luni, 31 decembrie 2007

Toma Alcoolistu şi Manea Manelistu (contribuţii la didactica predării limbii române în învăţământul de stat şi privat)

Într-o vreme voiam să mă fac moşier, aşa că m-am dus la ţară, să fiu mai aproape de boi, mai aproape de coasă. Mă rog, ideea în sine nu s-a soldat cu un succes, nici măcar nu s-a sergent, aş putea spune, dar nu despre lungul şir al eşecurilor care au făcut din mine halalul ce-am ajuns m-am gândit să scriu acum. Totuşi, n-a fost rasol pe toată linia chiar, adică vaci şi pământ n-am cumpărat neam, dar am fost un an în Peizania, unde am predat română, şi unde am învăţat eu însumi câteva noţiuni de pragmatică a comunicării aplicate pe cele opt feluri în care se poate întreba pe acolo “Ce mai faci?” şi cele cinci înţelesuri subtile ascunse în constatarea “Asta-i bun.” De dezvoltat când am să mă apuc de un dicţionar Română peizană – Română citadină...

No, deci eram undeva la treizeci de kilometri de cel mai apropiat oraş, dar într-o lume cu foarte puţine conexiuni cu cea din care veneam. Aveam patru clase: o a cincea, o a şasea, o a şaptea şi o a opta. Cu cei din urmă bătălia era mare, că aveau examen de incapacitate, şi procentul zicea multe despre pregătirea şi munca profesorilor. Adică a lui je. Bun. Predam română (dacă mă repet, o fac numai pentru că este relevant foc, altfel sunt econom la cuvinte). Deci predam română, a fost singurul şi irepetabilul an în care am predat altceva decât franceză, dar în privinţa asta, nu m-am simţit deloc altcumva decât profesor de limbi străine. Elevii erau bipezi, şi cam aici se opreşte asemănarea lor cu vârful lanţului trofic. Elevi slabi am avut şi voi avea de-a pururi până la pensie, nimic scandalos până aici, dar cei de la Ţărănoaia erau cataclisme la ralenti.

Adică, până la urmă ce se petrece la ora de română? Se citeşte textul literar, se scot ideile principale, se fac analize stilistice, se organizează dezbateri în jurul operelor, se predau chestii de gramatică şi alte asemenea. Da, dar nu cu puii de peizani cărora le îndrumam eu paşii prin zidul cunoaşterii (mergeam voios prin zid cu ei...). Ei citeau câte o frază şi cădeau epuizaţi în bănci. Ca să fiu mai clar, efortul de a citi era atât de mare, încât le capta toată atenţia, nemailăsând loc memoriei şi judecăţii. Glăsuia elevul biped cu bucoavna în mână, după care se prăvălea, mări, peste pupitru, şi nu mai scoteam nimic de la el. Ce gramatică? Ce subiect, predicat, atribut, alea-alea? Ce recapitulare? Praştie totul... Într-o zi, disperat că nimeni nu poate povesti Alexandru Lăpuşneanul, l-am întrebat pe un elev (că altfel nu pot să-i spun), ce-a făcut ieri. S-a uitat homo sapiens la mine în formă de “Dom’ profesor, adică ziua de ieri a fost ieri, timp în care eu eram în ea în timp ce ea era, şi fiind ziua zi, iar azi nerămânând nimică, eu de unde să ştiu azi care este azi cum a fost ceea ce-a trecut?” Asta pricepeam eu din privirea lui adipoasă, dar elevul ioc la vorbă.

Pe terenul ăsta uman fertil, care sta să erupă în aşteptarea dascălului, lumina satului, sămănătorul poporului, adică profesorul de română, într-o zi s-a derulat o lecţie despre Balada lui Toma Alimoş, haiduc din ţara de jos. Am citit. Mai mult eu, dar recunosc, ce-i al lor e al lor, au citit şi elevii câte ceva, după răsputerile lor. Despre ce este vorba în creaţia populară? Ha?, face privirea viitorului de aur ţara noastră are, noi cerşim din poartă-n poartă. Citiseră, iar cât nu mă ascultaseră pe mine, dar la ei operaţiunile astea erau în disjuncţie cu memoratul, adică ori una ori alta, şi de unde să mai memorezi dacă atunci când asculţi eşti numai urechi iar cortex ioc? Aşa că ha. Moment în care îmi dau seama că nu coborâsem suficient lecţia la nivelul elevului. Adică ce, dacă elevul e târâş, nu se poate şi pentru el o traducere, să înţelegă măcar ceva, puţin, cât de puţin, măcar insignifiant decât deloc.

Buey, copchii, păi să vă explic eu cum devine lecţia. Toma Acoolistu avea o babană, dar nu putea suge fără taclale cu altcineva. În vreme ce Manea Manelistu n-avea nimic împotrivă. Au băut până s-au ciuciulit, şi Manea a dat cu şuriu, ca să fie sigur că nu rămâne dator nimănui cu nimic în viaţa asta. Aţi priceput, buey, pui de lei? Dacă didactica predării limbii române ar fi o pedală de acceleraţie, eu mă proptisem blană în ea carieră. Nivelul potlogarilor era atins, nimeni nu era cu burta pe carte, dar lecţia era în poziţia culcat. Toată lumea veselă, păi cum să nu, doar văzuseră şi ei la bufet cum dă câte unul cu codiriştea în cap la altul, încasând apoi genunchi în gură pe ritm şi sunet de manele. Balada izvorâse din inteligenţa oamenilor satului, şi vorbea despre năbădăi perene din marele şi generosul popor român.

Post-factum, într-un an şcolar făcut varză, pot spune că m-am făcut o dată înţeles. De fapt, ca să fiu şi mai exact, nu m-am făcut înţeles pe mine însumi, doar mesajul a trecut. Partea tristă e că victoria din ora aceea magică, în care drumul de la catedră la băncile elevilor a fost mai scurt ca niciodată (exersez în vederea constituirii unui caieţel cu expresii frumoase pentru clasa a III-a, Editura Didactica si Pedagogica), nu s-a mai repetat. Pur şi simplu n-am fost în stare să le explic elevilor nimic despre soldaţii din Sobieski şi românii, nici despre vreo altă lecţie. Dar de un lucru sunt sigur: n-a rămas text necitit în orele mele de română. Ba chiar, în finalul anului, din trei elevi prezentaţi la examenul de incapacitate toţi au trecut copăcel peste cinci, adică cu 50% decât cu un an în urmă, când în locul meu predase un necalificat. Mi se dusese buhul de intelectual cale de un sat şi trei case împrejur...

sâmbătă, 29 decembrie 2007

Trăznitul din senin

Petru şi Ileana s-au născut undeva prin anii ’20 ai secolului trecut. S-au luat, n-aş putea şti cum, după ce el s-a întors din război, şi au făcut copii pe măsura dragostei lor, nouă la număr. Două fete şi şapte băieţi. Au muncit zi de zi, au aşezat pe masă unsprezece farfurii pline de mâncare, de două ori la amiază, plus dimineaţa şi seara, la care se cuvine să adăugăm şi pe cele ce mergeau la părinţi din vreme în vreme, sau la vreme de sărbătoare, pentru oaspeţi. Unii cred că o familie numeroasă este un loc unde îţi pierzi intimitatea, şi e drept că au trăit până s-au zburătăcit cei mai mari într-o casă tipic moldovenească, cu două odăi şi o tindă, nici mai mare nici mai mică. Alţii îşi imaginează, în funcţie de temperamentul lor mai degrabă, că e un loc al conflictelor permanente, sau al unei imense iubiri. Eu nu izbândesc a vedea nimic din toate acestea, şi atunci când mă gândesc la familie lui Petru şi a Ilenei, văd doar un şir nesfârşit de oale de lut pline cu sarmale, cu brânză şi smântână, cu cartofi copţi pe plită şi tăvăliţi în sare, cu porumb fiert şi din când în când câte două gâşte, să ajungă la toate gurile.

Petru era potrivit de harnic, dar suficient cât să ducă pe umerii lui toată liota de copii. Ileana era foc de muncitoare şi ţinea casa lună de curată, copiii şi bărbatul cârpit, burţile pline. Petru bea, creştineşte, la sărbătorile cu cruce roşie, mai mult decât putea duce. Caz în care invariabil ajungea cu liota de copii şi femeia în faţa uşii unde... căuta cheia. Acum, vă daţi seama, omul era beat, mâinile se împleticeau prin buzunare, ce ştiu eu, sau poate cheia era sub o piatră, şi sunt multe pietre la prispa gospodarului, mă rog, se făcea coadă la uşă în aşteptarea cheii, iar Petru ioc. Femeia bodogănea cam peste fire, dar a doua zi treaba era bună la loc. De Sfânta Marie aşa, de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel tot aşa, ba încă şi pe la Crăciun, ba şi la Paşte – îşi luase Ileana seama cu omul ei...

Într-o serie, tot la o zi din asta cu cruce roşie, copiii s-au luat cu tovarăşii din sat, Ileana a stat batic lângă batic cu vecinile, iar Petru şi-a luat raţia obişnuită de ţuică. La întors s-au cuibărit cu toţii în căruţă, iar caii n-au ţinut seama de stăpân şi nici nu l-au muşcat, cum fac dobitoacele astea când le amiroase a aspru, şi au dus familia în capătul hudiţei, cu frâiele moi bălăbănite pe lângă oişte. Petru s-a extras cum-necum şi, conform apucăturii, n-a găsit cheia. Trebuie să fi fost printr-un buzunar secret, sau sub o piatră, dar cred că v-am mai zis asta (şi la o adică încercaţi şi voi să vă îmbătaţi cremene şi apoi căutaţi aiurea o cheie). Sastisită, Ileana l-a luat la trei păzeşte: Trăzni-te-ar din senin, omule! Of, amarul ei de băutură! Trăzni-te-ar din senin! Petru a continuat să caute. Femeia n-a păsuit şirul sudalmelor. Unul căuta, celălalt dădea din gură, iar copiii se uitau. Până la urmă omul a găsit cheia, şi-a descuiat clanţa. S-au culcat care pe unde a trebuit, fetele cu fetele şi băieţii cu băieţii, iar omul cu femeia lui.

A doua zi femeia a încropit o omletă din vreo treizeci de ouă, în care a aruncat trei pumni de slănină, lângă ceaunul în care laptele era în floare. Iar când şi-a amintit, în mijlocul mesei, de aşteptarea din ajun în faţa uşii, şi-a luat din nou bărbatul la suduit: Trăzni-te-ar din senin! Dumicaturile copiilor alunecau greu. Şi cum se învârtea Ileana aşa, bodogănind mânioasă, numai ce s-a trezit dinspre bărbatu-său de neunde cu o palmă la mir care-a trimis-o împrăştiată în colţul dinspre icoane, departe de masa nesătuilor. Ce faci, tătuţă? Văleu! Ce faci? Nimic, a zis omul, a trăznit-o aşa, din senin.

Anii au trecut şi copiii s-au făcut mari, şi-au făcut la rândul lor copii, nu mulţi, care câte doi, care trei, unul singur cinci. Petru s-a stins după ce-a bolit puţin prin spitale, şi s-a petrecut la groapă cu amar de lume, cum se face la gospodari. Copii s-au adunat, care din Italia, care din Grecia, care din oraşele dimprejur. Masa de pomenire s-a făcut în curte, cu multe-multe farfurii de supă de pasăre, de sarmale şi tăvi de alivenci şi cozonac. Şi cum se cuvine la zile din astea, când se petrece la groapă om vrednic, lumea s-a cherchelit, de la prea multele pahare de vin sorbite cucernic, după picăturile pentru setea morţilor. Auzi, mamaie, mai ţii minte când te-a trăznit tătuca din senin? Şi râsete, şi plânsete după bărbatul care i-a crescut cu braţele şi cu mintea lui, care i-a trezit dimineaţa la cântecul cocoşilor şi i-a învelit nopţile, şi care n-a dat niciodată în femeie, fără doar atunci când a trăznit-o din senin. Înconjurată de cei nouă copii, cu douăzeci şi şase de nepoţi şi douăzeci şi doi de strănepoţi, Ileana a învăţat în anii lungi pe care i-a mai avut de petrecut pe pământ cum să mânuiască telecomanda televizorului şi cum să vorbească la celular, dar n-a lăsat nici la optzeci de ani sapa şi cratiţa din mână, şi şi-a plâns întotdeauna omul bun ca pâinea caldă pe care i-l dăduse Dumnezeu...

vineri, 21 decembrie 2007

Semnificatia populara a zilelor saptamanii

LUNEA, ziua astrului selenar

Prima zi a saptamanii, dedicata Lunii, singurul satelit natural al Pamantului, este patronata de Sfintii Petru si Pavel (lasi) sau de Arhanghelii Mihail si Gavriil (Neamt). Ca personaj mitologic, Sfanta Luni era invocata pentru vindecarea animalelor, mai ales a acelora nascute in ziua de luni si botezate Lunila sau Lunaia. Pretutindeni, ziua de luni poarta noroc inceperii activitatilor specifice industriei casnice, in special a acelora de durata, care nu puteau sa fie
incheiate intr-o singura zi (tesutul, cusutul sau brodatul iei sau camasii). Se interzicea, in schimb, negotul, "datul pe datorie", imprumutul bunurilor materiale, mersul la petit si inmormantarea mortilor. Lunea era timpul cel mai favorabil efectuarii practicilor de medicina populara (Muntenia, Dobrogea, Moldova). Pentru sanatatea si prosperitatea oamenilor si a turmelor de vite in ziua de luni se tinea
post, uneori mai sever decat miercurea si vinerea (Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova). Despre omul nascut lunea se credea ca este urat, dar foarte sanatos si norocos. Calendarul popular cuprinde mai multe zile de luni cu statut de sarbatori: Lunea Curata, Lunea Pastorilor, Spolocania.


MARTEA, ziua celor care se vor naste

Spre deosebire de ziua de sambata, dedicata mortilor (postexistentei), de miercurea, joia, vinerea, duminica si lunea, zile ale viilor (dedicate existentei), romanii au rezervat ziua de marti celor care se vor naste (preexistentei). Martea si sambata, zile ale saptamanii dedicate "Lumii de dincolo" (preexistentei si postexistentei) au trei ceasuri rele, spre deosebire de zilele "lumii de aici" care pot avea numai unul singur. Sub influenta mitului biblic, oamenii credeau ca in ziua de marti s-ar fi urzit lumea si pamantul (Moldova Centrala, Gorj, Hunedoara). Se considera o zi rea (Muntenia, Oltenia, Moldova de Sud), fara noroc (Moldova Centrala), aducatoare de nenorociri in cele trei "ceasuri rele" (Oltenia, Muntenia, Moldova), nefasta pentru inceperea unor activitati importante (aratul, semanatul, construirea unei case sau a unei fantani etc.). Din aceste motive, in ziua de marti erau interzise nuntile, logodnele si mersul in petit. Ziua este patronata de doua ciudate reprezentari mitice feminine: Martolea si Martiseara. In calendarul popular apar numeroase zile de marti cu statut de sarbatori: Matcalaul, Martea Vaselor, Martea Ciorilor, Martea
Dracului, Martea Stramba, Martea Trasnetului, Paparuda, Martea Testelor. Dupa Pasti si, uneori, dupa Rusalii, urmau cicluri de trei sau sase zile de marti "oprite" pentru unele activitati economice, dar favorabile pentru altele.


MIERCURI

Miercuri, ziua a treia a saptamanii, a fost dedicata de romani zeului si planetei Mercur. Ca personificare a zilei ce-i poarta numele, romanii o considerau o sfanta mai putin importanta ca duminica si vinerea, dar mai insemnata decat lunea, martea, joia si sambata, in credintele si folclorul romanesc apare ca o sfanta batrana (Neamt), slaba si necajita (lasi), imbracata in alb (Vaslui) sau, dimpotriva,
dezbracata si despletita (Suceava). Locuinta ei s-ar afla in cer (Falciu), in pustiu (Tecuci), in paduri (Botosani, Vaslui), in chilii (Tutova, Botosani) sau in palate mari (Neamt). Se preocupa de hrana animalelor salbatice, iar cand apare in vis vindeca bolnavii (Vaslui). Animalele nascute in ziua de miercuri se numeau Miercan, Miercana. in ziua Sfintei Miercuri nu se faceau nunti, nu se mergea in petit, erau
interzise petrecerile si distractiile. Mai multe miercuri de peste an aveau statut de sarbatori: Miezul Paresimilor, Miercurea Stramba.


JOI

Joi, a patra zi din saptamana, era dedicata de romani zeului si planetei Jupiter. La romani, joia este o personificare ce-i poarta numele: "femeie sfanta" (Dorohoi); "fecioara frumoasa care apara lumea de ploi mari si de grindina" (lasi, Tutova); "o femeie sfanta si binevoitoare, sora cu Duminica, Vinerea si Miercurea" etc. Joia ar locui printre nori, in ceruri (Constanta, lasi, Olt), in paduri netaiate si pazite de fecioare (Tutova), de unde isi manifesta puterea miraculoasa asupra holdelor, vitelor, bolilor etc. Zonal, joia era, in secolul al XIX-lea, respectata ca o zi de sarbatoare, in Maramures si Bucovina erau interzise sezatorile, in schimb devenea sloboda pentru nunti si, in general, pentru dragoste. Sarbatorile si obiceiurile calendaristice sprijina ipoteza ca joia a functionat in
spatiul carpato-danubiano- pontic ca sarbatoare a saptamanii, dedicata cultului si odihnei, singura sau alaturi de duminica.


VINERI

Vineri, a cincea zi a saptamanii, era dedicata de romani zeitei Venera si planetei Venus. Pentru romani, exceptand duminica, vinerea era cea mai importanta zi a saptamanii. Ca personificare a zilei ce-i poarta numele, Vinerea este "cea mai batrana sfanta dintre surorile ei". Ea este protectoarea femeilor casatorite, pe care le ajuta la nastere, casatoreste fetele si poarta de grija animalelor salbatice. Sfanta Vineri ar umbla imbracata in alb sau negru si ar locui in munti
(Arges, Suceava), in paduri (Arges, Buzau, Neamt, Tecuci), in pustiu (Neamt, lasi), in ostroavele marii, in cer, in lumea cealalta. Era invocata in rugaciuni, vraji si descantece pentru casatoria fetelor, pentru prosperitatea vitelor si a holdelor, pentru sanatate si respectata prin post sever. Unele zile de peste an erau celebrate ca sarbatori (Vinerea Seaca, Vinerea Mare, Izvorul Tamaduirii, Vinerea Ciumei), altele formau cicluri de trei, noua sau douasprezece vineri cu diferite semnificatii religioase si interdictii de munca.


SAMBATA

Sambata, ultima zi a saptamanii, dedicata de romani zeului si planetei Saturn, este considerata de romani nefasta pentru cei vii, fara noroc, cu trei ceasuri rele, dar favorabila pentru spiritele mortilor, care primeau ofrande si erau invocate in timpul vrajilor si practicilor magice. Vitele nascute sambata se numeau Sambotin sau Sambotina.


DUMINICA, ziua sfantului Soare

Duminica, singura zi a saptamanii care poarta un nume crestin (Dies Dominica - Ziua Domnului), este dedicata Soarelui. in credintele si folclorul romanesc, Duminica este un personaj mitic binevoitor: "femeie sfanta" (Covurlui, lasi, Vaslui, Dolj); "fiinta omeneasca" (Neamt, Caras-Severin) ; "cea mai mare Maica Sfanta" (Tutova, Botosani); "calugarita" (lasi, Salaj); "doamna mare, la care se inchina toate zilele saptamanii si de la care primesc ordine, ce sa faca fiecare" (Falciu); "zeita vie" (Tecuci); "sora mai mare a celorlalte zile" (lasi, Neamt, Vaslui). Sfanta Duminica ar locui dincolo de Apa Sambetei, in palate de aur (Neamt), in paduri neumblate de oameni (Botosani, Vaslui) si este imbracata in haine albe. Ea s-ar arata oamenilor, in vis sau in realitate, pentru a-i sfatui cum sa alunge bolile si sa previna pagubele (Vaslui). Poate sa apara insa cu chip de femeie, cu picioare de gaina, daca oamenii mananca de dulce in zilele de post (Neamt), zgariata, impunsa, taiata si sangerata daca femeile au spalat rufe si au tors sau au cusut de ziua ei (Romanati). Duminica isi serbeaza ziua nelucrand (Fagaras), se roaga si mananca o data la sapte zile (Tecuci), e facatoare de minuni, aduce numai bine oamenilor. Adesea, apare ca un rau care inconjoara Raiul, spre deosebire de Apa Sambetei, care inconjoara Iadul. in ziua de Duminica sunt interzise descantecele, cu exceptia celor de dragoste si aflare a ursitei (Oltenia, Muntenia, Dobrogea, sudul si centrul Moldovei). Vitele nascute in aceasta zi se numeau Duman, Dumaia. Spre deosebire de Duminica obisnuita, calendarul popular mai cuprinde: Duminica Tanara, Duminica Floriilor, Duminica Tomei, Duminica Mare s.a.

luni, 10 decembrie 2007

Cine a fost Maestrul Rinzai?

Rinzai Gigen, întemeietorul scolii Zen care-i poartã numele, a murit la 10 ianuarie în anul 866 e. n. Data nasterii sale este necunoscutã, dar se considerã în genere cã a predat învãtãtura Zen timp de 10 ani.

Rinzai a fost discipolul lui Obaku Kuin, care a rândul sãu fusese ucenicul lui Hyakujo, descendent al liniei lui Hui Neng, al saselea patriarh Zen.

Scoala Rinzai este una din cele Cinci Linii (sau Case) ale buddhismului Zen, acestea fiind stiluri deosebite de predare, dezvoltate în rândul Scolii Zen de cãtre un mare maestru care este si întemeietorul fiecãrei asemenea linii (este de la sine înteles ca toate liniile sunt perfect ortodoxe, si nu se poate vorbi aici de “secte”; situatii similare sunt în cazul darshanelor hinduse sau a turuq sufiste). “Stilul” Rinzai a fost adus în Japonia în secolul al XIII-lea.

Rinzai Roku, sau Cronica Maestrului Rinzai, de unde provin fragmentele comentate pe blogul care este, a fost scrisã de cãtre ucenicii acestuia. În ea sunt notate învãtãturile rostite de Maestru, precum si momente din perioada lui de ucenicie si din cariera de învãtãtor spiritual.

Asemenea tuturor marilor maestri Zen, Rinzai si-a întemeiat ferm învãtãtura pe doctrina buddhistã, fiind perfect versat în scripturi, din care citeazã liber si frecvent. Însã în loc de veneratie superficialã si de banalã eruditie, Rinzai le cere discipolilor sãi întelegerea veritabilã a scripturilor, însotitã de o viatã cãlãuzitã de aceastã întelegere. Dacã uneori Maestrul poate lãsa impresia cã ar lua în derâdere scripturile, în realitate el îsi râde nu de ele ci de acei ucenici care mai degrabã se agatã cu piosenie si tenacitate de cuvinte decât sã se încumete sã le înteleagã.
Rinzai era cunoscut si temut ca fiind cumplit si direct. Atunci când într-adevãr îsi dã drumul, o face pentru a sfãrâma atasamentele fatã de orice ideal, iar cei cãrora li se adreseazã sunt cãlugãri încercati. Contradictiile sale aparent sunt tot mijloace pedagogice pentru a-si stârni elevii si a-i scoate din orice complacere sau inertie.

Toate subiectele abordate sunt destinate mai degrabã pregãtirii spirituale efective decât instruirii teoretice, si nu-si propun sã înlocuiascã Scripturile.

duminică, 2 decembrie 2007

Păpuşa masculină vs. Dorul m-o d’ajuns

Cică zilele trecute pe un post s-a trezit vorbind de-alde Carmen Şerban despre cântecele lui Ştefan Hruşcă. Şi cică mustăcea manelista, că prea e fidel bardul versului din străbuni, ba că ei i-a plăcut întotdeauna să inoveze, ba că moşii scriau cu agramatisme, pe care ea, care cântă, e drept, manele, pentru că n-are încotro, le-a corectat de fiecare dată când le-a găsit... Halea-halea...

Printre colindele lui Ştefan Hruşcă este o piesă de-o frumuseţe stranie, care începe ca un sfârşit şi continuă agonic... Dorul m-o d'ajuns... E atât de frumoasă că-mi taie respiraţia, e atât de îmbătătoare că n-am izbutit niciodată să-i înţeleg versurile, e o picătură de sublim care-mi vine de dincolo de timp, din vremurile când dorul d’ajungea şi răpunea pe dealu’ cu stânjenii...

Pe sidiul de “colinde” al manelagioaicei e regurgitat o făcătură numită Păpuşa masculină. Acum, am să fac exact ce-am făcut despre avortul lui Mungiu, fără măcar să catacdisesc să-l văd, şi-anume am să spun că-i vorba despre o operă prostească. Dacă cineva îmi reproşează că nici măcar n-am binevoit s-ascult maneaua, promit să-l privesc cu milă...

marți, 27 noiembrie 2007

Dialog zen cu Maestrul Rinzai

“Un om foarte bãtrân veni la Maestru pentru a-l consulta. În loc de obisnuitul ceremonial, noul venit întrebã pe datã:
- Face o plecãciune, sau nu face o plecãciune?
Maestrul dãdu un katsu.
Bãtrânul fãcu o plecãciune.
Maestrul spuse:
- Bun hot de lemn verde!
Bãtrânul plecã strigând:
- Hot, hot!
Maestrul remarcã:
- A gândi cã nu mai e nimic de cãutat, nu este bine.

Maestrul se adresã atunci discipolului cel mai înalt în grad:
- A fost sau nu vreo gresealã?
Discipolul spuse:
- A fost.
Maestrul întrebã:
- Unde a fost greseala: la gazdã sau la oaspete?
- Amândoi au gresit.
Maestrul întrebã care fusese greseala. La asta, discipolul plecã. Maestrul remarcã:
- Mai bine sã nu gândesti cã nu mai e nimic de cãutat.

Mai târziu, cineva îi relatã istoria aceasta lui Nansen, care comentã:
- Doi cai înspumati se ciocnesc în plin avânt.”

Comentariu:

Pentru spiritele sistematice sunt greu de acceptat douã rãspunsuri care sã se ciocneascã precum doi cai înspumati. Cum este corect, sã gândesti cã nu mai este nimic de cãutat, sau sã nu gândesti cã nu mai este nimic de cãutat?

În realitate, ambele propozitii sunt corecte, dar în functie de cel cãruia i se adreseazã, si nu în sine, iar asta pentru cã nici o propozitie nu cuprinde Adevãrul Absolut (nici n-ar fi cu putintã), ci doar adevãruri relative, suportabile în termeni omenesti. Pentru unii oameni este mai bine sã nu caute, pentru cã sunt foarte aproape. Pentru altii, cuprinsi de torpoare, este mai bine sã caute, pentru cã sunt foarte departe. Învãtãtura spiritualã este diferitã în functie de cel cãruia i se adreseazã, iar maestrul adevãrat este cel care poate formula adecvat în functie de fiecare discipol în parte.

Ce sunt formulele spirituale? Proptele pentru cei care nu pot merge singuri. Strategia brotacului: un brotac stie ca nu poate sta pe nicio frunza de nufar, pentru ca frunza s-ar scufunda sub greutatea lui, dar mai stie si ca nu poate traversa oglinda lacului fara sa se odihneasca. Brotacul fricos ramane pe loc. Brotacul prost se lasa pe frunza si moare. Brotacul inteligent foloseste fiecare frunza atat cat ii poate da, pentru a se odihni inainte de a-si continua drumul. Strategia brotacului pe Cale...

No, biiñe! (încercare de sinteză politică)

N-avea rost să scriu “analiză” pentru că, propriu-zis, nici nu poate fi vorba de aşa ceva. De fapt, ceea ce contează cel mai mult într-o “analiză politică” este exact sinteza, fulguraţia care stă la baza textului şi pe care, din pur convenţionalism, “analiştii” ne-o zic pe undeva pe la final. Eu n-o să ma încarc cu asemenea farafastâcuri, şi-am să zic ciobăneşte ceea ce oricum e evident pentru toţi cei care nu regretă stupid că n-a ieşit pasenţa cu uninominalu’, şi anume că românul s-a lehămetit de clica de la Putere.

În 1990, de Duminica Orbului, a fost coadă la vot. Era pe bune. În 1992 şi 1996 am fost ciopor să-l votăm, care pe Constantinescu, care pe Iliescu. Era o miză, naţiunea se încleştase cu mâna pe ştampilă. Prin 2000 (parcă) Iliescu a păpat voturile celor care se îngrozeau de ideea că Vadim ar putea deveni preşedinte. A fost alegerea celui mai mic rău, votul înţeleptului. După care registrul a virat brusc în parodie. Bombonel sau Marinarul? Doi tipi cu dosare penale, unul pentru termopane, altul pentru vânzarea flotei. Hazul s-a dus. Vai, unde sunt votările frenetice de anţărţ?

Ideea uninominalului s-a dorit o injecţie de seriozitate din partea Puterii. Băi, populime, îi veţi controla pe zgubiliticii ăştia de senatori care dorm în fotolii, că doar voi îţi plătiţi. O sămânţă de adevăr există în toată chestia asta: da, noi îi plătim pe ei să negocieze ca Tândală cu Uniunea Europeană norme şi legi care să mutileze tradiţiile Satului Românesc. Noi i-am plătit ca ei să facă legi prin care ciobanii sibieni să-şi vândă brânza în sat, iar românul să umble cu bazooka după porc prin ogradă! Cât despre control, asta e o gogoneaţă pentru care trebuie multă carte proastă la bază ca s-o şi crezi.

Uninominalul e în fond o gogoaşă rumenită dar goală pe dinăuntru. Şi asta pentru că numele aleşilor va fi propagat ca şi până acum, prin mass-media. Iar cine controlează mass-media, ca şi până acum, va controla şi opţiunile electoratului. Nu cred că mai are sens să spun că mass-media NU este controlată de popor, ci de o mână de oameni care au astfel posibilitatea să decidă opţiunile românului.

Uninominalul mult visat e doar o altă formă prin care NU funcţionează democraţia. În SUA, el nu a putut împiedica începerea războiului din Afganistan sub pretextul căutării unui singur om, şi al celui din Iraq sub pretextul căutării unor arme care nu au mai fost niciodată găsite. El nu poate nici acum opri războiul, în condiţiile în care mai mult de jumătate dintre membrii Congresului sunt formal împotriva lui. Legi care dau puteri cvasi-discreţionare asupra cetăţeanului (Patriot Act) n-au putut fi împiedicate de votul uninominal. Şi atunci, de ce să ne gândim la artificiul ăsta ca la o acadea de lins? Este cineva tembel?

Cât despre europarlamentare, mă tem că există deja norme care fac în mintea multor români conexiunea dintre Uniunea Europeană şi planul ceauşist de distrugere a Satului Românesc. Una dintre ele o cunosc în mod nemijlocit: începând cu 1 ianuarie 2008, ţăranii nu vor mai avea voie să crească pe lângă casă mai mult de 10 găini şi un porc. Dacă ai 20 şi 2 purcei, rişti să te vezi cu animalele confiscate. Desigur, cine doreşte mai mult, trebuie să-şi deschidă fermă în afara localităţii. Deci ţaţa Frosa, care creşte liniştită 50 de păsări şi doi purcei (unul pentru Crăciun şi altul pentru Paşte), ori îşi schimbă complet strategia de producţie, ori de la 1 ianuarie 2008 e infractoare. Desigur, faptul că are pensie de 10 lei după o viaţă de lucrat la colectiv şi îşi duce zilele de pe urma ouătoarelor şi a grohanilor nu contează pentru Uniunea Europeană. Problema nu se pune strict în termeni de găini şi de porci, ci în manevrarea unei pârghii care să impună cu forţa schimbări masive şi ireversibile de mentalitate. Arma aleasă este cea a înfometării. Cineva, undeva, a decis să înlocuiască satele cu ferme de mass production, terminând concomitent cu agricultura ecologică românească (da ştiu, sapa e urâta, dar e perfect ecologică).

Mai trebuie să explic de ce ţaţa Frosa a preferat să stea pe sobă în ziua de alegeri, rostindu-şi lehametea cum numai în Ardeal se poate: No, bine, măi! lungind niţel i-ul din bine şi înmuind apăsat spanioleşte n-ul...

sâmbătă, 24 noiembrie 2007

Farmecul nespus al oraşelor foarte mici

Zilele trecute, un prieten a evocat venirea cuiva din Piteşti în Bucureşti ca pe o “sosire la oraş”. Capitala fiind, aţi înţeles, Oraşul, în vreme ce tot ce-o înconjoară ar fi un soi de ruralitate, eventual mai semeaţă pe alocuri. Prietenul meu este un om inteligent şi cu autoironie fină, care nu se lasă furată de înfumurarea proastă a celui ce e prea bucureştean ca să constate, de exemplu, că cei mai mulţi dintre cei care şi-au lăsat chipurile pe bancnotele aflate azi în circulaţie sunt... hai, ghiciţi?... nu?... din Botoşani.

Dar stai, zic? Dacă Piteştiul este sat, atunci eu unde-o fi locuind? Păi, să vedem. Din sufragerie văd fără obstacol Apusenii, şi dacă mă uit expres în dreapta am imaginea Cheilor Turzii, la vreo 15 km, în linie dreaptă. La 15-20 de minute de mers pe jos (dintre care 5 pierdute la un semafor) ajung la Arieş şi fac grătare la sfârşit de săptămână, într-o pădurice de pini şi sălcii plângătoare. De la liceu şi până acasă fac negreşit cât şi de acasă la liceu: 7 minute la pas domol, sau 5 ceva mai alert. De fapt, dacă între blocul meu şi locul în care mă recreez zilnic n-ar fi încă vreo 4-5 blocuri, m-aş putea uita cu binoclul în geamul cancelariei.

Şi totuşi, nu aici, sau nu doar aici e farmecul oraşelor foarte mici. L-am descoperit într-o zi când am luat autobuzul spre casă. Eram la vreo 7 kilometri cred, ca la un ceas bun de mers pe jos, dar fetele mele erau amândouă obosite, aşa c-am catacdisit să mă aşez cu ele pe o bancă în aşteptarea droştii plictisite care avea să ne cărăbănească până mai încolo. A venit aproape târâindu-se, un coşmar motorizat cu tablele târşâindu-se să cadă, gemând agonic din toate încheieturile, bielele şi manivelele. Trebuie să vii într-un oraş foarte mic ca să constaţi că ceva se mai poate mişca şi la 30 de ani după ce trebuia casat, sau poate a fost deja casat şi mutat într-un oraş nu mai mare decât aeroportul din Frankfurt (unul dintre ele, vedeţi voi care). Urcăm şi ne aşezăm pe o banchetă peticită. Cumpăr bilete, iar taxatoarea o cheamă pe fetiţa mea să-i dea o bucată de hârtie. Fetiţa e fericită, n-a mai avut niciodată “biletul ei”. După o vreme droşca odioasă îşi rostogoleşte roţile, antrenând toată sărăcia mecanizată odată cu ele.

Suntem doar noi şi taxatoarea, de şofer nu mai zic nimic, e undeva într-o cuşcă prin faţă, nu văd cu ce se ocupă, dar deduc inteligent că trage de volan şi de manivele, să nu se risipească minunea prin valea care numai convivială nu e. Mai opreşte, mai urcă cineva. Mai porneşte. Mai opreşte. Hardughia ocoleşte centrul închis al oraşului foarte mic. Eu n-aud nimic, doar piuitul fetiţei mele care are biletul ei, însă percep de la o vreme că taxatoarea se ceartă cu un urs. Întors cu spatele la noi, tocmai la şase scaune mai încolo, ursul mormăie cu taxatoarea. No, da’ di ce vin eu ca o proastă la servici? Ca să nu-şi cumpere el bilet? întreabă muierea retoric ca-ntr-o piesă de Corneille. Ursul mormăie, sau poate articulează, ce ştiu eu, abia m-am obişnuit cu motorul care chinuie taradaica de-mi cristalizează timpanele. Taxatoarea îl batjocoreşte ca la uşa cortului, ursul mai mormăie, mai tace, dar tot nu se mişcă să-i arate banul sau abonamentul. Noi coborâm la o vreme, după un ţălu’ mâna celei care i-a dat fetitei mele un bilet rupt dintr-o foaie albă.

Apoi îmi dau seama că din toată scena finală, colorată până la pitoresc, a lipsit cu desăvârşire un lucru: amenda.

sâmbătă, 17 noiembrie 2007

Maestrul Rinzai despre maestri si discipoli

“Un discipol autentic dã mai întâi un katsu; pe urmã întinde o tavã datã cu lac lipicios. Învãtãtorul nu îsi dã seama de acest tertip, cade în capcanã, si de îndatã începe sã explice tot soiul de teorii fanteziste. Discipolul dã un katsu. Dacã celãlalt tot nu se lasã, [eroarea] devine o boalã care-a pãtruns pânã la mãduvã. Asta se cheamã cã “oaspetele vede gazda”.

Sau se poate întâmpla si astfel: Învãtãtorul nu spune absolut nimic ci urmãreste explicatia discipolului, pentru ca apoi sã-i fure dintr-o datã întrebarea. Cu toate cã i-a fost furatã, învãtãcelul nu poate renunta la întrebare si se agatã de ea pânã la moarte. Asta se cheamã cã “gazda vede oaspetele”.

Sau, învãtãcelul vine la maestru cu cine stie ce procedeu de purificare. Maestrul îl recunoaste ca fiind doar un procedeu, îl apucã si-l aruncã cât colo. Învãtãcelul strigã: “Ce învãtãtor grozav!” Acesta rãspunde: “Eh! Tu nu deosebesti rãul de bine.” Atunci învãtãcelul se închinã. Asta se cheamã “gazda vede gazda”.

Iarãsi, un învãtãcel în obeze si lanturi se prezintã dinaintea învãtãtorului. Atunci învãtãtorul îi mai pune un rând de lanturi si obeze. Învãtãcelul nu mai poate de bucurie. Si unuia si celuilalt le lipseste discernãmântul. Aceasta se cheamã cã “oaspetele vede oaspetele.”

Comentariu:

Maestrul Rinzai expune patru situatii posibile în întâlnirea dintre un maestru si un discipol. Le vom privi pe rând, numindu-le dupã concluziile formulate la sfârsitul fiecãreia dintre ele (în care “gazda” este maestrul iar “oaspetele” este negresit ucenicul).

1) Oaspetele vede gazda.

Întâlnirea dintre maestru si ucenic este obligatoriu un schimb, un dialog, în care maestrul este solicitat sã rãspundã. Trebuie stiut cã în buddhismul zen (forma pe care taoismul a luat-o atunci când buddhismul a pãtruns în China) tãcerea este superioarã vorbirii (conform versetului din Tao-Te-King: “Cel ce vorbeste nu stie. Cel ce stie nu vorbeste.”) iar dialogurile zen nu pot fi decât scurte, bruste, dureroase. Ele presupun un mare efort dincolo de limbaj, aici e toatã cheia de altfel, replicile sunt numai vârful aisbergului, ceea ce nu se vede e cu mult mai profund si mai important, si nu rare sunt ocaziile în care dialogul nu se serveste de cuvinte, ci de katsu (strigãte percutante, pure), de ciomege în cap, de cuvinte obscene. Si e normal sã fie asa, pentru cã nu e vorba de un exercitiu de societate, ci de un drum spre trezire, în care toate metodele sunt bune.

Sã privim acest prim dialog. Ucenicul are douã replici: un katsu si o tavã datã cu lac lipicios. El nu verbalizeazã nimic, si asta îl situeazã pe o pozitie superioarã maestrului, care verbalizeazã mult si inutil, astfel încât maestrul Rinzai nu socoteste c-ar fi necesar sã reproducã ceva, orice. Interesant este cã ucenicul e cumva între douã ape, el transmite ceva pur (katsu) si ceva impur (tava datã cu lac lipicios). Maestrul, în loc sã-l purifice, îl încurcã cu vorbe. În cele din urmã ucenicul se purificã singur cu al doilea katsu. Dacã maestrul, în loc sã tacã, va continua sã vorbeascã, tulburând puritatea ucenicului, el se dovedeste a fi o fraudã de la un capãt la altul.

Acesta este cazul în care ucenicul este mai vrednic de Cale decât maestrul (deci “oaspetele vede gazda”).

2) Gazda vede oaspetele.

Asa cum am spus, învãtãtorul care nu spune nimic este adevãratul învãtãtor. El nu este într-o pozitie de non-comunicare, cum ni s-ar putea pãrea datoritã ignorantei noastre, ci tocmai prin tãcere transmite totul, fãrã gres si fãrã rest, pentru cã în zen tãcerea cuprinde toate semnificatiile (însã nu trebuie uitat cã jurãmântul tãcerii poate fi întâlnit la numerosi asceti crestini, iar superioritatea tãcerii fatã de orice cuvânt este expres mentionatã si în sufism, deci nu avem de-a face cu o situatie singularã). Asadar, maestrul tãcut primeste o întrebare de la discipol, lucru natural din partea celui care are nelãmuriri. Rolul maestrului este de a disipa orice neîntelegere, de a lãmuri discipolul (deci de a-l purifica, de a-l transforma într-o lamurã, adicã în argint curat, dupã cum bine spunea limba românã veche). Dar si ucenicul are un rol activ aici, el va fi purificat sau nu în functie de disponibilitãtile sale, esecul fiind si el posibil (cazul în care ucenicul “se agatã de întrebare pânã la moarte”).

În acest din urmã caz, maestrul este mai vrednic de Cale decât ucenicul (deci “gazda vede oaspetele”).

3) Gazda vede gazda.

Aceasta este situatia privilegiatã în care si maestrul si discipolul se dovedesc la fel de buni pentru Cale. Dialogul este scurt si clar, fiecare pricepând atât cele spuse, cât si cele nespuse. Ucenicul vine cu “cine stie ce procedeu de purificare”. Este bine, dar nu suficient de bine, pentru cã un procedeu de purificare este pânã la urmã un instrument, si nu puritatea însãsi. Maestrul vede diferenta si aruncã procedeul, tocmai pentru a-i înlesni discipolului accesul mai usor la scopul propus. Ucenicul întelege imediat diferenta subtilã si îl laudã pe maestru, lucru care nu poate fi decât o gresealã care l-ar bloca pe Cale. Maestrul îl dojeneste pentru lipsa de perspicacitate. Ultima replicã a ucenicului nu poate fi decât non-verbalã.
Asadar, aceasta este forma cea mai elevatã a întâlnirii dintre un maestru si un ucenic, în care fiecare pricepe imediat ce are de zis celãlalt. “Gazda vede gazda”, fiecare este primit la fiecare, si amândoi au ceva de dat. Remarcabil este faptul cã ucenicul bun (din primul dialog) este numit “oaspete”, în timp ce ucenicul vrednic din dialogul acesta este numit “gazdã”. Explicatia este faptul cã, oricât de mult potential ar avea un discipol, fãrã maestrul potrivit el este asemeni vasului gol ce nu si-a gãsit rostul.

4) Oaspetele vede oaspetele.

Ultima formulã este cea în care se întâlnesc doi nevrednici: unul ce se ia pe sine drept maestru, si unul care e ucenic neavizat. Situatia ultimului este oarecum normalã, el este cuprins de lanturi, de legãturi cu lumea. Din nefericire, falsul maestru nu-l poate elibera de ele, ba chiar îi adaugã altele noi, lucru pe care ucenicul cel prost nu-l sesizeazã, el este mai interesat sã aibã un maestru decât de Calea însãsi. În acest din urmã caz, “oaspetele vede oaspetele”, fiecare este primit de fiecare, numai cã nici unul dintre ei nu are nimic de oferit.

vineri, 16 noiembrie 2007

Complimente

Profesorul: - S-a sunat?
Elevii: - Nu.

Comentariu deloc evident: La întrebarea pusă de profesor elevii au setat demult un răspuns implicit, indiferent de momentul în care survine ea: DA. Subtext: Valea! Cară-te! Ne plac pauzele! Caramba! Alea-alea...

Situaţia în care elevii răspund negativ, ca mai sus, este profund nefirească şi în linii mari cu totul improbabilă, ca să zic aşa.

joi, 8 noiembrie 2007

Toţi diferiţi, toţi inegali

Într-un text fulminant despre inegalitatea cu care ne naştem înainte de a ne cufunda în ea pentru totdeauna, Boris Vian scrie să se nasc mult mai puţini oameni dotaţi pentru box decât pentru ortografie, acest fiind motivul suficient pentru care numărul profesorilor de franceză îl depăşeşte pe cel al campionilor din ring. Nu, nu ne naştem egali. Nici nu trăim egali, şi nici după moarte nu putem spera la vreo egalitate. Mai rămâne, se mângâie fervenţii acestei idei, egalitatea în faţa legii.

Ei bine, unul din aspectele artificiale ale dreptului modern este încercarea de a reduce oamenii la ceea ce numim, din comoditate, “egalitatea în faţa legii”. Alături de încercarea de a reglementa fiecare aspect al vieţii, delir legislator care încearcă în van să plombeze cu sute de legi stufoase absenţa Legii din inimă, reducerea omului la ceea ce s-ar putea numi “unitatea cetăţenească” este o altă iluzie a Justiţiei...

În fapt, oamenii nu sunt egali, şi nu pot fi, în raport cu ea, cum nu sunt egali nici în privinţa posibilităţii de a urca în ring... Legile sacre de tipul celor ale lui Manu stabilesc cu prisosinţă inegalitatea în faţa legii: “Amenda unui Sudra pentru un furt oarecare trebuie să fie de opt ori mai mare decât pedeapsa obişnuită, cea a unui Vaisya de şaisprezece ori, cea a unui Kşatriya de treizeci şi două de ori, cea a unui Brahman de şaizeci şi patru de ori, sau de o sută de ori, sau chiar de o sută douăzeci şi opt de ori mai considerabilă, atunci când fiecare dintre ei cunoaşte perfect binele şi răul din acţiunile sale.” (Legile lui Manu, Cartea a VIII-a, Funcţia judecătorilor. Legi pentru afacerile civile şi infracţiuni, versete 337-338) Cei cărora li se pare că servitorii (Sudra) sunt defavorizaţi, iar preoţii (Brahmanii) un fel de castă dictatorială, pot vedea că cei a căror viaţă a fost dedicată cunoaşterii sunt cei care plătesc cel mai scump abaterile.

Undeva în versetele despre adulter, în acelaşi spirit, se spune că un Sudra trebuie să fie mutilat pentru asta, unui Vaisya i se confiscă averea, un Kşatriya trebuie uns pe creştet cu urina unui măgar, iar un Brahman trebuie alungat din regat fără să i se clintească un fir de păr din cap. Aparent, principiul inegalităţii e în favoarea preotului. Eronat! Pedeapsa purifică, iar cel pedepsit de întâlneşte cu Devaşii pur: servitorul prin mutilare, negustorul prin sărăcire, războinicul prin umilire. Brahmanului însă i se refuză purificarea: alungat din regat fără ca cineva să ridice mâna împotriva lui, pedeapsa care i se cuvine este cea a damnării şi a infernului. Pentru astfel de erori inconceptibile pentru un preot, pentru care Justiţia lui Manu nu admite răscumpărare.

Există un preţ al cunoaşterii autentice care e departe de tristeţile de căţeluş pe care le încearcă Bouvard şi Pécuchet după ce frecventează haotic muzee, teatre şi cursuri la Collège de France. E ceea ce spune Vasile Lovinescu despre Ivan Turbincă: nimeni nu se întoarce de la Poarta Paradisului acelaşi, dintr-un punct încolo eşecurile cele mai mici au consecinţe incalculabile, mergând până la transformarea aspirantului în contrariul căutărilor sale... Brahmanii plătesc cel mai scump pentru erorile lor...

sâmbătă, 3 noiembrie 2007

Despre estetic, urât şi nespus de frumos

Mărturisesc că cel care mi-a deschis ochii asupra acestei evidenţe zdrobitoare este un şofer de tir. Acela anume era capabil să găsească orice adresă în Europa fără gipies şi fără să ştie nici să salute altcumva decât în ardeleneşte, şi de la înălţimea experienţei lui de doctor ès manivelă formulase într-o zi sentenţios: “Singurele femei frumoase din lume sunt româncele şi unguroaicele. Cum intri în Austria îţi piere pofta să te mai uiţi după muieri!” Am râs, ha!, ce ştia el. Era condiţionat de fizionomiile de acasă, mi-am zis. Ce putea şti el, un simplu şofer. Cioara crede că cel mai estetic dintre toţi este puiul ei, zice-o vorbă din bătrâni. Nu-i frumos ce-i frumos, ci-i frumos ce-mi place mie. Alea-alea...

Într-o zi am zburat de-a lungul Europei până în Germania. De acolo am luat un avion care m-a dus în Maroc, şi-am lăsat în urmă lumea şoferului meu de tir. Am aterizat într-o ţară cu palmieri, unde bărbaţii şi femeile se acoperă cu veşminte ca în urmă cu mai bine de o mie de ani, afară, fireşte, de cei care preferă altcumva. Apoi am urcat în compartimentul cu aer condiţionat al unui tren care m-a dus, o zi întreagă, de-a lungul coastei Mediteranei până într-un loc pe care degeaba v-aş spune cum se numeşte, pentru că oricum nu e trecut pe nici o hartă din atlasurile europene. În ziua aceea, şi în zilele care au urmat, am înţeles adevărul tainic care încolţise în mintea celui care tocise cauciucurile măgăoaiei pe şoselele Europei.

Să smulgi un om din lumea lui şi să-l arunci cale de câteva mii de kilometri într-o nelume nu-i deloc lucru de şagă. Iar dacă în toată experienţa asta e singur printre străini, fără suflet apropiat cu care să schimbe o vorbă, lucruri nebănuite se pot întâmpla. Eu am descoperit atunci, ce e urâtul, ce e frumosul, şi cât din acestea două e dulce-amara condiţionare căreia îi spunem, fără să reflectăm, estetică. De la Casablanca până în Rabat, peisajul se bucură de culorile grele ale frunzelor de palmier, ale curmalilor şi ale bananierilor, sunt case multe şi frumoase, le ghiceşti confortul din dimensiuni. Câteva zeci de minute mai încolo, trenul părăseşte linia Mediteranei şi-şi începe drumul spre continentul african, iar ochii europeanului intră în contact cu un ocru-galben care nu mai aduce nicidecum cu ce-a lăsat el acasă. Aşezările se răresc şi ele puţin câte puţin, urmele europenizării dispar şi ele. Kenitra mai e încă lângă mare, în vreme ce Sidi Slimane îţi anunţă munţii golaşi şi trişti ai Atlasului. Fez e ultima escală înaintea părăsirii civilizaţiei. Din goană priveşti oraşul sacru al Marocului, ţi se scurg ochii după medina care e acolo neschimbată din secolul XIV, cu străzile ei înguste făcute pentru mers pe jos sau călare, printre case cu ziduri înalte care nu permit caniculei să te copleşească nici în miezul zilei. Un oraş care a refuzat pur şi simplu să intre în modernitate, unde timpul curge normal, fără grabă, unde oamenii nu aleargă după nişte bani pe care oricum n-ar avea pe ce să-i cheltuiască. Pe la Taza certitudinea aflării într-o altă lume îţi măsoară respiraţia cu zgârcenia unui hangiu care-ţi dă dumicaţii pe datorie. Pământul e ars de caniculă şi întinderile sunt unse cu un galben cleios, care-mi priponeşte retina afară din cartea pe care oricum n-o voi citi până nu mă întorc acasă. Nimicul e rege acolo, un nimic ecrazant, tulburat din loc în loc de turme de capre scheletice care rod la scaieţi, sau de livezi de curmali cu ciorchini grei ca datoria externă a unei ţări din lumea a treia. Încerc să asimilez cum e cu putinţă ca nişte animale piele şi os să aibă nişte ugere aşa de mari şi de pline, ori ce caută în mijlocul pustiului o grădină de zarzavat superbă, riguroasă şi elegantă ca rezolvarea unui sistem de ecuaţii care abundă în necunoscute. Nu înţeleg. Văd păduri de pin parasol care nu ţin pic de umbră, bărbaţi călare pe cai arabi şi berberi subţiri şi nervoşi ca un Witz şfichiuit de-o limbă despicată, apoi case izolate la zeci de kilometri distanţa unele de altele, înconjurate de garduri făcute din pietre suprapuse. Apoi nimic, mult nimic pustiu şi gol, apoi iar grădini ce stau să crape de gogoşari sub cerul liber, apoi capre... fire de iarbă... şi din nou nimicul. Albastrul unei ape care nu are ce căuta acolo mă face să zâmbesc şi să zic: da. Sunt prea ostenit de tot ce-am putut vedea o zi întreagă ca să dau mai mult în faţa unei culori pe care retina mea n-o sesizase niciodată.

Mă încearcă in trebul acela o senzaţie pe care am trăit-o cândva într-un grup de germani pe care îi învăţam româneşte. Stefan e un blond cu părul lung, tot ce poate fi mai disciplinat şi mai muncitor. Înghite metodic toate explicaţiile mele şi vrea surprins cu noi provocări lingvistice. E rusofon, anglofon şi arabofon, mi-a arătat “a crazy passeport”, e literalmente îndrăgostit de Liban şi de Siria, de deşert şi de beduini, şi-mi râde sportiv: “Voi, românii, credeţi că sunteţi ospitalieri? Mergeţi în Damasc şi în Beirut dacă vreţi să ştiţi ce înseamnă ospitalitatea.” Pe mine mă surprinde şi mă enervează arabofilia lui, şi găsesc un nonsens observaţia pe care o face la versetele coranice care cer celor aflaţi în pelerinaj să nu omoare nici un animal. Îmi arată poze în deşert, lângă cămile încărcate cu avutul nomazilor. Hans vorbeşte bine româneşte, dar vrea să ştie mai mult, aşa că ascultă prelegeri despre gramatică fără măcar să caşte. În casa lor am cunoscut ceva pentru care limba română nu are un termen tocmai potrivit, dar franceza numeşte haut le cœur. Dicţionarele se grăbesc să echivaleze cu greaţă, sau sperietură, dar trebuie să trăieşti cu adevărat aşa ceva ca să ştii că lingviştii de profesie se înşeală cu toţii. Un haut le cœur este literalmente o tresărire a inimii însoţită de un gol în stomac şi o ameţeală, dar toate acestea nu seamănă nici pe departe cu o slăbiciune a cărnii. E mai degrabă contrariul rarisim şi firesc al dragostei la prima vedere, eu l-am trăit lângă Stefan şi Hans fără ca ei măcar să-şi fi dat seama. A fost destul să dau cu ochii de ea ca sa am unicul, deliciosul, incomparabilul şi sper irepetabilul haut le cœur al vieţii mele. Avea faţa albă, stropită cu pistrui portocalii ca o rochie de mireasă pe lângă care a trecut un bolid printr-o baltă. Părul potrivit de scurt încleiat cu gel, ochii aproape alburii îndărătul unor funduri de borcan pe post de lentile de contact cu lumea. Gura subţire ca o lamă de bărbierit, musai rujată cu nădejde. Aerul e acela al unei bufniţe mahmure surprinsă în somn digestiv de amiază. Trăiesc intens, şi mă surprind trăind, contrariul dragostei la prima vedere. Nu, nu despre ură este vorba, există un contrariu al îndrăgostirii care se recunoaşte prin aceeaşi imposibilitate de a-ţi dezlipi privirea, sau prin obsesia revenirii cu ochii asupra unei persoane care te surprinde prin hidoşenia, sau malformaţia, sau cine ştie ce amputare a caracterului care nu-ţi dă pace. Făptura cotcodăceşte strivind consoană de consoană în limba ei, plescăie diftonguri, inflaţionează prin încăpere, în vreme ce ochii albastru-adipos caută cu greu un punct de care să se colaţioneze. Eu mă întreb steril cum de e cu putinţă.

În Maroc, la patruzeci de kilometri de cea mai apropiată gară, într-o oază cu legume şi palmieri, l-am întâlnit pe cel mai frumos om din viaţa mea, vânzătorul de tasbih-uri, câlătorul prin lumi. Stătea cu picioarele strânse sub djellaba în spatele unei pături pe care erau rânduite şiraguri din acelea pe care le-au adus cruciaţii în Europa catolică şi le-au răspândit sub numele de rozarium: pierdute între police şi arătător, bobiţele lor fug în ritm de oratio mentis. Bătrânul zâmbitor avea câteva zeci din obiectele acestea ce pot fi găsite în toate religiile. Uită-te la el cu atenţie, mi-a zis cineva, acesta este un om realizat. De-a lungul firului albastru, boabă cu boabă simbolizează stările multiple ale Fiinţei – bătrânul le parcursese pe toate. Una după alta, cele o sută de boabe care încep acolo unde se termină şi se termină acolo unde încep sunt lanţul neîntrerupt al lumilor – bătrânul fusese în fiecare dintre ele. Am ales un tasbih şi l-am rugat să invoce Numele lui Dumnezeu înainte de a-l lua cu mine. A vrut. Nu există dumnezeu, decât Dumnezeu. Era atât de frumos, omul acela realizat, încât pentru prima dată m-a durut că în lumea noastră este absolut cu neputinţă să ceri un bătrân de bunic, cu firescul cu care ceri o femeie de nevastă. Azi, tasbihul aspru, pe care am refuzat să-l dau cu ulei, este lucios şi lin la pipăit ca sandalele unui călător prin lumile lui Dumnezeu.

Acum ştiu. Esteticul e ceva ce, după toată experienţa, nu se poate, dar care indubitabil există. Urâtul e o bufniţă vorbind într-o limbă pe care n-o pricepi. Frumosul e un bătrân călător în Fiinţă şi în Univers, şi pe care ai fi vrut să-l poţi îmbunici.

joi, 1 noiembrie 2007

Protocopyrightul sacru

Există un verset al Legilor lui Manu, pe care la o primă lectură n-am fost suficient de inspirat să-l notez anume, care avertizează împotriva citirii textelor sacre fără autorizarea venită din partea unui maestru. Cei care se fac vinovaţi de această encartadă sunt egali, spun Legile, cu hoţii ordinari. A citi Vedele fără permisiune este deci un furt...

Unul din lucrurile pe care nu le pot înţelege şi deci nici accepta este pretenţia modernilor de a avea proprietate “intelectuală” asupra unor idei, vorbe, imagini, sunete. Dacă autorul Mioriţei ar fi avut ideea neghioabă de a adăuga la finalul baladei: (c) Badea Scârţan - toate drepturile rezervate, cred că azi manualele de română ar fi pierdut câteva pagini interesante, iar cunoscătorii simbolurilor sacre din acest text o adevărată mină de aur tradiţională...

O civilizaţie trebuie să-şi piardă complet axul ortodocsiei pentru a-l putea înlocui cu această necroză a dreptului de proprietate care este copyrightul. Undeva Guénon lămureşte cu prisosinţă nerozia: ceea ce este corect aparţine tuturor, şi nimeni nu poate pretinde vreo posesie oarecare asupra unei idei juste, în vreme ce arogarea posesiei asupra unei tâmpenii nu face cinste nimănui. De ce să spui, deci, că un anume text îţi aparţine, câtă vreme corectitudinea lui îl face suficient de impersonal încât să fi putut fi abordat de oricinear fi avut nivelul respectiv?

Şi uite, am descoperit că totuşi un anume copyright, pe care am decis să-l denumesc protocopyrightul sacru, este cu putinţă: cel care descurajează heirupismul hermeneutic. Cel care-l obligă pe ucenic să se supună unei tradiţii de lectură, să-şi însuşească o cuminţenie poate insuportabilă la început, dar singura capabilă să-l formeze şi să alunge pentru el spectrul hidos al heterodoxiei doctrinare. Avva a zis... Sfântul a zis... Preafericitul a zis... Rabbi a zis... Ibn a zis... – trebuie să ştii tot ce au zis uriaşii dinaintea ta pentru ca tu, piticul, măcar să afli pe umerii cui trebuie să urci. Altfel, cu părere de rău, dragă Luther, dar eşti doar un hoţ de texte sacre!

duminică, 28 octombrie 2007

Arta de a deveni poliglot în lecţii de 1000 de minute

Am cunoscut mulţi poligloţi, şi nu-mi fac din asta un merit, învârtindu-mă printre ei aşa cum medicul are o grămadă de prieteni doctori sau bolnavi, poliţistul - infractori sau copoi, şi omul politic - canalii sau curve... Doi dintre ei merită o atenţie specială, aşa că îi voi evoca în acest text.

Primul, nu neapărat într-o ordine cronologică a preferinţelor, este profesorul meu de lingvistică din primul an de Litere iaşiote, Eugen Munteanu, probabil cel mai bun latinist al României de azi, traducătorul tratatului De dialectica al Fericitului Augustin. Tipul savantului julesvernien, cei din anii mai mari povesteau ce surpriză avuseseră cândva când ajunsese în amfiteatru în pijamale sub pardesiu, nu ştiu dacă era chiar adevărat sau doar i se potrivea teribil anecdota, pot spune că era o încântare de om zăpăcit şi absorbit de studiul căruia i se dedicase aproape fără rest.

Într-un seminar pe care l-a ţinut el însuşi, profesorul Munteanu ne-a spus, spre uimirea noastră de boboci franţuziţi, germanişti, anglofoni şi mai ştiu eu de care soi care mai de care plin de sine, că a învăţa o limbă străină e un lucru cât se poate de firesc, care cere tot atâtea precauţii şi efort cât un salt în piscină de pe trambulina mica, implicând chiar mai puţine riscuri. Pentru cineva care ştie deja 3-4 limbi este suficient să parcurgă o gramatică, după care poate pune mâna liniştit pe o carte în noua limbă şi s-o lectureze cu ajutorul unui dicţionar. Atât. Ştia savantul la vremea aceea franceză, spaniolă, italiană, engleză, germană, portugheză, plus latină şi greacă veche (fireşte!), la care se adăugau limbile nordice: norvegiană, suedeză, daneză. Şi cine ştie unde va fi ajuns acum profesorul, căci de când am terminat eu anul I a trecut ceva amar de vreme, şi nu-l văd să se fi oprit cu una cu două (limbi străine). Mai spusese în amfiteatru, şi-am ţinut bine minte şi respectat limita universitarului, că de vorbit nu se poate mai mult de 2-3 limbi, restul putându-se după metoda şi experienţa lui citi, necum altfel.

Eugen Munteanu, universitar fin cu gusturi alese, nu-l cunoscuse însă pe bijutierul Mahmut, şi dacă n-aş fi avut şansa să-i fiu în preajmă vreme de câteva luni aş fi crezut şi eu la rândul meu că limbile se învaţă din gramatici şi dicţionare, că pot fi citite dar nu prea vorbite. Numai că eu l-am întâlnit pe turcul meu, şi de la el ştiu cu totul altele. Mahmut venea de undeva dintr-un oraş al Antaliei al cărui nume îmi scapă, dintr-o familie cu bijutieri la cel puţin a treia generaţie (număra caratele diamantelor fără să-şi pună lupa la ochi dar cred că avea şi ochii foarte buni pentru performanţa asta), care-l trimisese după ce făcuse opt clase să se facă hamal la Istambul, să înveţe să preţuiască banul făcut din greu. Acolo a cărat bagaje, a muncit la patron şapte zile din şapte, s-a zbătut pentru supravieţuire deşi familia lui vindea chintale de aur, şi a învăţat româneşte, bulgăreşte, poloneză, ruseşte şi ungureşte. Ştia încă din copilărie kurdă şi arabă la un nivel care-i permitea să converseze cu nativii acestor două idiomuri la telefon (şi oricine ştie că adevărata probă de foc a conversaţiei e tocmai la telefon, unde nu poţi să te agăţi de buzele celui ce vorbeşte, sunt doar timpanul tău şi sunetele pe care le poţi percepe).

Efendi Mahmut, când m-a văzut prima dată cu o carte de limba turcă a avut una din marile uimiri ale vieţii lui, soldată cu un râs mânzeşte: “Asta-i ca la şcoală!” Niciodată nu-i trecuse prin cap că limbile s-ar putea învăţa şi aşa, cu exerciţii şi vocabular şcolăresc. Cât despre citit, citea Coranul, dincolo de care nu-l mai interesau decât scriptele contabile ale negoţului lui, aşa că nu-şi încărcase viaţa cu dicţionare şi alte asemenea.

De atunci, de fiecare dată când mă gândesc la excelenţa în materie de limbi străine, stau indecis între savantul Eugen Munteanu şi bijutierul Mahmut, îndrăgindu-i deopotrivă pe amândoi şi neuitând ce am învăţat de la fiecare în parte.

duminică, 21 octombrie 2007

Combustibilii ecologici – nebunia continuă

Ne-am mai procopsit cu un trend, cel al benzinei verzi, făcută din porumb. Ce uşurare, n-o să ne mai trimitem băieţii să ne aducă din Iraq canistrele mânjite de sânge, ca să putem noi răsuci liniştiţi cheia în contact când ne luăm tălpăşiţele şi cărţile de credit spre super-hiper-ultra-mega-rafturi. Totul e bine când petrolul se sfârşeşte cu bine. Petrolul a murit, trăiască etanolul!

Chestiile astea îmbătătoare merită trecute prin ciurul imaginaţiei creatoare. Adică nu mă mulţumesc cu vorbăraia optimistă, nici cu standurile de maşini “verzi” din târgurile auto. Nici pariul “ecologic” nu-mi cauterizează neîncrederea funciară în tipul nostru de civilizaţie planetofag. Caut viziuna diavolului acolo unde este ea dintotdeauna: în detalii.

Zice-se deci că vom produce fotoghin, cum ziceau străbunicii la gazul din lampă, din porumb. Care e randamentul la hectar? Ajunge cât să meargă o maşină un an de zile? (observaţi că sunt generos)... Dacă dintr-un hectar scoatem cât pentru 10.000 de kilometri, asta înseamnă în litri pe la 500, în condiţiile în care avem o maşină care nu ia mai mult de 5 litri la sută şi un şofer care se mulţumeşte, cuminte, cu 800-1000 de km lunar. Calculăm, calculăm... Păi, în condiţiile în care la hectar nu sunt mai mult de 50.000 de plante, adică nu mai mult de 75.000 de ştiuleţi, revine fiecăruia cam 150 de grame de combustibil. Cum e nevoie cam de 5-6 ştiuleţi ca să trânteşti o mămăligă serioasă pe ştergar, rezultă că azi dimineaţă la micul dejun eu şi cu familia mea am consumat un litru de etanol fără să ne dă seama... Nu încercaţi să mă contraziceţi la calcule nici măcar dacă aveţi dreptate, am învăţat exerciţiul statisticilor inutile încă din adolescenţă, de la Jules Verne, singurul autor care putea spune cu precizie de plus/minus o unghie câte fleici de antilopă sunt pe metru pătrat de continent african.

Problema este însă alta. Se pare că pentru a produce etanol e nevoie de o cantitate considerabilă de... petrol. Şi chiar dacă etanolul s-ar produce până la urmă de capul lui, că doar de aia e combustibil, întreaga producţie de porumb a Statelor Unite nu ar ajunge nici pe o măsea a parcului de maşini. Normal, ar trebui să mi se rupă inima de mulţimea maşinilor văduvite de funcţia lor unică, dar parcă mai tare îmi vine să mă întreb dacă voi prinde zilele în care în locul curpătorului cu ştergar pe el peste care tronează galbena aburindă voi aşeza un castron de tablă cu etanol furat din rezervorul propriei mele maşini...

Ceea ce mi se pare însă şi mai important decât complicarea lanţului trofic prin apariţia unui concurent notabil la mămăligă, este un aspect care ţine de mentalitatea civilizaţiei noastre. Unul dintre cele mai importante lucruri care o caracterizează este viteza, cu alte cuvinte capacitatea timpului de a învinge spaţiul, ceea ce este propriu-zis o răsturnare a proporţiei dominante în celelalte tipuri de civilizaţie. Între epoca lui Iulius Cezar şi cea a lui Napoleon nu există, din acest punct de vedere special, nici o diferenţă notabilă. Şi unul şi celălalt s-au deplasat călare, iar evenimentele vieţii lor tumultuoase au fost racordate la viteza de deplasare a acestui animal. Nici unul, nici celălalt nu ar fi putut visa la un război de tipul celui din Iraq, şi toate campaniile lor la un loc un au făcut atâtea victime câte poate face un împărat american într-un mandat şi jumătate atunci când vrea. Rentabilitatea crimei este net superioară prin capacitatea rapidă de transport (şi nu doar prin ea, dar nu are rost să ieşim din cadrul acestui text).

Opţiunea pentru metanol înseamnă în mod implicit că nu vrem sub nici o formă să renunţăm la privilegiile iluzorii conferite de modernitate. Că nu va avea loc nici o regândire a modului nostru de viaţă, că armonia dintre omul modern şi natură se ca reduce la retorica găunoasă a “ecologiei”, că vom continua să fim predatorii planetei cu preţul înfometării celor slabi pentru a avea ce turna în rezervoarele maşinilor noastre. Şi, implicit, este pentru mine certitudinea că nu ne vom opri din cursa în care suntem angajaţi de câteva generaţii până când nu ne vom ciocni de un terminus dincolo de care, într-adevăr, orice înaintare va fi imposibilă.

miercuri, 17 octombrie 2007

Instrumente şi proteze

Trei dintre unchii mei au fost tâmplari. Doi dintre ei au avut ateliere de tăiat şi comercializat sticla. Fiecare şi-a făcut câteva rânduri de case, de la fundaţie şi până la instalaţia electrică. Au făcut parte, în perioada comunistă, din categoria rară a micilor meşteşugari care aveau voie să deţină propriile ateliere, pentru care Statul le percepea un impozit fix, în schimbul libertăţii nestingherite de a desfăşura activităţi lucrative.

Când eram copil, mă impresiona faptul că nu locuiau la bloc, ci la marginea oraşului, în locuri cu case şi grădini mare, unde oamenii ţineau încă animale şi aveau pomi. Azi însă, dacă stau şi mă gândesc, cel mai mult ma uimeşte o abilitate pe care, chiar dacă nu în aceeaşi proporţie, o aveau cu toţii: aceea de a evalua dimensiunile fără să se slujească de metrul de tâmplărie, "din ochi". Toţi trei puteau spune cu o toleranţă de 2-3 milimetri care sunt dimensiunile unui obiect, dacă niciuna dintre ele nu exceda 55 de centimetri. Unul dintre ei ştia din ochi să-ţi zică numărul de milimetri, dacă evaluarea se oprea undeva pe la 17 centimetri cu totul. Aveau ateliere mari, în care uscau cheresteaua şi îmbinau mobila, dar în care cea mai complicată sculă era circulara cu care debitau buştenii sau tăiau scândura de-a lungul. Au folosit toată viaţa instrumente care azi ar fi considerate rudimentare şi dispreţuite, iar când au ajuns în România aparatele complicate de azi doi erau prea bătrâni şi unul prea mort ca să aibă tragere de inimă pentru ele. Unchii mei s-au petrecut într-o lume în care meşterul nu rata nici un unghi drept şi nu monta uşile unui dulap una mai sus şi cealaltă mai jos, şi au făcut cu toţii avere bucurându-se de zilele în care peştii erau mici dar mulţi ca şi de cele în care veneau mari şi rari.

Zilele trecute am fost într-un supermarket. Mi-aş fi luat un storcător de citrice. M-am oprit în faţa unui robot de bucătărie, când vânzătoarea m-a întrebat dacă mă poate ajuta cu ceva. Am pus-o să-mi explice cam ce face o chestie din asta. Păi cică toacă, lustruieşte, amestecă, zornăie şi apoi împrăştie artistic. Aha, zic. Şi de ce ăsta costă n lei în vreme ce ăsta tocmai ţ lei? Păi, cel de ţ lei toacă trei tone de frunze de salcâm pe minut, adică mult mai mult decât e foarte mult la cel de n lei. Aha, mai zic. Păi, eu nu gătesc pentru armata română, deci nu iau. N-am vrut să-i buşesc targhetul de vânzări, dar eu, când îmi propun să fac frişcă pentru tort folosesc zbanghina aia de-i zice tel, când fac maioneză tot cu telul mă joc, şi când amestec pentru clătite (aţi ghicit!), tot la biceps rotopercutez telul în compoziţia formată din ouă, făină, lapte, unt, esenţă de rom şi puţină sare.

Dar ceva tot am înţeles eu acolo în faţa monstrului acela de ţ lei: aveam în faţa mea o proteză. O prelungire monstruoasă a unui corp care trebuia, înainte de a o achiziţiona, să admită resemnat că fără ea e handicapat. Mi se propunea achiziţionarea unui pseudopod multifuncţional, hiper-rentabil şi ultra-eficace. M-am cutremurat. N-am cumpărat nici măcar un tel de rezervă, pentru situaţiile în care l-aş pierde pe cel pe care-l am deja. La ce bun? Pot bate frişca şi cu o furculiţă. Odată, în studenţie, am folosit pentru asta un creion, am muncit ceva mai mult, dar rezultatul a fost pasabil. Ştiu, o să-mi spuneţi, cu protezele se câştigă timp. Veşnica amăgire a tehnicii e promisiunea restituirii temporalităţii. Nu, mulţumesc, eu deja am pus deoparte o cutie de timp: nu voi învăţa niciodată cum se foloseşte un robot de bucătărie!

marți, 16 octombrie 2007

Al treisprezecelea ceas

Nu enunţ o noutate atunci când spun că unul din clişeele favorite ale cinematografului american este rezolvarea problemei în ultimul moment minus o secundă. Pentru cel care nu vede încă mental la ce fac eu referinţă, îi amintesc secvenţa clasică în care o bombă cu ceas constituie preocuparea primordială a unui personaj care izbuteşte să taie firul buclucaş înainte ca lumea toată plus regia de montaj să sară în aer. Nu are rost să vorbim despre un film anume, atât de des apare acest clişeu încât ajungi să te întrebi involuntar: oare în acest moment, în care eu scriu şi tu citeşti ce am scris eu, nu se află cumva la subsolul vreuneia dintre clădiri (a mea sau a ta) un om şi un cleşte cu mânerele izolate, gata să secţioneze un fil roşu ce conduce spre ecranul unei bombe cu explozie întârziată? Tic-tac...

În filme, ceasul îngheaţă întotdeauna înainte de a se produce catastrofa, chiar şi în situaţiile în care cleştele muşcă aleatoriu, după o opţiune de tipul "cap sau pajură". Lumea poate răsufla uşurată, al doisprezecelea ceas s-a evaporat, nu-i!, lucrurile reintră în normal. Lumea filmelor americane cunoaşte suspansul, dar nu şi Sfârşitul, pentru că oricând se iveşte un Bruce Willis, ceva... Iar această intervenţie salutară a eroului alungă pericolul odata cu gravitatea, transformând bomba cu ceas într-un element de decor fără greutate, iar ameninţarea ei într-o stare din care decurg senzaţii epidermice, dar nu şi idei. Mult zgomot, bună-dispoziţie, ceva umor, constituie perdeaua dincolo de care nimeni nu mai aude: tic-tac...

Am urmărit cu toţii atâtea bombe castrate înainte de a-şi face datoria încât nici nu le mai putem lua în serios. E riscul inevitabil pe care-l trăieşte cel care ştie despre animalele sălbatice doar ceea ce a văzut la circ şi în grădina zoologică: pus în contact cu ele în mediul lor firesc ignoră orice pericol. Iar filmele, e de prisos s-o spun, sunt ficţiune de tip ingineresc (cineva trage sforile păpuşilor pe care le admirăm noi din spatele cortinei), nu realitatea însăşi. Tic-tac – se aude acum? Nu, nu e o secvenţă dintr-un film american, e ecoului unui ceas pentru care nici un erou nu s-a prezentat, al doisprezecelea ceas. Suntem optimişti, ne-au narcotizat supermanii care vâjâie deasupra capetelor noastre gata să se sacrifice de dragul supravieţuirii lumii, cu condiţia fireşte să nu fie decât un pic zgâriaţi. Credem că suntem foarte aproape de ultima clipă a acestei lumi, dar concomitent ne îmbătăm cu ideea că tipul nostrul de existenţă nu poate muri, pentru că, nu-i aşa, până acum n-a murit niciodată, şi luăm silogismul nostru drept dovadă...

Al doisprezecelea ceas este punctul de non-întoarcere. E momentul dincolo de care orice răzgândire e inutilă şi nu mai contribuie cu nimic la deznodământul general. E situaţia tristă în care orice speranţă şi orice optimism nu sunt nimic altceva decât forme ale ignoranţei şi ale lipsei de eleganţă. Elias Canetti vorbeau undeva de un punct în care noi, euroamericanii, am ieşit din istorie, ne-am sustras presiunii obiective a evenimentelor în urma victoriei spiritului ingineresc. Simbolic, punctul lui Canetti coincide cu al doisprezecelea ceas. Tot ce îi succede este ne-spaţiu şi ne-timp, ieşire din succesiunea firească în care au trăit civilizaţiile tradiţionale.

Semnul cel mai sigur al celui de-al treisprezecelea ceas: momentul în care responsabilitatea faţă de urmaşi devine retorică vană, în care nici măcar cei care vorbesc despre ea nu mai cred. Este dispariţia totală a acestei responsabilităţi sub povara covârşitoare a “datoriei strămoşilor”. Cine seamănă vânt, culege furtună, spune proverbul. Al treisprezecelea ceas este momentul cutremurător, ineluctabil, al culesului...

vineri, 12 octombrie 2007

Religia e în plux!

În urmă cu ceva ani buni, ba chiar, dacă stau să mă gândesc mai bine, prin secolul trecut, m-am întâlnit şi am adăstat o vreme printre volumele scrise de Boris Vian. Nu voi prezenta în ansamblu opera acestui autor francez, semnificativ prin revolta împotriva decrepitudinii moderne, a acestui căutător de o strălucitoare inteligenţă care a înţeles cu prisosinţă drama în care se zbate lumea lui, fără însă să fi găsit nici cea mai vagă soluţie, fie ea şi parohială. Nu mi se pare demnă de menţionat nici coteria lui patafizică alături de de-alde Queneau, de-alde Ionesco, de-alde Becket şi ceilalţi, oh, atât de lucizii reprezentanţi ai literaturii absurdului. Nici amănuntul uluitor al afirmaţiei sale: “Nu voi avea niciodată 40 de ani”, premoniţia morţii lui de la 39 de ani. Ba chiar nici faptul uluitor că întotdeauna când vine vorba de recitat o poezie, o ceva, mă opresc la căţeluşcupărulcreţul meu personal, din volumul borisvianesc Cantilene piftie: “Domnul Victor Hugo / era un nebun / care se credea Victor Hugo”. Nu. Despre altceva îmi amintesc acum...

Romanul Iarba roşie l-am citit în vremea pasiunii devoratoare pentru Vian. Îmi amintesc plimbarea prin Copoul Iaşilor cu Ovidiu, şalăul care m-a iniţiat în ale absurdului, făcându-mi-l comprehensibil, şi vorba lui de om deplin încă din anii aceia: “Vine o vreme când nu vei mai putea citi şi te laşi. Aşa că trebuie, când prinzi un autor, să-l epuizezi din prima în ultima filă, fără grabă, pentru că se termină.” Ovidiu nu mi-a zis nimic de cărţile cu saţ peste care am dat eu mult mai târziu, el mi-a vorbit din perspectiva întărâtatului în ale lecturii, a perversului cu simţurile tocite care ar arunca totul peste bord pentru o nouă azvârlire în nori, fie şi ultima. L-am pierdut pe dragul de Ovidiu, băutorul celor zece beri cu alune şi sare, numărate toate după primele patru, care-s din oficiu, decaristul modest care-mi promitea epuizat la sfârşitul semestrului că va face şi el ca mine, adică să lipsească de la cursuri şi de la seminarii atunci când îi tună, trădându-mă însă negreşit la începerea anului.

Între timp, cu Vian sunt certat, nu atât cu el personal cât cu toată literatura în bloc, dar ăsta e un alt subiect pentru alt amok în mod text. L-am uitat cu toate ale lui, l-am aruncat peste bord cu ani în urmă, cu Spuma zilelor (cel mai sfâşietor roman de dragoste contemporan), cu Voi scuipa pe mormintele voastre, cu jazz-ul lui la trompeţică şi cu faţa lui de satrap patafizician matur fix cât un licean, o cimitir al tinereţii sale. Din tot ce-am citit atunci mai ţin minte o singură scenă, şi poate nici de ea nu mi-aş fi amintit dacă n-aş fi afirmat pe blogul degeabatologului că există atei a căror aşteptare a Divinităţii e cu mult mai sinceră şi mai reală decât schimonoseala acră a multor “credincioşi”. Vian a fost ateu, dar aripa îngerului l-a vizitat adesea, şi dacă n-a priceput dincotro bate, e de prost ce deştept a fost, însă sufletul lui tâmpit ne-a lăsat nouă penele cu generozitate.

Şi uite, o pană de înger este scena din Iarba roşie pe care n-am uitat-o, că nu era chip. Se făcea că într-un neloc cu neoameni, era o biserică sub forma unui ou, în care neoamenii aceia mergeau duminica la mesă, excepţie zilele de sărbătoare în care preotul organiza meciuri de box între un înger şi un drac, în care moralizator dracul cădea la podea ca să priceapă neoamenii încotro bate trendul sacrului în natură. Or, într-una din duminici, preotul este solicitat să facă o rugăciune pentru ploaie, întrucât economia Ierbii roşii, intens bazată pe recoltarea ierbii roşii (aţi ghicit!), e pe pericolul să se ducă pe copcă.

Fragmentul despre care tot vorbesc e, în fapt, discursul preotului iubitor de meciuri de box cu suspans şi final aşteptat. Ei, ghiciţi, în loc să execute slujba, personajul începe-şi certe teological nepoporenii. Băi, lichelelor (citez din străfundurile memoriei), băi, panaramelor, nu fac nimic, nu mă rog pentru voi, m-am săturat, la ce veniţi la mine, lui Dumnezeu i se rupe de iarba voastră, pur şi simplu n-are nici o importanţă, religia nu e o sapă pe care s-o puneţi la treabă cum aveţi voi chef. La religion est en pluxe, la religion est un luxe! La care neoamenii scot roşiile, ouăle, cartofii, pietrele pregătite special pentru părintele cel fiţos şi încep să arunce în el. Acesta se fereşte o vreme, apoi încasează de-a valma, şi în cele din urmă, mai mult plictisit decât dezamăgit: Bine, bine, o să plouă... Afară începe să toarne cu găleata.

Ateul Vian are dreptate: religia e un lux. Iar eu sunt atât de prins de bogăţia aceasta, încât sufăr de durerea rară a împăratului acela care realiza că dacă ar da fiecărei camere din palatul său câte o zi din viaţa lui, tot nu i-ar ajunge timpul să se bucure de toate, iar dacă ar da ceasuri fiecărei trepte către turnul cocoţat în vârful celui mai înalt turn al său, capătul tot nu l-ar pospăi cu piciorul. Asta am înţeles eu de la el. Mulţumesc Boris, şi fie ca Dumnezeu să-ţi odihnească suferinţa de care n-ai fost cruţat printre noi!

joi, 11 octombrie 2007

Mârlănie, poale-n creştet

Până nu demult, credeam că cea mai idioată combinaţie de prenume pe care o poate avea un român este Daniel-Dănuţ. Pot să spun că l-am întâlnit personal pe eroul acestui nume, sub forma unui şofer de tir venit să-i tehnoredactez siviul pe vremea când eram student. Am făcut eforturi cvasi-apoplectice să nu râd, mai ales că am vizualizat episodul toponimizării micului viitor şofer de mare tir internaţional. Se făcea că tat’so intră în patru labe în primărie, beat de fericire şi de alcool că i s-a născut fecior. – Şi cum vrei să ţi se cheme odrasla, bunule gospodar? Întreabă funcţionarul public, tot numai o serviabilitate şi-un respect. – Daniel, hâc, face de sub birou beneficiarul... Dănuţ, mai adaugă padre constatând experimental disproporţia dintre sugaciul de pe soba şi un nume mare cât un tir. – Fiat voluntas tua, conchide funcţionarul înmuind plaivazul în gură: Daniel-Dănuţ.

Ei bine, m-am înşelat. Cea mai proasta combinaţie este Decebal Traian. Până şi Alain Delon Spartacus mi se pare mai nimerită. Funestă inspiraţie, dezastruos rezultat. Şi să mai zici că nu există o vibraţie a numelui, care te însoţeşte toată viaţa, care nu te lasă nici în exerciţiul celor mai intime momente, a deplinelor funcţiuni ministeriale. Nenea Decebal Traian, ministru însărcinat cu dregătoria unui minister a cărui nume, scop şi durată îmi scapă acum si de-a pururea, s-a lăsat surprins luând şpagă. Vreau să spun că asta nu mă scandalizează câtuşi de puţin. Faptul că democraţia are un corolar inevitabil, cel al corupţiei, nu i-a scăpat nici măcar lui David Hume, cu două sute de ani în urmă, şi nu văd de ce-aş încerca eu să fiu mai dobitoc decât tipul ăsta, pe care numai subtilitatea nu-l supăra. Eu chiar îi sugerez lui Decebal Traian să inventeze un nou concept contabil, cel de “spor financiar ocazional pe spezele contribuabilului”, şi cu asta le închide gura la toţi presarii. Nu aici e problema, şpăgari au fost, şpăgari sunt încă, şi-or fi în neamul românesc. Pe mine mă derutează chestia cu caltaboşul şi cu pălinca.

Hai să mai facem un efort de imaginaţie. Merge omul la un funcţionar public. Ăla îi spune că-l iartă, că-i dă dezlegare, binecuvantare, că-l sprijină în eforturile lui, dar să-i dea şi lui un spor financiar ocazional de 5000 de euro. Aaa, şi dacă tot e în picioare, să mai bage şi o piţa cu o cola la doi litri, de-aia fără zahăr. Aţi prins faza? Nu încă? Bine, reluăm printr-o nouă metodă. Te duci la zgarda financiară, şi le zici că nu mai faci, că-ţi pare rău, că de fapt eşti cuminte, că verzi şi uscate. Bine, bine, se înduioşează inima de mamă a zgardistului, bagă aici o mie de euro şi un corn cu rahat. Eh, vedeţi?

Hai, măi, chiar nu vedeţi deloc? E ceva profund neserios în caltaboşul lui Decebal Traian, şi păstrând proporţiile, în piţa şi cornul din exemplele mele. Democraţia e o religie în care trebuie să credem şi s-o apărăm fanatic împotriva tuturor încercărilor de promovare a unor alternative. Preşedintele este papa infailibil al democraţiei, singurul care poate porni un război rupându-i-se de poporul care tocmai l-a votat. Iar şpaga, ei bine, şpaga este ritualul de taină al acestei religii, manevra care trebuie făcută cu solemnitate, sobru, sub pecetea secretului. Aici am fost eu lovit din plin: l-am văzut pe Decebal Traian asemeni unui preot care, în plin serviciu divin, este surprins cu candid camera din altar giorsăind la caltaboş după o duşcă zdravănă de pălincă ardelenească. Impardonabil, monşer, chiar şi pentru unul pe care-l cheamă Daniel-Dănuţ!

Pană de vocabular

Unul m-a sunat zilele trecute să-mi spună că i-a căzut... turbina de la motor, dacă bine ţin minte şi deduc, având omul motor turbo. Ghinion, pană de motor. Alţii intră în pana prostului şi ies la şosea cu sticluţa, să urnească hardughia. Mai e pana de curent. Eu zilele trecute am intrat în pană de vocabular.

Haideţi să vă explic oarecum tărăşenia. Sunt un mare iubitor de dicţionare. De fapt, marea forţă a bibliotecii mele pe hârtie (despre biblioteca mea pe dvd-uri discutăm altă dată) sunt chiar dicţionarele, pentru care dau bani fără regret. Şi nu numai că le cumpăr, dar le şi utilizez de se înnegresc paginile. Mai mult, sunt un om metodic, şi-mi notez cuvintele pe care le studiez, după care fac eforturi şcolăreşti să le reţin, repetându-le, alcătuind cu ele propoziţii, asta după ce le clasez în diverse categorii: cuvintele în franceză, cele în italiană, în... mă rog, alea-alea. Şi cu toate astea am avut surpriza de a intra în pană de vocabular...

În urmă cu ceva luni am fost la un cămătar, să cumpăr nişte bani. Cămătarii, oameni cu firmă, germani de soiul lor, mi-au vândut nişte bani cu dobândă fixă. Am mustăcit eu la vremea aceea, aşteptând o scădere a cametei în acord cu nivelurile europene, dar am muşcat oferta. Fix, toată lumea ştie ce înseamnă: bătut în cuie. Nici nu creşte, nici nu scade. Neclintit, imobil, imuabil. Blocat.

Numai că zilele trecute cămătarii mi-au trimis o scrisoare în care mă anunţau că din noiembrie plătesc mai mult. Păi cum aşa, că parcă era fix? Îmi amintesc vag c-am semnat un contract. Îl citesc. Văd că e fix. Mă uit în dicţionar, reverific sensul. Iau din nou contractul, unde văd că există un “dar”. Care mă trimite la articolul zece. Acolo aflu că totuşi, dacă banca îşi creşte cheltuielile, creşte şi dobânda. De scăzutul cheltuielilor nu scrie nimic, doar e dobândă fixă, nu e clar?

Având mai puţin de 35 de ani, statul mi-a oferit zilele trecute o pensie privată cadou. Pensia mea, numai a mea, m-am gândit eu, imaginându-mi fain-frumos un nuc, la rădăcina căruia să îngrop un boţ-chilimboţ de aur, din care să rup câte o bucăţică atunci când preţul gramului va fi 400 de euro, şi să trăiesc nemaipunând mâna pe nimica, doar eu şi cărţile mele. Păi cică nu. De fapt, pensia privată înseamnă să dau banii unor cămătari care să mi-i împrumute cu dobândă fixă până mi-i restituie la pensie. Dacă asta nu e pană de vocabular, atunci ce e?

Dar staţi aşa, am găsit soluţia. Deschideţi DEX-ul la cuvântul “fix”, şi modificaţi definiţia adăugând la “invariabil, imobil, static, nemişcat, imuabil” stringul care este: “dar care poate creşte în caz de creştere a cheltuielilor, fără ca asta să însemne implicit că scade în caz de scădere a cheltuielilor”. După care mergeţi frumuşel la adjectivul cu patru terminaţii “privat” şi tăiaţi prostia de acolo pentru a scrie: “de care se ocupă un terţ, în virtutea legii”.

Aţi făcut toate astea? Da? Acum e bine, v-am depanat.

luni, 8 octombrie 2007

Religia e o chestiune pragmatică

Discutam zilele trecute cu un seamăn de-al meu (căruia riguros îi semăn şi eu) despre diferenţa dintre scopuri şi idealuri. Şi-i spuneam că, în ciuda a ceea ce se gândeşte îndeobşte, religia lucrează cu chestiuni eminamente pragmatice, deci cu scopuri. Cum aşa? Să te trezeşti înainte de ridicatul zorilor ca să te rogi, asta se poate faci, este deci un scop şi nu un ideal. O zi de post până la asfinţitul soarelui, fără apă şi fără pâine, este tot un scop. Lectura textului sacru, învaţărea limbii Revelaţiei, şi acestea sunt tot scopuri. Au saţ, le poţi atinge (fără să vorbim musai de lucruri palpabile, tactile), deci sunt scopuri. Diferenţa fundamentală dintre scopuri şi idealuri ţine de tangibilitatea lor: primele pot fi capturate şi domesticite, a doua categorie e vânare de vânt şi deşertăciunea deşertăciunilor. Egalitatea oamenilor este un ideal. Fericirea tuturor e din aceeaşi nefastă categorie din care fac parte: o lume mai bună, democraţia, drepturile omului. Pe scopuri te poţi urca şi de acolo, călare, scrutezi lumea. Idealurile au nevoie de un grădinar sisific, workaholic şi tembel.

Şi mai e un lucru. Religia are o funcţie strict utilitarista, e un vehicul, nu un capăt. Vocaţia ei este instrumentală, şi nu finală. Religia este o barcă menită să te ajute să treci Styxul, nu un idol căruia să i te închini. Comparaţiile între religii din care ar trebui să reiasă superioritatea uneia faţă de alta amintesc de bancul care se încheia cu concluzia: “Mercedesul meu e mai lung decât al tău”. Bărcile sunt bărci, atâta vreme cât îşi îndeplinesc menirea. Atunci când acest lucru nu se mai întâmplă, din vina vremurilor, bărcile iau apă şi se scufundă, dar oamenii pragmatici nu, pentru că întotdeauna se află la îndemână un alt vehicul cu care să traversezi Styxul.

Şi-ar mai fi ceva. Religiile sunt muritoare. Nu în Absolut, unde nimic nu moare vreodată, şi unde religiile se retrag ca nişte corăbii prea obosite într-un ostrov departe de furtuni, ci aici, pe pământ. Religiile trăiesc prin oameni, şi sunt viabile atâta vreme cât există suportul uman care să le actualizeze şi să le facă să strălucească aşa cum merită. Atunci când oamenii religioşi devin meschini, calculatori contabili şi trişori impenitenţi cu cele sacre, religiile se colbăiesc şi încep să pută, exteriorizând dimensiunea josnic-magică. Atunci şi doar atunci se ucide în numele religiei, se minte cu textul sacru în mână...

sâmbătă, 6 octombrie 2007

Obsesia “obiectivităţii”, sau credinţa în terţul inclus

Cu ceva săptămâni în urmă, un bun prieten cu solidă formaţie istorică, mi-a reproşat, pornind de la ceva răsfoiri ale paginilor de pe blogul Palestina, lacrima mea, că nu sunt obiectiv. Şi i-am dat dreptate, da, sunt absolut părtinitor. Sunt de partea celor cărora li s-a furat ţara, de partea celor ucişi mişeleşte de bogaţii care-şi permit să risipească banii pe tehnologiile morţii, de partea celor umiliţi, înfometaţi, alungaţi din Istorie.

Prietenul meu se supune, din nefericire, unor condiţionări universitare. A fi “obiectiv” ar însemna, conform nu-ştiu-căror-insipide-păreri-cu-greutate, să nu te implici afectiv în cercetare, nefiind nici de-o parte nici de alta. Să stai deoparte şi să reflectezi, cu alte cuvinte. Dacă această atitudine ar avea o acoperire oarecare, atunci ar trebui să poată fi probată şi în alte tipuri de situaţie. Să zicem că într-o zi am auzi că un hoţ a intrat în casa cuiva şi, nemulţumindu-se să-i fure gospodăreşte banii, i-ar mai da proprietarului şi o mamă de bătaie. Să mai zicem că proprietarul, neîmpăcându-se cu situaţia de victimă până la capăt, ar mai pune mâna şi el pe una-alta, un cuţit, un revolver, ce ţine omul în casă pentru situaţii din astea, şi l-ar atinge pe nemernic la mir. Cum ar spuna o analiză “obiectivă” într-o asemenea situaţie? Ne-am putea cumva forţa intelectul până într-acolo încât să afirmăm că hoţul a greşit, dar el nu trebuia nicicum transformat într-o victimă de către proprietarul coleric? Am putea oare afirma că proprietarul surprins în ale lui s-a dovedit lipsit de măsură atunci când i-a însângerat hoţului urechea, nasul şi i-a crestat pulpa dreapta spate? Ridicolul n-a fost prea des atât de tare încercat...

Ar fi bine ca de fiecare dată când ne vizitează supunerea pavloviană faţă de vreun precept la modă, să încercăm să-l probăm în lumina Revelaţiei. Nu cunosc vreun text sacru în care să apară cuvântul “obiectivitate”. Nu pot lua în serios superstiţiile lingvistice ale (post)modernităţii. Iar discernământul nostru trebuie să fie de natură apocaliptică: separând fără iluzii şi fără milă oile de capre. Nu putem fi concomitent de partea naziştilor şi a evreilor din lagăre, de partea israelienilor şi a palestinienilor ocupaţi. Iar a nu alege în astfel de circumstanţe nu înseamnă să fii “obiectiv”, ci, de fapt, de acord cu starea de fapt şi alături de cei puternici.

Lumea noastră nu-şi ascunde ura pentru filosofie şi dispreţul nătâng pentru logică. Obsesia “obiectivităţii” este simptomul ilogic al terţului inclus, aberaţia “credinţei” într-o a treia posibilitate acolo unde anticii şi medievalii afirmau fără putinţă de tăgadă că se aplică principiul terţului exclus: ori aşa, ori aşa, şi nicidecum altfel.

vineri, 5 octombrie 2007

Femeie. O dată şi bine

În timpul celui de-al doilea măcel mondial, în casa Mariei a fost încartiruit un general german şi ordonanţa lui. Maria avea mai puţin de douăzeci de ani şi era frumoasă. Generalul H. s-a îndrăgostit de ea şi a cerut-o de soţie. Au avut în anii aceia doi copii, dar “întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste” (manualul de istorie, pagina 45) a întrerupt brutal viaţa cuplului: generalul H. a devenit prizonier şi a fost livrat Aliaţilor, în vreme ce Maria a rămas acasă cu doi copilaşi. Au urmat câţiva ani în care el a fost în lagăr, alături de alţi ofiţeri ai Wermachtului, în vreme ce ea se zbătea să supravieţuiască într-o ţară care-şi pierdea treptat reperele. Cu scârţâitul îngrozitor al Istoriei, între cei doi soţi aluneca uşor Cortina de Fier.

Nu se ştie cum, Maria a prins de veste că soţul ei a fost eliberat. Şi-a urcat copilaşii într-un cărucior, a luat cu sine câteva rufe pentru vreme rea şi, în primăvara lui 1948, a pornit-o pe jos spre omul ei. Două luni a durat traversarea pe jos a unei Europe răvăşite de război, şi nici cinzeci de ani mai târziu nu înţelege cum a putut face drumul acela, care a descălţat-o şi i-a însângerat tălpile, fără ca niciun fir de păr din capul ei să-i fie clintit de om sau fiară. În Germania, dragostea Mariei şi a generalului H. a mai rodit de alte nouă ori.

***

Când sovieticii au ocupat Basarabia, Ilie şi Maria au încărcat tot ce-au putut în carul cu boi, şi-a luat cei şapte copii, dintre care ultimul de ţâţă, şi au trecut Prutul înspre Regat. A lăsat pământuri şi acareturi, dar nu şi-au întors nici o clipă privirea în urmă. Le-a fost ruşine, le-a fost cu neputinţă să vadă pustiirea roşie ce sta să vină, transformarea bisericilor în grajduri şi siluirea sărbătorilor creştine. Le era mânie de stăpânirea care îi silea să părăsească mormintele părinţilor şi ale bunilor, dar fiecare e dator cu sufletul lui în Ceruri.

Ce-au lăsat, Ilie şi Maria n-au mai încropit niciodată în Moldova de dincoace. Au bejenit şi-au lucrat cu ziua, au îngropat şase copii din şapte, şi după ce cu chiu cu vai au aciuat un sat pe-o coastă de-ţi scoate sufletul, alături de alţi basarabeni strămutaţi, tot “venetici” le-a rămas numele. În 1948, când comuniştii au strâns cu mătura ultimele boabe de grâu din pod, luându-le chipurile “cotele”, au înhămat caii la faieton şi-au plecat în Ardeal, unde auziseră că mai e de mâncare.
Cum-necum, lui Ilie i-a intrat colţul sapei în burtă, de i se vedeau maţele printre degete. Era un mal de bărbat care urca fluierând cu sacul de grâu în pod când avea ce pune pe umăr, dar lovitura l-a frânt ca pe-un copac de la mijloc. Îşi bea amarul la crâşmă, şi i se împăienjeniseră ochii auzind pe unul că-i zice “venetic”. A dat cu pumnul, dar nici cestălalt n-a dormit.

Maria l-a ridicat din genunchi cum ar aburca o sarcină de lemne, l-a cumpănit bine pe umeri şi-a luat-o la pas mărunt şi iute spre linia trenului. Ştia că la Cluj sunt doctori mari care cos la o adică şi burţi, de-i fac omul ca nou, numai să ajungă la vreme la tren. O dată pe zi, când soarele stă să cadă la doi stânjeni spre asfinţit, trece în drumul lui negreşit. Şi-a proptit picioarele pe pământ între şine, de-au trebuit domnii să oprească trenul în câmp de răul nebunei aceleia, iar cei care i-au urcat bărbatul în compartiment şi-au ajutat-o să ajungă la spital n-au priceput în ruptul capului cum a putut muierea aceea măruntă şi slabă, cu venele ţâşnind să-i pleznească în jurul gâtului, să treacă dealul dinspre sat spre islaz cu un malac de om în cârcă.

***

Povestea primei Marii am auzit-o astăzi. Sângele celei de-a doua Marii este sângele bunicii mele, al mamei mele şi al meu.

joi, 4 octombrie 2007

Reflecţii despre toleranţă

Toleranta de care face mare caz modernitatea este in sine indiferenta la Adevar, cand nu e indolenta si nepasare pur si simplu. Adevarata toleranta este tot de tip religios, si presupune un dicernamant acut, care sa perceapa, dincolo de forma Celuilalt acelasi Adevar, unic, imuabil. Natura tolerantei reale nu este cea a indiferentei calâie la care suntem imbiati zi de zi, impinsi de la spate, ci este cea a unui angajament serios, nedespartit de anticiparea si asumarea finalitatii lui.

Unul din cazurile tipice de toleranta autentica este cel care exista actualmente in Iran, unde in plina teocratie islamica atat crestinii, cat si evreii si zoroastrienii isi pot exercita drepturile religioase. Bahaii insa nu, dar in afara unor interdictii formale oamenii nu sunt nici convertiti cu forta, nici dati afara din tara lor. Pentru ca intoleranta se manifesta la adresa unei false religii, nu la a oamenilor. E clar ca cei care au analizat aceasta pseudo-religie si au decis ca nu este decat o forma de heterodoxie au avut un sprijin metafizic serios, acelasi care a permis practicarea zoroastrismului, cu desavarsire ignorat la nivel literal in Coran.


Exista o dictatura moale in modernitate, care se manifesta la nivel lexical: termenul de "toleranta", este azi deturnat, falsificat, golit de sensul lui obiectiv si purtat ca o cizma pe doua fronturi, in directii care nu merita nici o... toleranta.

luni, 1 octombrie 2007

Cărţile despre dragoni şi balauri, sau ce ar trebui să ştii dacă ţi se întâmplă vreodată să te naşti pe Pământ

Înainte de toate ar trebui să ştii că dragonii şi balaurii nu sunt Tyranosaurus Rex (à propos, ce nume prost: Tiranul Rege, trebuie să fii om de neştiinţă ca să închipui aşa ceva!), şi nici alte niscai autobuze pe care le poţi vedea pe post de pokemoni în atlasele zoologice. Ba dimpotrivă, dragonii şi balaurii au exista aievea, şi continuă să existe până când lumea va mai catacdisi să fie.

Cumintele şi harnicul popor chinez, al cărui memorie consemnată scripturistic şi riguros organizată depăşeşte cu mult ceea ce euroamericanii numesc “Istorie”, ne-a lăsat o sumedenie de povestiri şi de aforisme despre dragoni. Într-un moment care ar putea coincide cu începutul Vârstei Sumbre, în Imperiul de Mijloc s-a produs o ruptură între tradiţia exoterică (ulterior cunoscută sub numele de confucianism) şi cea esoterică (numită o vreme taoism, înveşmântată mai târziu în formele buddhismului zen). O astfel de povestire foarte adevărată tocmai pentru că e neverosimilă, zice cum Kong-Zi, maestrul ceremoniilor Imperiului, s-ar fi întâlnit cu teribilul Lao Zi, autorul legendar al tratatului Tao Te King. Nu se ştie ce au discutat cei doi, nici măcar dacă au făcut mai mult decât să bea o ceşcuţă de ceai chinezesc, dar se spune că mai tânărul Kong-Zi ar fi exclamat la plecare pierdut: “Peştii înoată în apele mării, dar năvoadele îi pot prinde. Păsările zboară în înaltul cerului, dar săgeata le poate doborâ. Numai dragonul se ridică mai sus de nori, acolo unde nimeni şi nimic nu-l poate ajunge.”

Undeva în Cântecul Nibelungilor este consemnat episodul iniţiatic al luptei dintre Sigfried şi balaurul care păzeşte comoara piticilor. Sigfried izbuteşte să-l înfrângă, şi apoi se scaldă în sângele negru al fiarei, devenind invincibil, cu excepţia unui punct pe corp, acoperit din nebăgare de seamă de o frunză căzută dintr-un copac. Dar Sigfried nu înţelege că invulnerabilitatea lui e condiţionată tocmai de contrariul ei cuibărit pe umărul stâng, că ea nu poate fi totală, pentru că doar Dumnezeu este Cel Invincibil, şi nimeni altul. Iar această incapacitate de a-şi înţelege natura limitată în cele din urmă îl va pierde.

Fundamental, cărţile care cu adevărat merită citite sunt cele despre dragonul care se ridică dincolo de nori şi despre omorârea balaurului care păzeşte comoara piticilor. În viaţa mea am dat peste câteva, în jurul cărora mă învârt ca lupul în dosul stânei, şi dacă aş ceda tentaţiei să vorbesc despre fiecare dintre ele singurul lucru care ar sări cuiva în ochi este cât de puţine am priceput din ce-am citit. Iar dincolo de pudicitate omeneasca atunci când este vorba de puţina mea capacitate, mai este şi imperativul pedagogic formulat de rabinul Moise Maimonide, conform căruia nici celor înţelepţi nu trebuie să le fie explicate lucrurile în detaliu, ci doar trebuie să li se dea câteva puncte de pornire subtile, de la care cei aleşi vor parcurge singuri drumul...

sâmbătă, 29 septembrie 2007

Ghid de lectura la René Guénon

Cuprins:

(01) Prima clasificare: antumele si postumele
(02) Parcurs de lecturã sugerat

E bine de stiut cã opera lui René Guénon este extrem de unitarã ca expunere. Practic, nu se poate constata nici un “progres” de la primul articol pânã la ultima
dintre postume, si asta pentru cã autorul, situându-se de partea metafizicii imuabile, a asternut-o pe hârtie fãrã sã bâjbâie în vreun fel, fãrã sã fie mai matur
altfel decât la nivelul complexitãtii aplicatiilor abordate. Orice clasificare vom introduce în cadrul ei este mai mult sau mai putin factice, menitã sã usureze apropierea lectorului, deci fãrã vreo intentie tinând de o rigurozitate oarecare.


(01) Prima clasificare: antumele si postumele

Volumele antume au fost alcãtuite de Guénon însusi, în timp ce postumele sunt
îmbinãri de articole fãcute de editorii sãi. Unii exegeti sugereazã cã, dacã metafizicianul ar mai fi avut timp, aceste din urmã ar fi fost organizate altcumva. În ce mã priveste, cred cã schimbãrile ar fi fost putin semnificative. Aceastã primã clasificare respectã riguros cronologia aparitiei volumelor (ignorând din considerente tehnice pe cea a articolelor). În partea a doua, cea în care voi sugera
un posibil parcurs de lecturã (cât mai “ergonomic” cu putintã) voi adãuga câteva fraze explicative pentru fiecare volum în parte.

Asadar, antumele sunt (cu mentionarea tuturor editiilor franceze):

01. Introduction générale à l'étude des doctrines hindoues, Paris, Nouvelle Librairie Nationale, 1921. Paris, Rivière, 1932, 1939, 1952.

Nota de lecturã a acestui volum se gãseste aici.

02. Le théosophisme, histoire d'une pseudo-religion, Paris, Nouvelle Librairie nationale, 1921. Paris, Éd. Traditionnelles, 1925, 1928, 1930, 1965, 1969,
1973, 1975, 1978, 1982, 1986 (480 pp.), 1996.

03. L'erreur spirite, Paris, Rivière, 1923. Paris, Ed. Traditionnelles, 1930 (?), 1952, 1973, 1977, 1981, 1984 (406 pp.), 1991.

Nota de lecturã a acestui volum se gãseste aici.

04. Orient et Occident, Paris, Véga, 1924. París, Payot, 1930 (?), 1948, 1964. París, Trédaniel, 1993 (en facsimil).

Nota de lecturã a acestui volum se gãseste aici.

05. L'Homme et son devenir selon le Vedânta, Paris, Bossard, 1925. París, Denoël & Seele, 1934. París, Éd. Traditionnelles, 1941, 1947 (Editie modificatã. Au fost eliminate capitolele XI si XXV, intitulate respectiv “Constitutia fiintei umane dupã budisti, si “Eliberarea conform jainismului), 1952, 1970 (?), 1974, 1978.

06. L'Esotérisme de Dante, Paris, Charles Bosse, 1925, 1939. París, Ed. Traditionnelles, 1949. Paris, Gallimard, 1957, 1974, 1997. Mai existã o editie din
1930, apãrutã la Didier & Richard în colectia "Les Cahiers du Portique".

07. La crise du monde moderne, Paris, Bossard, 1927. Paris, Gallimard, 1946, 1956, 1968, 1994.

Nota de lecturã a acestui volum se gãseste aici.

08. Le roi du monde, Paris, Charles Bosse, 1927 ("Les Cahiers du Portique"), 1939. París, Ed. Traditionnelles, 1950. Paris, Gallimard, 1957, 1983, 1995.

Nota de lecturã a acestui volum se gãseste aici.

09. Autorité spirituelle et pouvoir temporel, Paris, Vrin, 1929, 1930 (?). París, Véga, 1947, 1964. Paris, Guy Trédaniel & La Maisnie, 1984, 1994.

Nota de lecturã a acestui volum se gãseste aici.

10. Saint Bernard, Marsella, Publiroc, 1929. Paris, Éditions Traditionnelles, 1951, 1959, 1973, 1981, 1984, 1998.

Nota de lecturã a acestui volum se gãseste aici.

11. Le symbolisme de la croix, Paris, Véga, 1931, 1950. París, Gallimard, 1957, 1970. Paris, Guy Trédaniel & La Maisnie, 1983, 1984, 1996.

Nota de lecturã a acestui volum se gãseste aici.

12. Les états multiples de l'être, Paris, Véga, 1932, 1947, 1957. París, Guy Trédaniel & La Maisnie, 1998.

13. La métaphysique orientale, Paris, Chacornac - Editions Traditionnelles, 1939, 1945, 1951, 1970, 1973, 1976, 1979, 1985, 1993.

14. Le règne de la quantité et les signes des temps, Paris, Gallimard, 1945, 1946, 1950, 1970, 1972, 1986, 1994.

Nota de lecturã a acestui volum se gãseste aici.

15. Les principes du calcul infinitésimal, Paris, Gallimard, 1946, 1981, 1993, 1997 (150 pp.).

Nota de lecturã a acestui volum se gãseste aici.

16. La Grande Triade, Nancy, La Table ronde, 1946. Paris, Gallimard, 1957, 1980, 1983, 1997.

Nota de lecturã a acestui volum se gãseste aici.

17. Aperçus sur l'initiation, Paris, Chacornac - Ed. Traditionnelles, 1946, 1953, 1964, 1970 (?), 1972 (?), 1975, 1980, 1983, 1992 (304 pp.), 1996.

Nota de lecturã a acestui volum se gãseste aici.

Operele postume elaborate plecând de la articolele publicate în timpul vietii:

18. Initiation et réalisation spirituelle, Paris, Chacornac - Ed. Traditionnelles, 1952, 1964, 1967, 1973, 1980, 1986, 1990 (280 pp.), cu o prefatã de J. Reyor, 1998.

Nota de lecturã a acestui volum se gãseste aici.

19. Aperçus sur l'ésotérisme chrétien, Paris, Chacornac - Ed. Traditionnelles, 1954, 1960 (?), 1971, 1973, 1983, 1993 (128 pp.), cu o prefatã de J. Reyor.

Nota de lecturã a acestui volum se gãseste aici.

20. Symboles fondamentaux de la science sacrée, Paris, Gallimard, cu o introducere semnatã de M. Vâlsan si douã anexe, 1962, 1970. Cu titlul « Symboles de la science sacrée » (si fãrã prologul si anexele lui M. Vâlsan), 1977, 1980, 1985, 1996.

Nota de lecturã a acestui volum se gãseste aici.

21. Etudes sur la franc-maçonnerie et le compagnonnage, vol. I, Paris, Ed. Traditionnelles, 1964, 1973 (?), 1977, 1983, 1985, 1991 (320 pp.).

22. Etudes sur la franc-maçonnerie et le compagnonnage, vol. II, Paris, Ed. Traditionnelles, 1964, 1973 (?), 1978, 1981 (?), 1984 (?), 1992 (320 pp.).

23. Etudes sur l'hindouisme, Paris, Ed. Traditionnelles, 1966, 1968, 1970, 1973, 1979, 1983, 1989 (288 pp.).

Nota de lecturã a acestui volum se gãseste aici.

24. Aperçus sur l'ésotérisme islamique et le taoïsme, Paris, Gallimard, 1969, 1973, cu o introducere de R. Maridort, 1997.

Nota de lecturã a acestui volum se gãseste aici.

25. Formes traditionnelles et cycles cosmiques, Paris, Gallimard, 1970, 1980, 1989, cu o introducere de R. Maridort (178 pp.).

Nota de lecturã a acestui volum se gãseste aici.

26. Comptes rendus, Paris, Ed. Traditionnelles, 1973, 1982, 1986 (240 pp.).

27. Mélanges, Paris, Gallimard, 1976, 1980, 1984, 1990, cu o introducere de R. Maridort (236 pp.), 1997.

28. Ecrits pour Regnabit, Milano, Archè, 1999.

La aceste 28 de titluri (dintre care 18 antume, scrise si organizate de René Guénon, si 10 postume, scrise de el dar organizate de editorii sãi) se adaugã o apocrifã, Notes de cours de philosophie (1917-1918), datând pare-se din perioada în care autorul a predat filosofia la un liceu. Ca toate apocrifele, este sursa unor diverse contestãri, asupra cãrora, în lipsa accesului direct la subiectul disputelor, nu ma pot pronunta.

Guénon a mai lãsat si o abundentã corespondentã, aflatã în custodia diverselor persoane, dar pe care nu a dorit s-o facã publicã si al cãrui studiu nu trebuie
încurajat.


(02) Parcurs de lecturã sugerat

Opera lui René Guénon a expus patru mari subiecte: doctrina metafizicã (dimensiunea intelectualã), principiile traditionale (dimensiunea universalitãtii), teoria simbolurilor si critica lumii moderne.

Cel mai usor de receptat pentru lectorul modern este, fireste, ultimul dintre aspecte. Cu asta ar trebuie începutã si lectura, nefiind nici o rusine în a începe
cu ceea ce e mai usor, cum nici ascensiunea nu începe cu escaladarea vârfurilor de piatrã, ci cu parcurgerea cãrãrilor molcome de la poalele muntelui. Volumele Orient et Occident, urmat imediat de La crise du monde moderne, mi se par cum nu se poate mai potrivite. Contin deja suficient de multe afirmatii nãucitoare pentru a putea spune cã lectorul va fi serios zgâltâit în obiceiurile sale mentale.

Lor li se poate adãuga prima parte a volumului Introduction générale à l'étude des doctrines hindoues, care are ca scop semnalarea celor mai multe erori metodologice ale orientalismului (si ale modernitãtii).

Pe o scarã a dificultãtii de la 1 la 10, as nota aceste prime trei lucrãri (Orient et Occident, La crise du monde moderne si Introduction générale à l'étude des doctrines hindoues) undeva pe la nota 3. Sunt asadar usor de citit, necesitând o concentrare medie din partea cititorului, care navigheazã din surprizã în surprizã, fãrã a fi solicitat peste mãsurã.

Pe aceeasi linie a mãturãrii gunoaielor modernitãtii se situeazã si Le théosophisme, histoire d'une pseudo-religion, precum si L'erreur spirite. Fiind volume foarte întinse (aprox. 450 de pagini fiecare), contin nenumãrate probleme teoretice, preocuparea principalã fiind nu atât eruditia legatã de teozofism si spiritism, cât întelegerea rãdãcinilor erorilor, precum si a prelungirilor din istoria recentã a ideilor. Cititorul se poate încãlzi cu un nivel ceva mai ridicat de lecturã (sã zicem 4-4,5), parcurgând niste lucrãri cu mult mai importante decât pot titlurile sã o spunã.

Sirul lecturilor se poate acum îndrepta spre ceea ce eu as numi nu doar Introduction générale à l'étude des doctrines hindoues, cãci acest volum, primul publicat, a fost chiar o Introducere în opera guénonianã. Se poate spune fãrã gres cã ceea ce Guénon a dorit sã fie rezultatul unui doctorat în orientalisticã, cu aplicatie pe metafizica hindusã, contine in nuce toate ideile ce vor fi dezvoltate mai târziu. În cazul în care prima parte nu a fost cititã deja, ea trebuie neapãrat cititã acum, în momentul în care se terminã partea dedicatã criticii lumii moderne, si poate începe oricare dintre celelalte trei (doctrina metafizicã, principiile traditionale si teoria simbolurilor).

Dacã ar fi sã aleg între cele trei mari teme rãmase, as alege fãrã îndoialã teoria simbolurilor. Si asta pentru cã simbolul este vehiculul predilect al pedagogiei metafizice si traditionale. Fiind suport pentru marile dezvoltãri de mai târziu, o aprofundare a întelegerii acestui mod de expresie este necesarã mai ales din cauza confuziei cu ceea ce Verlaine, Rimbaud, Mallarmé au numit “simbol”. Ajungând la Symboles fondamentaux de la science sacrée lectorul trebuie sã fie pregãtit pentru o lecturã dificilã (undeva pe la 7-8 pe scara de dificultate Iliescu), pe care nu trebuie sã ezite s-o reia mai târziu.

Foarte ample dezvoltãri ale simbolismului se gãsesc si în La Grande Triade, volum dedicat taoismului. Începe însã din acest volum studiul serios al principiilor traditionale (pe care, dat fiind nivelul de dificultate ceva mai îngãduitor, îl recomand înaintea metafizicii). Taoismul si islamul sunt prezente în Aperçus sur l'ésotérisme islamique et le taoïsme. Esoterismul crestin se regãseste în lucrãrile Aperçus sur l'ésotérisme chrétien, precum si in Etudes sur la franc-maçonnerie et le compagnonnage vol I, et II. Sunt toate trei lecturi pasionante, de nivel 5-6 (lectorul îsi poate trage sufletul dupã Symboles fondamentaux de la science sacrée). Pe aceeasi linie si cu acelasi efort se poate continua cu Etudes sur l'hindouisme.

Problemei traditionale a confluentei între politic si spiritual i-au fost dedicate volumele Autorité spirituelle et pouvoir temporel si Le roi du monde. Perspectiva este deja meta-religioasã, exemplele provin din toate traditiile, începe sã reiasã din ce în ce mai pregnant principiul unitãtii transcendente a religiilor. Saint Bernard este o aplicatie a celor douã volume. Si aceste lecturi sunt putin solicitante (5-6).

Formes traditionnelles et cycles cosmiques abordeazã una din problemele fundamentale care conditioneazã întelegerea traditionalismului: structura temporalitãtii.

Rãmâne ultima temã, cea a metafizicii, care precum se stie, e la mai grea decât matematica si carnea de porc. As împãrti-o, oricât de paradoxal va suna, în metafizica teoreticã si metafizica “practicã” (sau, cum spunea Matgioi, “realizarea metafizicã”). Desigur, teoria trebuie sã preceadã practica, asa cã, dupã un preambul reprezentat de La métaphysique orientale, trebuie luate în piept Le symbolisme de la croix, si Les états multiples de l'être. Lor li se adaugã L'Homme et son devenir selon le Vedânta, dacã, fireste, lectorul n-a cedat la cele douã volume de nota 10, atât din punctul de vedere al conceptiei cât si din cel al dificultãtii impuse celor dornici de exercitii abstracte (a propos, “abstract” nu înseamnã nici “fantezist”, nici “ireal”, cum guénonienii încercati trebuie sã stie deja!).

Aceste trei lucrãri constituie nucleul operei lui René Guénon, provenit, asa cum încep putin câte putin sã-mi dau seama, din exegeza textelor sacre. Metafizica va pãrea unor cititori curioasã pe alocuri, de neacceptat pe ici pe colo, dar nu-mi rãmâne decât sã zic si eu cã “simpla întelegere atrage dupã sine acceptarea ideilor sale, neputând face subiectul niciunei polemici”. Voi oferi un singur exemplu: ideea conform cãreia faptele nu au nici o semnificatie în sine, neputându-se clasifica
nici în fapte obligatoriu bune, nici în fapte obligatoriu rele. Altfel spus, fapta numitã îndeobste “rãzboi” nu este rea în sine (cum cred modernii), iar fapta numitã îndeobste “dragoste” nu este nici ea bunã în sine (cum suntem educati sã gândim). Contrariant, nu? La momentul în care am dat de ea nu-i stiam sursele. Ceva vreme mai târziu, aveam sã gãsesc în câteva versete coranice: “Shaitan a înfrumusetat faptele lor (ale necredinciosilor)”, asadar, stãpânul acestei lumi îsi întinde vãlul iluziei asupra faptelor, fãcându-i pe prietenii sãi (awliyya ash-shaitan) sã le vadã ca fiind bune. Un alt metafizician, Jean Baudrillard, semnala acelasi adevãr nãucitor: cea mai mare problemã a realitãtii este cã se preteazã tuturor interpretãrilor – tuturor înfrumusetãrilor, am spune noi.

Cumva pe aceeasi linie a metafizicii, dar cu trimitere clarã la critica lumii moderne, trebuie întreprinsã lectura Le règne de la quantité et les signes des
temps
. Foarte multe mã leagã de acest volum, fiind chiar primul cu care am început cândva parcursul operei guénoniene. Nu mai are rost sã vorbim de dificultate în abordarea lecturii, cine a trecut de volumele metafizice nu va mai avea niciodatã probleme cu lumea ideile pure, impure sau false (îndrãznesc sã spun cã nu va mai agrea nici buletinele de stiri, moda, falsele valori – dar cum as putea încheia
lista?) În acest punct se încheie ceea ce am numit « metafizica teoreticã ». Ajuns aici, orice cititor se întreaba: « Avem o problema, cum procedãm? »

Rãspunsurile încep sã aparã odatã cu: L'Esotérisme de Dante, volum de exegezã la Divina comédia. În ciuda titlului, Aperçus sur l'initiation este cu mult mai mult decât o acumulare de puncte de vedere, fiind, împreunã cu Initiation et réalisation spirituelle suma de explicatii de care are nevoie un european care a realizat cã « initierea » este cu mult mai mult decât o figurã literarã de stil. Desigur, pretentiosii pot consulta direct Al-Futuhat al-Makkiyya, opera shaikh-ului Muhiyydin Ibn al-Arabî, care contine 20 de volume încã netraduse integral din arabã în nici o limbã de circulatie (normal, nu prezintã interes economico-politico-tehnico-stiintifico-bla-bla-bla).

Les principes du calcul infinitésimal este o aplicatie pe analiza matematicã a traseului initierii. Prin acest volum s-a vizat si exemplificarea a ceea ce ar fi trebuit sã fie matematica dacã nu s-ar fi îndepãrtat de adevãrurile metafizicii, restituindu-i-se dimensiunea traditionalã pierdutã în modernitate.

Las la latitudinea citirorului parcurgerea volumelor Comptes rendus, Mélanges si Ecrits pour Regnabit, continând în special în recenzii ale lui Guénon asupra unor lucrãri de istorie a religiilor. Pot fi folosite ca “pauze active” între volume mai solicitante.

Google