marți, 16 octombrie 2007

Al treisprezecelea ceas

Nu enunţ o noutate atunci când spun că unul din clişeele favorite ale cinematografului american este rezolvarea problemei în ultimul moment minus o secundă. Pentru cel care nu vede încă mental la ce fac eu referinţă, îi amintesc secvenţa clasică în care o bombă cu ceas constituie preocuparea primordială a unui personaj care izbuteşte să taie firul buclucaş înainte ca lumea toată plus regia de montaj să sară în aer. Nu are rost să vorbim despre un film anume, atât de des apare acest clişeu încât ajungi să te întrebi involuntar: oare în acest moment, în care eu scriu şi tu citeşti ce am scris eu, nu se află cumva la subsolul vreuneia dintre clădiri (a mea sau a ta) un om şi un cleşte cu mânerele izolate, gata să secţioneze un fil roşu ce conduce spre ecranul unei bombe cu explozie întârziată? Tic-tac...

În filme, ceasul îngheaţă întotdeauna înainte de a se produce catastrofa, chiar şi în situaţiile în care cleştele muşcă aleatoriu, după o opţiune de tipul "cap sau pajură". Lumea poate răsufla uşurată, al doisprezecelea ceas s-a evaporat, nu-i!, lucrurile reintră în normal. Lumea filmelor americane cunoaşte suspansul, dar nu şi Sfârşitul, pentru că oricând se iveşte un Bruce Willis, ceva... Iar această intervenţie salutară a eroului alungă pericolul odata cu gravitatea, transformând bomba cu ceas într-un element de decor fără greutate, iar ameninţarea ei într-o stare din care decurg senzaţii epidermice, dar nu şi idei. Mult zgomot, bună-dispoziţie, ceva umor, constituie perdeaua dincolo de care nimeni nu mai aude: tic-tac...

Am urmărit cu toţii atâtea bombe castrate înainte de a-şi face datoria încât nici nu le mai putem lua în serios. E riscul inevitabil pe care-l trăieşte cel care ştie despre animalele sălbatice doar ceea ce a văzut la circ şi în grădina zoologică: pus în contact cu ele în mediul lor firesc ignoră orice pericol. Iar filmele, e de prisos s-o spun, sunt ficţiune de tip ingineresc (cineva trage sforile păpuşilor pe care le admirăm noi din spatele cortinei), nu realitatea însăşi. Tic-tac – se aude acum? Nu, nu e o secvenţă dintr-un film american, e ecoului unui ceas pentru care nici un erou nu s-a prezentat, al doisprezecelea ceas. Suntem optimişti, ne-au narcotizat supermanii care vâjâie deasupra capetelor noastre gata să se sacrifice de dragul supravieţuirii lumii, cu condiţia fireşte să nu fie decât un pic zgâriaţi. Credem că suntem foarte aproape de ultima clipă a acestei lumi, dar concomitent ne îmbătăm cu ideea că tipul nostrul de existenţă nu poate muri, pentru că, nu-i aşa, până acum n-a murit niciodată, şi luăm silogismul nostru drept dovadă...

Al doisprezecelea ceas este punctul de non-întoarcere. E momentul dincolo de care orice răzgândire e inutilă şi nu mai contribuie cu nimic la deznodământul general. E situaţia tristă în care orice speranţă şi orice optimism nu sunt nimic altceva decât forme ale ignoranţei şi ale lipsei de eleganţă. Elias Canetti vorbeau undeva de un punct în care noi, euroamericanii, am ieşit din istorie, ne-am sustras presiunii obiective a evenimentelor în urma victoriei spiritului ingineresc. Simbolic, punctul lui Canetti coincide cu al doisprezecelea ceas. Tot ce îi succede este ne-spaţiu şi ne-timp, ieşire din succesiunea firească în care au trăit civilizaţiile tradiţionale.

Semnul cel mai sigur al celui de-al treisprezecelea ceas: momentul în care responsabilitatea faţă de urmaşi devine retorică vană, în care nici măcar cei care vorbesc despre ea nu mai cred. Este dispariţia totală a acestei responsabilităţi sub povara covârşitoare a “datoriei strămoşilor”. Cine seamănă vânt, culege furtună, spune proverbul. Al treisprezecelea ceas este momentul cutremurător, ineluctabil, al culesului...

3 comentarii :

  1. LucianV spunea...

    Mare dreptate ai. Dar nu poţi pune în aceeaşi oală suspansul american cu cel european. Diferenţa între cinematograful de peste ocean şi cel de pe bătrânul continent este de o deosebire covâşitoare. Dacă americanii sunt tind din ce în ce mai grabnic spre al 12lea ceas, europenii nu sunt departe de acest fapt, dar cu siguranţa mai nau până acolo. Şi iată cum rezolvările se află tot în Estul îndepărtat...

    PS: ai fost / eşti rrrâit? () Am observat că ai scris fil în loc de fir. Nu de alta, dar şi eu am fost/sunt rrrâit şi făceam/fac acelaşi tip de greşeală.

  2. Radu Iliescu spunea...

    :-)

    Nu, n-am fost rrait. Nu c-ar fi fost ceva rau in asta... Amuzant e ca "fir" in franceza este "fil", dar asta nu e o explicatie...

  3. 3M-inator spunea...

    E o reteta de succes; plus de asta,eu - care este - nu inteleg de ce fiecare boamba (cum spune socrul meu la testicule :]) are nevoie de un timer foarte vizibil si neaparat digital, cu cifre rosii! Sarmanii membri IRA foloseau doar ceasuria analogice si nu prea i-a deranjat treaba asta. Nu mai spun nimic de posibilitatea detonarii de la distanta a bombelor, cum se intampla de fapt in realitate, cel putin cu exploziile controlate!

Google