Mârlănie, poale-n creştet

Până nu demult, credeam că cea mai idioată combinaţie de prenume pe care o poate avea un român este Daniel-Dănuţ. Pot să spun că l-am întâlnit personal pe eroul acestui nume, sub forma unui şofer de tir venit să-i tehnoredactez siviul pe vremea când eram student. Am făcut eforturi cvasi-apoplectice să nu râd, mai ales că am vizualizat episodul toponimizării micului viitor şofer de mare tir internaţional. Se făcea că tat’so intră în patru labe în primărie, beat de fericire şi de alcool că i s-a născut fecior. – Şi cum vrei să ţi se cheme odrasla, bunule gospodar? Întreabă funcţionarul public, tot numai o serviabilitate şi-un respect. – Daniel, hâc, face de sub birou beneficiarul... Dănuţ, mai adaugă padre constatând experimental disproporţia dintre sugaciul de pe soba şi un nume mare cât un tir. – Fiat voluntas tua, conchide funcţionarul înmuind plaivazul în gură: Daniel-Dănuţ.

Ei bine, m-am înşelat. Cea mai proasta combinaţie este Decebal Traian. Până şi Alain Delon Spartacus mi se pare mai nimerită. Funestă inspiraţie, dezastruos rezultat. Şi să mai zici că nu există o vibraţie a numelui, care te însoţeşte toată viaţa, care nu te lasă nici în exerciţiul celor mai intime momente, a deplinelor funcţiuni ministeriale. Nenea Decebal Traian, ministru însărcinat cu dregătoria unui minister a cărui nume, scop şi durată îmi scapă acum si de-a pururea, s-a lăsat surprins luând şpagă. Vreau să spun că asta nu mă scandalizează câtuşi de puţin. Faptul că democraţia are un corolar inevitabil, cel al corupţiei, nu i-a scăpat nici măcar lui David Hume, cu două sute de ani în urmă, şi nu văd de ce-aş încerca eu să fiu mai dobitoc decât tipul ăsta, pe care numai subtilitatea nu-l supăra. Eu chiar îi sugerez lui Decebal Traian să inventeze un nou concept contabil, cel de “spor financiar ocazional pe spezele contribuabilului”, şi cu asta le închide gura la toţi presarii. Nu aici e problema, şpăgari au fost, şpăgari sunt încă, şi-or fi în neamul românesc. Pe mine mă derutează chestia cu caltaboşul şi cu pălinca.

Hai să mai facem un efort de imaginaţie. Merge omul la un funcţionar public. Ăla îi spune că-l iartă, că-i dă dezlegare, binecuvantare, că-l sprijină în eforturile lui, dar să-i dea şi lui un spor financiar ocazional de 5000 de euro. Aaa, şi dacă tot e în picioare, să mai bage şi o piţa cu o cola la doi litri, de-aia fără zahăr. Aţi prins faza? Nu încă? Bine, reluăm printr-o nouă metodă. Te duci la zgarda financiară, şi le zici că nu mai faci, că-ţi pare rău, că de fapt eşti cuminte, că verzi şi uscate. Bine, bine, se înduioşează inima de mamă a zgardistului, bagă aici o mie de euro şi un corn cu rahat. Eh, vedeţi?

Hai, măi, chiar nu vedeţi deloc? E ceva profund neserios în caltaboşul lui Decebal Traian, şi păstrând proporţiile, în piţa şi cornul din exemplele mele. Democraţia e o religie în care trebuie să credem şi s-o apărăm fanatic împotriva tuturor încercărilor de promovare a unor alternative. Preşedintele este papa infailibil al democraţiei, singurul care poate porni un război rupându-i-se de poporul care tocmai l-a votat. Iar şpaga, ei bine, şpaga este ritualul de taină al acestei religii, manevra care trebuie făcută cu solemnitate, sobru, sub pecetea secretului. Aici am fost eu lovit din plin: l-am văzut pe Decebal Traian asemeni unui preot care, în plin serviciu divin, este surprins cu candid camera din altar giorsăind la caltaboş după o duşcă zdravănă de pălincă ardelenească. Impardonabil, monşer, chiar şi pentru unul pe care-l cheamă Daniel-Dănuţ!