Femeie. O dată şi bine

În timpul celui de-al doilea măcel mondial, în casa Mariei a fost încartiruit un general german şi ordonanţa lui. Maria avea mai puţin de douăzeci de ani şi era frumoasă. Generalul H. s-a îndrăgostit de ea şi a cerut-o de soţie. Au avut în anii aceia doi copii, dar “întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste” (manualul de istorie, pagina 45) a întrerupt brutal viaţa cuplului: generalul H. a devenit prizonier şi a fost livrat Aliaţilor, în vreme ce Maria a rămas acasă cu doi copilaşi. Au urmat câţiva ani în care el a fost în lagăr, alături de alţi ofiţeri ai Wermachtului, în vreme ce ea se zbătea să supravieţuiască într-o ţară care-şi pierdea treptat reperele. Cu scârţâitul îngrozitor al Istoriei, între cei doi soţi aluneca uşor Cortina de Fier.

Nu se ştie cum, Maria a prins de veste că soţul ei a fost eliberat. Şi-a urcat copilaşii într-un cărucior, a luat cu sine câteva rufe pentru vreme rea şi, în primăvara lui 1948, a pornit-o pe jos spre omul ei. Două luni a durat traversarea pe jos a unei Europe răvăşite de război, şi nici cinzeci de ani mai târziu nu înţelege cum a putut face drumul acela, care a descălţat-o şi i-a însângerat tălpile, fără ca niciun fir de păr din capul ei să-i fie clintit de om sau fiară. În Germania, dragostea Mariei şi a generalului H. a mai rodit de alte nouă ori.

***

Când sovieticii au ocupat Basarabia, Ilie şi Maria au încărcat tot ce-au putut în carul cu boi, şi-a luat cei şapte copii, dintre care ultimul de ţâţă, şi au trecut Prutul înspre Regat. A lăsat pământuri şi acareturi, dar nu şi-au întors nici o clipă privirea în urmă. Le-a fost ruşine, le-a fost cu neputinţă să vadă pustiirea roşie ce sta să vină, transformarea bisericilor în grajduri şi siluirea sărbătorilor creştine. Le era mânie de stăpânirea care îi silea să părăsească mormintele părinţilor şi ale bunilor, dar fiecare e dator cu sufletul lui în Ceruri.

Ce-au lăsat, Ilie şi Maria n-au mai încropit niciodată în Moldova de dincoace. Au bejenit şi-au lucrat cu ziua, au îngropat şase copii din şapte, şi după ce cu chiu cu vai au aciuat un sat pe-o coastă de-ţi scoate sufletul, alături de alţi basarabeni strămutaţi, tot “venetici” le-a rămas numele. În 1948, când comuniştii au strâns cu mătura ultimele boabe de grâu din pod, luându-le chipurile “cotele”, au înhămat caii la faieton şi-au plecat în Ardeal, unde auziseră că mai e de mâncare.
Cum-necum, lui Ilie i-a intrat colţul sapei în burtă, de i se vedeau maţele printre degete. Era un mal de bărbat care urca fluierând cu sacul de grâu în pod când avea ce pune pe umăr, dar lovitura l-a frânt ca pe-un copac de la mijloc. Îşi bea amarul la crâşmă, şi i se împăienjeniseră ochii auzind pe unul că-i zice “venetic”. A dat cu pumnul, dar nici cestălalt n-a dormit.

Maria l-a ridicat din genunchi cum ar aburca o sarcină de lemne, l-a cumpănit bine pe umeri şi-a luat-o la pas mărunt şi iute spre linia trenului. Ştia că la Cluj sunt doctori mari care cos la o adică şi burţi, de-i fac omul ca nou, numai să ajungă la vreme la tren. O dată pe zi, când soarele stă să cadă la doi stânjeni spre asfinţit, trece în drumul lui negreşit. Şi-a proptit picioarele pe pământ între şine, de-au trebuit domnii să oprească trenul în câmp de răul nebunei aceleia, iar cei care i-au urcat bărbatul în compartiment şi-au ajutat-o să ajungă la spital n-au priceput în ruptul capului cum a putut muierea aceea măruntă şi slabă, cu venele ţâşnind să-i pleznească în jurul gâtului, să treacă dealul dinspre sat spre islaz cu un malac de om în cârcă.

***

Povestea primei Marii am auzit-o astăzi. Sângele celei de-a doua Marii este sângele bunicii mele, al mamei mele şi al meu.