut în clipa de încordare pe care o trăia piticul din faţa mea. Şi n-am intrat în jocul lui. Mais je t’ai déjà dit de ne pas interrompre la classe pour un problème personnel! Nu-i problemă personală, dom’ profesor, că toţi băieţii vor să ştie. Da’ de unde, tu vrei să ştii, că numai tu eşti afemeiat. Ba că tu eşti femeie, mă! N-am intrat eu în joc, dar s-au prins alţii, şi ăsta nu mai e joc, ci de-a dreptul o horă, o sârbă, o bătută... Şi până la urmă ce înseamnă fesse, dom’ profesor?, profită de liniştea mea în vacarmul general un elev care tocmai şi-a aruncat ochii pe manual...

În pauză, un coleg de fizică îmi spune că cele mai erotice lecţii sunt Forţa de frecare, Căldura şi Legea atracţiei universale. Mai aflu că orice abordare a Siliconului la chimie cere musai un popas pe la silicoane, pentru lămurirea unor chestiuni arzătoare... Nu, hotărât lucru, revoluţia sexuală a lui Bruckner şi a lui Finkielkraut n-a izbutit nimic, sexul n-a devenit câtuşi de puţin “natural” sau la îndemâna tuturor. S-a produs însă în jurul acestui subiect aşa, ca o mare hărmălaie...