Pană de vocabular
Unul m-a sunat zilele trecute să-mi spună că i-a căzut... turbina de la motor, dacă bine ţin minte şi deduc, având omul motor turbo. Ghinion, pană de motor. Alţii intră în pana prostului şi ies la şosea cu sticluţa, să urnească hardughia. Mai e pana de curent. Eu zilele trecute am intrat în pană de vocabular.
Haideţi să vă explic oarecum tărăşenia. Sunt un mare iubitor de dicţionare. De fapt, marea forţă a bibliotecii mele pe hârtie (despre biblioteca mea pe dvd-uri discutăm altă dată) sunt chiar dicţionarele, pentru care dau bani fără regret. Şi nu numai că le cumpăr, dar le şi utilizez de se înnegresc paginile. Mai mult, sunt un om metodic, şi-mi notez cuvintele pe care le studiez, după care fac eforturi şcolăreşti să le reţin, repetându-le, alcătuind cu ele propoziţii, asta după ce le clasez în diverse categorii: cuvintele în franceză, cele în italiană, în... mă rog, alea-alea. Şi cu toate astea am avut surpriza de a intra în pană de vocabular...
În urmă cu ceva luni am fost la un cămătar, să cumpăr nişte bani. Cămătarii, oameni cu firmă, germani de soiul lor, mi-au vândut nişte bani cu dobândă fixă. Am mustăcit eu la vremea aceea, aşteptând o scădere a cametei în acord cu nivelurile europene, dar am muşcat oferta. Fix, toată lumea ştie ce înseamnă: bătut în cuie. Nici nu creşte, nici nu scade. Neclintit, imobil, imuabil. Blocat.
Numai că zilele trecute cămătarii mi-au trimis o scrisoare în care mă anunţau că din noiembrie plătesc mai mult. Păi cum aşa, că parcă era fix? Îmi amintesc vag c-am semnat un contract. Îl citesc. Văd că e fix. Mă uit în dicţionar, reverific sensul. Iau din nou contractul, unde văd că există un “dar”. Care mă trimite la articolul zece. Acolo aflu că totuşi, dacă banca îşi creşte cheltuielile, creşte şi dobânda. De scăzutul cheltuielilor nu scrie nimic, doar e dobândă fixă, nu e clar?
Având mai puţin de 35 de ani, statul mi-a oferit zilele trecute o pensie privată cadou. Pensia mea, numai a mea, m-am gândit eu, imaginându-mi fain-frumos un nuc, la rădăcina căruia să îngrop un boţ-chilimboţ de aur, din care să rup câte o bucăţică atunci când preţul gramului va fi 400 de euro, şi să trăiesc nemaipunând mâna pe nimica, doar eu şi cărţile mele. Păi cică nu. De fapt, pensia privată înseamnă să dau banii unor cămătari care să mi-i împrumute cu dobândă fixă până mi-i restituie la pensie. Dacă asta nu e pană de vocabular, atunci ce e?
Dar staţi aşa, am găsit soluţia. Deschideţi DEX-ul la cuvântul “fix”, şi modificaţi definiţia adăugând la “invariabil, imobil, static, nemişcat, imuabil” stringul care este: “dar care poate creşte în caz de creştere a cheltuielilor, fără ca asta să însemne implicit că scade în caz de scădere a cheltuielilor”. După care mergeţi frumuşel la adjectivul cu patru terminaţii “privat” şi tăiaţi prostia de acolo pentru a scrie: “de care se ocupă un terţ, în virtutea legii”.
Aţi făcut toate astea? Da? Acum e bine, v-am depanat.
Haideţi să vă explic oarecum tărăşenia. Sunt un mare iubitor de dicţionare. De fapt, marea forţă a bibliotecii mele pe hârtie (despre biblioteca mea pe dvd-uri discutăm altă dată) sunt chiar dicţionarele, pentru care dau bani fără regret. Şi nu numai că le cumpăr, dar le şi utilizez de se înnegresc paginile. Mai mult, sunt un om metodic, şi-mi notez cuvintele pe care le studiez, după care fac eforturi şcolăreşti să le reţin, repetându-le, alcătuind cu ele propoziţii, asta după ce le clasez în diverse categorii: cuvintele în franceză, cele în italiană, în... mă rog, alea-alea. Şi cu toate astea am avut surpriza de a intra în pană de vocabular...
În urmă cu ceva luni am fost la un cămătar, să cumpăr nişte bani. Cămătarii, oameni cu firmă, germani de soiul lor, mi-au vândut nişte bani cu dobândă fixă. Am mustăcit eu la vremea aceea, aşteptând o scădere a cametei în acord cu nivelurile europene, dar am muşcat oferta. Fix, toată lumea ştie ce înseamnă: bătut în cuie. Nici nu creşte, nici nu scade. Neclintit, imobil, imuabil. Blocat.
Numai că zilele trecute cămătarii mi-au trimis o scrisoare în care mă anunţau că din noiembrie plătesc mai mult. Păi cum aşa, că parcă era fix? Îmi amintesc vag c-am semnat un contract. Îl citesc. Văd că e fix. Mă uit în dicţionar, reverific sensul. Iau din nou contractul, unde văd că există un “dar”. Care mă trimite la articolul zece. Acolo aflu că totuşi, dacă banca îşi creşte cheltuielile, creşte şi dobânda. De scăzutul cheltuielilor nu scrie nimic, doar e dobândă fixă, nu e clar?
Având mai puţin de 35 de ani, statul mi-a oferit zilele trecute o pensie privată cadou. Pensia mea, numai a mea, m-am gândit eu, imaginându-mi fain-frumos un nuc, la rădăcina căruia să îngrop un boţ-chilimboţ de aur, din care să rup câte o bucăţică atunci când preţul gramului va fi 400 de euro, şi să trăiesc nemaipunând mâna pe nimica, doar eu şi cărţile mele. Păi cică nu. De fapt, pensia privată înseamnă să dau banii unor cămătari care să mi-i împrumute cu dobândă fixă până mi-i restituie la pensie. Dacă asta nu e pană de vocabular, atunci ce e?
Dar staţi aşa, am găsit soluţia. Deschideţi DEX-ul la cuvântul “fix”, şi modificaţi definiţia adăugând la “invariabil, imobil, static, nemişcat, imuabil” stringul care este: “dar care poate creşte în caz de creştere a cheltuielilor, fără ca asta să însemne implicit că scade în caz de scădere a cheltuielilor”. După care mergeţi frumuşel la adjectivul cu patru terminaţii “privat” şi tăiaţi prostia de acolo pentru a scrie: “de care se ocupă un terţ, în virtutea legii”.
Aţi făcut toate astea? Da? Acum e bine, v-am depanat.
Etichete:
Nervi pe bigudiuri
6 comentarii :
Preferai sa-i tii sub saltea, sau in papucii de duminica? :)
Welcome to the brave new world:)
Sau cum se practică dublul standard în sistemul economic curent. Minunată afacere, la bătrâneţi o să ajungem nişte nababi cu toţii, o să ne înfruptăm cu caviar şi o să jucăm golf toată ziua.
Băncile sunt aproape de noi, ne vor binele şi se gândesc la asta, doar obtuzitatea noastră ne împiedică să vedem asta. Sau chiar o rea-voinţă, alimentată de teoriile conspiraţiei…
Draga machiavellian,
problema nu este ce preferam, si hai, daca tot vorbim de preferinte, mi-e mai draga salteaua mea cu care am impartit atatea, decat camatarii.
Problema e ca nu-mi place sa fiu luat de fraier. Iar statul roman s-a mercantilizat grobian daca in loc sa spuna: bre, juletzi, ma spal pe maini de pensia voastra, ia dati banii la camatari ca ei sunt mai destoinici - prefera sa ma abureasca cu "pensie privata", cu "posibilitati de alegere" si alte aberatii.
In realitate, pensia este privata daca pun eu bani negri deoparte pentru zile albe, sau invers, pe acolo. Cat despre posibilitatea de a alegere, din moment ce statul ma considera prea handicapat sa-mi gestionez surplusul, atunci restul optiunilor sunt o apa si-un pamant, de vreme ce eu nu fac nici o distinctie intre camatari.
Am fost prea explicit cumva? :-)
Nu, merci, elfule, eu am plecat din brave new world. Daca inca sunt aici, o fac deja nefiind aici.
Oricum, incantat de tine si de alti oameni pe care i-am gasit primprejur continui sa fiu, stii doar... :-)
Draga Stefan Musat,
conceptul meu de pensie privata nu este secret. El are mai multe puncte:
1) pamant si o casa departe de lumea dezlantuita. ieftin, bun, fara poluare. fara manele. fara chimicale. undeva unde nimeni nu are interes sa dezvolte nimic, nici agricultura, nici turism, nimic... Romania are multe asemenea locuri, dar e adevarat ca nimeni nu poate garanta nicicum viitorul.
2) ceva aur. nu rugineste. valoarea creste continuu. in ultimii 3 ani aurul a inregistrat o crestere de 60%.
3) multa nepasare. disparitia dorintilor. mananci ca sa traiesti. respiri pentru ca n-ai incotro. reducerea cartilor la un numar redus. brusc te trezesti bogat.
Trimiteți un comentariu