Primavera stă cu mâna la pedală

Nu ştiu ce m-a prins deunăzi, în timpul unei ore de conversaţie la a zecea, să-i întreb (în franceză, fireşte, doar era oră de conversaţie, nu spuneam?) de ce adolescentele au din ce mai puţine inhibiţii când este vorba de alcool. Tema e niţel de dirigenţie, dar nivelul elevilor respectivi, cu care am comunicat bine anul acesta, justifica abordarea.

Mi-au confirmat, întâi de toate, obiceiul răspândit printre fete al celor 50-100 g de vodkă, ocazional, fireşte. Atât de curentă e apucătura încât nu mai şochează pe nimeni, deşi o încărcătură de semnificaţii există, şi nu e neglijabilă. Am insistat: de ce fetele înjură din ce în ce mai uşor, la fel de setos ca şi băieţii? De ce vodkă şi înjurături? Et pour cause...

De plăcere, a fost primul răspuns. Nu i-a convins nici pe ei, dar pe mine. Plăcerea e prea lesne de descompus ca să servească de justificare la ceva. Plăcerea are pene, creastă şi gheare, numai nepricepuţii o bagă întreagă în tigaie. Mediul, a mai spus cineva... Nu ţine nici asta, mediul ţi-l alegi, ţi-l faci şi singur.

Brusc, mi-am adus aminte de fetiţa mea, care a învăţat să scrie aproape înainte de a învăţa să citească, care ştie deja “o sută de litere” înainte de a împlini cinci ani, şi care nu se înşeală nici o clipă asupra alfabetului în care sunt redactate cărţile mele în arabă. Mediul, aceeaşi presiune a mediului care stârneşte reacţiile copiilor, dar alt mediu în două situaţii. De o parte dovedirea maturităţii cu ţigara în gură şi cu alcoolul, de cealaltă dorinţa de a semăna unui tată care petrece câteva ore pe zi (sau pe noapte) citind. Bruscheţea limbajului şi transferul de poveste la un copil care imită tonul celui ce citeşte basme.

Am avut, în ora aceea de conversaţie franceză ca niciodată sentimentul fragilităţii elevilor mei, a dependenţei lor faţă de mediu. Şi certitudinea că fac parte ineluctabil din altă generaţie. Când am terminat facultatea (în secolul trecut), am cunoscut cazul unei fete care făcea furori prin pasiunea ei pentru vodkă. Să nu înţelegeţi greşit, nu era vorba de alcoolism, cum nici întrebarea mea nu viza cazuri grave, încă rare la anumite vârste. Ci de acelaşi gest de a azvârli neglijet pe gât un păhărel aromat care-ţi irită papilele. Undeva într-un cerc de prieteni care s-a spart demult gravita o astfel de fată. Mai era cunoscută şi pentru faptul că se lăuda în gura mare cu un himen lax şi-i invita pe toţi băieţii neîncrezători să rezolve problema. Îmi pare rău pentru curiozitatea cititorilor acestui blog dacă nu pot aduce şi deznodământul dramei trăite de făptura care nu-şi asorta manierele cu chipul...

Mi-ar place să pot încheia într-o notă optimistă, dar vorba unei femei căreia nu-i lipsea simţul umorului: “există posibilităţi care se poate şi posibilităţi care nu se poate”. Suntem undeva sub incidenţa ultimei categorii. Vremurile se opacizează, şi Primavera lui Botticelli devine grea ca lutul. Uitaţi-vă cu atenţie la tabloul de mai sus: delicata fecioară întinde mâna stângă pudic în faţă, într-un gest care mai mult dezvăluie decât ascunde. Cel puţin aşa a văzut-o Renaşterea italiană. Astăzi, grobieni cum ne-am făcut, am putea spune că Primavera stă cu mâna la pedală. Meşterul a văzut-o plutind, cu gravitaţia în ceruri. Noi ne-o mai putem imagina doar scărpindându-se, înainte de a-şi înnăbuşi un căscat de plictiseală...