vineri, 12 octombrie 2007

Religia e în plux!

În urmă cu ceva ani buni, ba chiar, dacă stau să mă gândesc mai bine, prin secolul trecut, m-am întâlnit şi am adăstat o vreme printre volumele scrise de Boris Vian. Nu voi prezenta în ansamblu opera acestui autor francez, semnificativ prin revolta împotriva decrepitudinii moderne, a acestui căutător de o strălucitoare inteligenţă care a înţeles cu prisosinţă drama în care se zbate lumea lui, fără însă să fi găsit nici cea mai vagă soluţie, fie ea şi parohială. Nu mi se pare demnă de menţionat nici coteria lui patafizică alături de de-alde Queneau, de-alde Ionesco, de-alde Becket şi ceilalţi, oh, atât de lucizii reprezentanţi ai literaturii absurdului. Nici amănuntul uluitor al afirmaţiei sale: “Nu voi avea niciodată 40 de ani”, premoniţia morţii lui de la 39 de ani. Ba chiar nici faptul uluitor că întotdeauna când vine vorba de recitat o poezie, o ceva, mă opresc la căţeluşcupărulcreţul meu personal, din volumul borisvianesc Cantilene piftie: “Domnul Victor Hugo / era un nebun / care se credea Victor Hugo”. Nu. Despre altceva îmi amintesc acum...

Romanul Iarba roşie l-am citit în vremea pasiunii devoratoare pentru Vian. Îmi amintesc plimbarea prin Copoul Iaşilor cu Ovidiu, şalăul care m-a iniţiat în ale absurdului, făcându-mi-l comprehensibil, şi vorba lui de om deplin încă din anii aceia: “Vine o vreme când nu vei mai putea citi şi te laşi. Aşa că trebuie, când prinzi un autor, să-l epuizezi din prima în ultima filă, fără grabă, pentru că se termină.” Ovidiu nu mi-a zis nimic de cărţile cu saţ peste care am dat eu mult mai târziu, el mi-a vorbit din perspectiva întărâtatului în ale lecturii, a perversului cu simţurile tocite care ar arunca totul peste bord pentru o nouă azvârlire în nori, fie şi ultima. L-am pierdut pe dragul de Ovidiu, băutorul celor zece beri cu alune şi sare, numărate toate după primele patru, care-s din oficiu, decaristul modest care-mi promitea epuizat la sfârşitul semestrului că va face şi el ca mine, adică să lipsească de la cursuri şi de la seminarii atunci când îi tună, trădându-mă însă negreşit la începerea anului.

Între timp, cu Vian sunt certat, nu atât cu el personal cât cu toată literatura în bloc, dar ăsta e un alt subiect pentru alt amok în mod text. L-am uitat cu toate ale lui, l-am aruncat peste bord cu ani în urmă, cu Spuma zilelor (cel mai sfâşietor roman de dragoste contemporan), cu Voi scuipa pe mormintele voastre, cu jazz-ul lui la trompeţică şi cu faţa lui de satrap patafizician matur fix cât un licean, o cimitir al tinereţii sale. Din tot ce-am citit atunci mai ţin minte o singură scenă, şi poate nici de ea nu mi-aş fi amintit dacă n-aş fi afirmat pe blogul degeabatologului că există atei a căror aşteptare a Divinităţii e cu mult mai sinceră şi mai reală decât schimonoseala acră a multor “credincioşi”. Vian a fost ateu, dar aripa îngerului l-a vizitat adesea, şi dacă n-a priceput dincotro bate, e de prost ce deştept a fost, însă sufletul lui tâmpit ne-a lăsat nouă penele cu generozitate.

Şi uite, o pană de înger este scena din Iarba roşie pe care n-am uitat-o, că nu era chip. Se făcea că într-un neloc cu neoameni, era o biserică sub forma unui ou, în care neoamenii aceia mergeau duminica la mesă, excepţie zilele de sărbătoare în care preotul organiza meciuri de box între un înger şi un drac, în care moralizator dracul cădea la podea ca să priceapă neoamenii încotro bate trendul sacrului în natură. Or, într-una din duminici, preotul este solicitat să facă o rugăciune pentru ploaie, întrucât economia Ierbii roşii, intens bazată pe recoltarea ierbii roşii (aţi ghicit!), e pe pericolul să se ducă pe copcă.

Fragmentul despre care tot vorbesc e, în fapt, discursul preotului iubitor de meciuri de box cu suspans şi final aşteptat. Ei, ghiciţi, în loc să execute slujba, personajul începe-şi certe teological nepoporenii. Băi, lichelelor (citez din străfundurile memoriei), băi, panaramelor, nu fac nimic, nu mă rog pentru voi, m-am săturat, la ce veniţi la mine, lui Dumnezeu i se rupe de iarba voastră, pur şi simplu n-are nici o importanţă, religia nu e o sapă pe care s-o puneţi la treabă cum aveţi voi chef. La religion est en pluxe, la religion est un luxe! La care neoamenii scot roşiile, ouăle, cartofii, pietrele pregătite special pentru părintele cel fiţos şi încep să arunce în el. Acesta se fereşte o vreme, apoi încasează de-a valma, şi în cele din urmă, mai mult plictisit decât dezamăgit: Bine, bine, o să plouă... Afară începe să toarne cu găleata.

Ateul Vian are dreptate: religia e un lux. Iar eu sunt atât de prins de bogăţia aceasta, încât sufăr de durerea rară a împăratului acela care realiza că dacă ar da fiecărei camere din palatul său câte o zi din viaţa lui, tot nu i-ar ajunge timpul să se bucure de toate, iar dacă ar da ceasuri fiecărei trepte către turnul cocoţat în vârful celui mai înalt turn al său, capătul tot nu l-ar pospăi cu piciorul. Asta am înţeles eu de la el. Mulţumesc Boris, şi fie ca Dumnezeu să-ţi odihnească suferinţa de care n-ai fost cruţat printre noi!

1 comentarii :

  1. man spunea...

    prins intre efemerinde, transmit de urgenta sentimentul de a ramane cu un dumicat blocat in gura, citind vorbele unui necunoscut despre un alt necunoscut.

Google