Farmecul nespus al oraşelor foarte mici

Zilele trecute, un prieten a evocat venirea cuiva din Piteşti în Bucureşti ca pe o “sosire la oraş”. Capitala fiind, aţi înţeles, Oraşul, în vreme ce tot ce-o înconjoară ar fi un soi de ruralitate, eventual mai semeaţă pe alocuri. Prietenul meu este un om inteligent şi cu autoironie fină, care nu se lasă furată de înfumurarea proastă a celui ce e prea bucureştean ca să constate, de exemplu, că cei mai mulţi dintre cei care şi-au lăsat chipurile pe bancnotele aflate azi în circulaţie sunt... hai, ghiciţi?... nu?... din Botoşani.

Dar stai, zic? Dacă Piteştiul este sat, atunci eu unde-o fi locuind? Păi, să vedem. Din sufragerie văd fără obstacol Apusenii, şi dacă mă uit expres în dreapta am imaginea Cheilor Turzii, la vreo 15 km, în linie dreaptă. La 15-20 de minute de mers pe jos (dintre care 5 pierdute la un semafor) ajung la Arieş şi fac grătare la sfârşit de săptămână, într-o pădurice de pini şi sălcii plângătoare. De la liceu şi până acasă fac negreşit cât şi de acasă la liceu: 7 minute la pas domol, sau 5 ceva mai alert. De fapt, dacă între blocul meu şi locul în care mă recreez zilnic n-ar fi încă vreo 4-5 blocuri, m-aş putea uita cu binoclul în geamul cancelariei.

Şi totuşi, nu aici, sau nu doar aici e farmecul oraşelor foarte mici. L-am descoperit într-o zi când am luat autobuzul spre casă. Eram la vreo 7 kilometri cred, ca la un ceas bun de mers pe jos, dar fetele mele erau amândouă obosite, aşa c-am catacdisit să mă aşez cu ele pe o bancă în aşteptarea droştii plictisite care avea să ne cărăbănească până mai încolo. A venit aproape târâindu-se, un coşmar motorizat cu tablele târşâindu-se să cadă, gemând agonic din toate încheieturile, bielele şi manivelele. Trebuie să vii într-un oraş foarte mic ca să constaţi că ceva se mai poate mişca şi la 30 de ani după ce trebuia casat, sau poate a fost deja casat şi mutat într-un oraş nu mai mare decât aeroportul din Frankfurt (unul dintre ele, vedeţi voi care). Urcăm şi ne aşezăm pe o banchetă peticită. Cumpăr bilete, iar taxatoarea o cheamă pe fetiţa mea să-i dea o bucată de hârtie. Fetiţa e fericită, n-a mai avut niciodată “biletul ei”. După o vreme droşca odioasă îşi rostogoleşte roţile, antrenând toată sărăcia mecanizată odată cu ele.

Suntem doar noi şi taxatoarea, de şofer nu mai zic nimic, e undeva într-o cuşcă prin faţă, nu văd cu ce se ocupă, dar deduc inteligent că trage de volan şi de manivele, să nu se risipească minunea prin valea care numai convivială nu e. Mai opreşte, mai urcă cineva. Mai porneşte. Mai opreşte. Hardughia ocoleşte centrul închis al oraşului foarte mic. Eu n-aud nimic, doar piuitul fetiţei mele care are biletul ei, însă percep de la o vreme că taxatoarea se ceartă cu un urs. Întors cu spatele la noi, tocmai la şase scaune mai încolo, ursul mormăie cu taxatoarea. No, da’ di ce vin eu ca o proastă la servici? Ca să nu-şi cumpere el bilet? întreabă muierea retoric ca-ntr-o piesă de Corneille. Ursul mormăie, sau poate articulează, ce ştiu eu, abia m-am obişnuit cu motorul care chinuie taradaica de-mi cristalizează timpanele. Taxatoarea îl batjocoreşte ca la uşa cortului, ursul mai mormăie, mai tace, dar tot nu se mişcă să-i arate banul sau abonamentul. Noi coborâm la o vreme, după un ţălu’ mâna celei care i-a dat fetitei mele un bilet rupt dintr-o foaie albă.

Apoi îmi dau seama că din toată scena finală, colorată până la pitoresc, a lipsit cu desăvârşire un lucru: amenda.