Să râdem cu Preafericitul Augustin

În Doctrina christiana, adevărat manual de hermeneutică a textelor sacre, găsim în Cartea a doua (Interpretarea semnelor Scripturii), Secţiunea a treia (Despre utilitatea cunoaşterii ştiinţelor, artelor şi instituţiilor), un fragment despre superstiţii şi practici fără sens:

“Acestor detalii li se adaugă mii de practici din cele mai absurde în cazul în care ţi se zbate vreun muşchi sau dacă între doi prieteni care se plimbă alăturea se interpune vreo piatră, vreun câine sau vreun copil. Iar faptul că lovesc piatra cu piciorul ca pe o distrugătoare a prieteniei lor este mai puţin păgubitor decât palma dată unui copil nevinovat care trece uneori în goană printre cei doi. Dar ceea ce este frumos este că uneori copiii sunt răzbunaţi de câini: căci foarte adesea unii sunt atât de superstiţioşi încât îndrăznesc să îl lovească chiar şi pe câinele care intră între ei – nu fără a fi pedepsiţi, căci, de la un remediu imaginar, câinele îl trimite numaidecât, pe cel care l-a lovit, la un medic adevărat.”

Epoca noastră trebuie să invidieze vremurile în care, într-un tratat exemplar din punct de vedere al rigorii şi al profunzimii, există umor. Unul care te face să te prăpădeşti de râs fără să auzi o înregistrare cu hlizeli....