luni, 25 august 2008

Să râdem cu Preafericitul Augustin

În Doctrina christiana, adevărat manual de hermeneutică a textelor sacre, găsim în Cartea a doua (Interpretarea semnelor Scripturii), Secţiunea a treia (Despre utilitatea cunoaşterii ştiinţelor, artelor şi instituţiilor), un fragment despre superstiţii şi practici fără sens:

Acestor detalii li se adaugă mii de practici din cele mai absurde în cazul în care ţi se zbate vreun muşchi sau dacă între doi prieteni care se plimbă alăturea se interpune vreo piatră, vreun câine sau vreun copil. Iar faptul că lovesc piatra cu piciorul ca pe o distrugătoare a prieteniei lor este mai puţin păgubitor decât palma dată unui copil nevinovat care trece uneori în goană printre cei doi. Dar ceea ce este frumos este că uneori copiii sunt răzbunaţi de câini: căci foarte adesea unii sunt atât de superstiţioşi încât îndrăznesc să îl lovească chiar şi pe câinele care intră între ei – nu fără a fi pedepsiţi, căci, de la un remediu imaginar, câinele îl trimite numaidecât, pe cel care l-a lovit, la un medic adevărat.”

Epoca noastră trebuie să invidieze vremurile în care, într-un tratat exemplar din punct de vedere al rigorii şi al profunzimii, există umor. Unul care te face să te prăpădeşti de râs fără să auzi o înregistrare cu hlizeli....

miercuri, 6 august 2008

Ultima instituţie infailibilă a tradiţionalismului în Europa Occidentală

Calificativul sedevacantist (din latinescul sede vacante – “tronul Sfântului Petru fiind vacant” – utilizat între moartea unui papă şi alegerea altuia nou) este atribuit unui curent religios din Biserica Romano-Catolică ce susţine în esenţă că, după moartea Papei Pius XII, tronul Apostolului Petru este vacant şi că, în consecinţă, Papii Ioan XXIII, Paul VI, Ioan-Paul I, Ioan-Paul II şi Benedict XVI sunt nişte antipapi şi nişte uzurpatori.

Natura disputei este una de ordin doctrinar, iar ceea ce li se reproşează Episcopilor Romei este abaterea de la fidelitatea cu care erau datori. Evenimentul central al decăderii se învârte în jurul Conciliului Ecumenic Vatican II (deschis de către Papa Ioan XXIII în 1962 şi încheiat sub pontificatul lui Paul VI în 1965). Considerat evenimentul cel mai important al creştinismului apusean în secolul XX, decretele lui se doresc deschideri ale Bisericii spre modernitate, sub toate formele acesteia din urmă. Problemele dezbătute ţin de ritualul liturgic, raporturile pe care trebuie să le întreţină Biserica Romano-Catolică cu celelalte Biserici creştine, cu celelalte religii, cu societatea în general. Alături de acestea s-au pronunţat poziţii strict teologice, precum cea a libertăţii religioase.

Printre documentele adoptate, Dignitatis humanae (decretul asupra libertăţii religioase) şi Nostra Ætate (noul cod al dreptului canonic care inversează scopurile căsătoriei – primul scop al acesteia fiind întotdeauna procreaţia şi nu sprijinul reciproc) sunt considerate de către contestatarii ultimilor Papi ca fiind scandaloase şi intrând în sfera apostaziei. Alte şi alte enciclice (printre care Pacem in Terris, a Papei Ioan XXIII) sunt considerate ambigue, sau sunt respinse pur şi simplu. Este timpul să ne întrebăm: avem de-a face în curentul sedevacantist o nouă erezie, una dintre multele pe care Biserica Romano-Catolică le-a adăpostit la sânul ei înainte de a le expulza şi anatemiza, sau vorbim despre o minoritate conştientă şi activă, implicată dogmatic şi doctrinar, care asistă neputincioasă la confiscarea direcţiei religioase a Bisericii? Sedevacantiştii apelează la raţionamentul următor:

1. Doctrina creştină nu se poate înşela (este deci infailibilă) atunci când transmite credinţa şi trasează linia moravurilor, atunci când promulgă ritualurile liturgice, codul dreptului canonic.

2. Cel care se află acum pe Tronul Apostolului Petru, şi care pare să fie Pontif al Bisericii, propovăduieşte lucruri care înainte erau condamnate.

3. Deci, acesta din urmă şi-a pierdut legitimitatea.

Baza scripturară a contestării sedevacantiste este versetul 13 al capitolului 8 din Daniel: “Şi am auzit un sfânt care grăia, şi un alt sfânt care a zis către cel ce grăia: Până când va dura vedenia şi jertfa de fiecare zi nu se va mai aduce şi un păcat al pustiirii va fi pus în loc şi templul şi oştirea vor fi călcate în picioare?” În vedenia berbecului şi a ţapului, întrebarea aceasta disperată enunţă situaţia în care “păcatul pustiirii” se cuibăreşte în inima reprezentărilor sacre. Acolo unde ceva trebuie să existe, spre buna existenţă a lumii, se pustieşte. Sede vacante?

In orice caz, bula Cum ex Apostolatus a Papei Paul IV, enunţă în 1559: “Dacă se întâmplă [...] ca un Suveran Pontif însuşi, înainte de promovarea şi înălţarea la demnitatea cardinalatului sau la suveranul pontificat, deviind de la credinţa catolică alunecă în vreo erezie, promovarea sau înălţarea sa, chiar dacă a avut loc în concordie şi cu asentimentul unanim al tuturor Cardinalilor, este nulă, fără valoare, non avenită.” Nimic mai clar: nimeni nu poate fi concomitent în afara Bisericii şi în fruntea ei.

Printre ideile impuse de Conciliul Vatican II şi considerate şocante de către sedevacantişti, se enumeră: libertatea religioasă, sincretismul religios (numit ecumenism), cultul omului, negarea anulării Vechii Alianţe (urmată de deschiderea dialogului cu religia mozaică), credinţa într-o mântuire universală, negarea mai mult sau mai puţin explicită a Infernului, a Purgatoriului, a Paradisului, mai ales ca locuri, şi nu doar ca stări.

Cine sunt cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai acestei contestări? În 1971, iezuitul mexican Joaquin Saenz Arriaga publică lucrarea Noua Biserică Montiniană, a cărei concluzie este că Papa Paul VI deviase într-atât de mult de la doctrina infailibilă a Bisericii încât se ajunsese la o nouă “religie”, distinctă de catolicismul roman tradiţional. În 1973 publică Sede Vacante, unde îl acuză pe Paul VI de erezie şi de pierdere a autorităţii papale. Lor li se adaugă scrierile lui Carmona şi Zamora (Mexic), François E. Fenton şi Burton Fraser (Statele Unite), teza Cassiciacum a dominicanului Guérard des Lauriers (Franţa). O altă voce de seamă este cea a preotului Rama Coomaraswamy, fiul antropologului hindus Ananda K. Coomaraswamy. Ce au toţi în comun? Respingerea reformelor aduse de Vatican II (noile reguli disciplinare ale Codului Dreptului Canonic din 1983, noile ritualuri şi sacramente promulgate de către Papa Paul VI, toate învăţăturile ulterioare lui Vatican II).

Nimic nu este mai grav, într-un corp organizat ierarhic cum este cel al Bisericii (nu atribuim acest titlul decât Bisericilor tradiţionale, fie cea Romano-Catolică, fie cele orientale, deci dacă cineva va dori să ne spună că cutare adunătoră (neo)protestantă este o frăţie de egali, il rugăm să nu ne atribuie asemenea confuzii), nimic nu este mai grav decât contestarea superiorului de către inferior. Dar atunci când revolta se face pe baze doctrinare, făcându-se apel la principiile creştinismului însuşi, fără dorinţa de ieşire din rândurile Miresei lui Hristos, este cazul să ne întrebăm cu prudenţă şi interes de partea cui se află adevărul. Vom studia deci, în lunile ce urmează, enciclică cu enciclică, decret cu decret, articol cu articol al Codului Canonic. Barometrul după care ne vom ghida va fi De doctrina christiana a Sfântului Augustin, celelalte scrieri ale Sfinţilor Părinţi şi, înainte de toate, Sfânta Scriptură. Cât va dura cercetarea noastră? Într-o lume în care viteza a devenit un imperativ autosuficient, ne permitem boieria de a răspunde: nu contează…

Google