sâmbătă, 17 noiembrie 2007

Maestrul Rinzai despre maestri si discipoli

“Un discipol autentic dã mai întâi un katsu; pe urmã întinde o tavã datã cu lac lipicios. Învãtãtorul nu îsi dã seama de acest tertip, cade în capcanã, si de îndatã începe sã explice tot soiul de teorii fanteziste. Discipolul dã un katsu. Dacã celãlalt tot nu se lasã, [eroarea] devine o boalã care-a pãtruns pânã la mãduvã. Asta se cheamã cã “oaspetele vede gazda”.

Sau se poate întâmpla si astfel: Învãtãtorul nu spune absolut nimic ci urmãreste explicatia discipolului, pentru ca apoi sã-i fure dintr-o datã întrebarea. Cu toate cã i-a fost furatã, învãtãcelul nu poate renunta la întrebare si se agatã de ea pânã la moarte. Asta se cheamã cã “gazda vede oaspetele”.

Sau, învãtãcelul vine la maestru cu cine stie ce procedeu de purificare. Maestrul îl recunoaste ca fiind doar un procedeu, îl apucã si-l aruncã cât colo. Învãtãcelul strigã: “Ce învãtãtor grozav!” Acesta rãspunde: “Eh! Tu nu deosebesti rãul de bine.” Atunci învãtãcelul se închinã. Asta se cheamã “gazda vede gazda”.

Iarãsi, un învãtãcel în obeze si lanturi se prezintã dinaintea învãtãtorului. Atunci învãtãtorul îi mai pune un rând de lanturi si obeze. Învãtãcelul nu mai poate de bucurie. Si unuia si celuilalt le lipseste discernãmântul. Aceasta se cheamã cã “oaspetele vede oaspetele.”

Comentariu:

Maestrul Rinzai expune patru situatii posibile în întâlnirea dintre un maestru si un discipol. Le vom privi pe rând, numindu-le dupã concluziile formulate la sfârsitul fiecãreia dintre ele (în care “gazda” este maestrul iar “oaspetele” este negresit ucenicul).

1) Oaspetele vede gazda.

Întâlnirea dintre maestru si ucenic este obligatoriu un schimb, un dialog, în care maestrul este solicitat sã rãspundã. Trebuie stiut cã în buddhismul zen (forma pe care taoismul a luat-o atunci când buddhismul a pãtruns în China) tãcerea este superioarã vorbirii (conform versetului din Tao-Te-King: “Cel ce vorbeste nu stie. Cel ce stie nu vorbeste.”) iar dialogurile zen nu pot fi decât scurte, bruste, dureroase. Ele presupun un mare efort dincolo de limbaj, aici e toatã cheia de altfel, replicile sunt numai vârful aisbergului, ceea ce nu se vede e cu mult mai profund si mai important, si nu rare sunt ocaziile în care dialogul nu se serveste de cuvinte, ci de katsu (strigãte percutante, pure), de ciomege în cap, de cuvinte obscene. Si e normal sã fie asa, pentru cã nu e vorba de un exercitiu de societate, ci de un drum spre trezire, în care toate metodele sunt bune.

Sã privim acest prim dialog. Ucenicul are douã replici: un katsu si o tavã datã cu lac lipicios. El nu verbalizeazã nimic, si asta îl situeazã pe o pozitie superioarã maestrului, care verbalizeazã mult si inutil, astfel încât maestrul Rinzai nu socoteste c-ar fi necesar sã reproducã ceva, orice. Interesant este cã ucenicul e cumva între douã ape, el transmite ceva pur (katsu) si ceva impur (tava datã cu lac lipicios). Maestrul, în loc sã-l purifice, îl încurcã cu vorbe. În cele din urmã ucenicul se purificã singur cu al doilea katsu. Dacã maestrul, în loc sã tacã, va continua sã vorbeascã, tulburând puritatea ucenicului, el se dovedeste a fi o fraudã de la un capãt la altul.

Acesta este cazul în care ucenicul este mai vrednic de Cale decât maestrul (deci “oaspetele vede gazda”).

2) Gazda vede oaspetele.

Asa cum am spus, învãtãtorul care nu spune nimic este adevãratul învãtãtor. El nu este într-o pozitie de non-comunicare, cum ni s-ar putea pãrea datoritã ignorantei noastre, ci tocmai prin tãcere transmite totul, fãrã gres si fãrã rest, pentru cã în zen tãcerea cuprinde toate semnificatiile (însã nu trebuie uitat cã jurãmântul tãcerii poate fi întâlnit la numerosi asceti crestini, iar superioritatea tãcerii fatã de orice cuvânt este expres mentionatã si în sufism, deci nu avem de-a face cu o situatie singularã). Asadar, maestrul tãcut primeste o întrebare de la discipol, lucru natural din partea celui care are nelãmuriri. Rolul maestrului este de a disipa orice neîntelegere, de a lãmuri discipolul (deci de a-l purifica, de a-l transforma într-o lamurã, adicã în argint curat, dupã cum bine spunea limba românã veche). Dar si ucenicul are un rol activ aici, el va fi purificat sau nu în functie de disponibilitãtile sale, esecul fiind si el posibil (cazul în care ucenicul “se agatã de întrebare pânã la moarte”).

În acest din urmã caz, maestrul este mai vrednic de Cale decât ucenicul (deci “gazda vede oaspetele”).

3) Gazda vede gazda.

Aceasta este situatia privilegiatã în care si maestrul si discipolul se dovedesc la fel de buni pentru Cale. Dialogul este scurt si clar, fiecare pricepând atât cele spuse, cât si cele nespuse. Ucenicul vine cu “cine stie ce procedeu de purificare”. Este bine, dar nu suficient de bine, pentru cã un procedeu de purificare este pânã la urmã un instrument, si nu puritatea însãsi. Maestrul vede diferenta si aruncã procedeul, tocmai pentru a-i înlesni discipolului accesul mai usor la scopul propus. Ucenicul întelege imediat diferenta subtilã si îl laudã pe maestru, lucru care nu poate fi decât o gresealã care l-ar bloca pe Cale. Maestrul îl dojeneste pentru lipsa de perspicacitate. Ultima replicã a ucenicului nu poate fi decât non-verbalã.
Asadar, aceasta este forma cea mai elevatã a întâlnirii dintre un maestru si un ucenic, în care fiecare pricepe imediat ce are de zis celãlalt. “Gazda vede gazda”, fiecare este primit la fiecare, si amândoi au ceva de dat. Remarcabil este faptul cã ucenicul bun (din primul dialog) este numit “oaspete”, în timp ce ucenicul vrednic din dialogul acesta este numit “gazdã”. Explicatia este faptul cã, oricât de mult potential ar avea un discipol, fãrã maestrul potrivit el este asemeni vasului gol ce nu si-a gãsit rostul.

4) Oaspetele vede oaspetele.

Ultima formulã este cea în care se întâlnesc doi nevrednici: unul ce se ia pe sine drept maestru, si unul care e ucenic neavizat. Situatia ultimului este oarecum normalã, el este cuprins de lanturi, de legãturi cu lumea. Din nefericire, falsul maestru nu-l poate elibera de ele, ba chiar îi adaugã altele noi, lucru pe care ucenicul cel prost nu-l sesizeazã, el este mai interesat sã aibã un maestru decât de Calea însãsi. În acest din urmã caz, “oaspetele vede oaspetele”, fiecare este primit de fiecare, numai cã nici unul dintre ei nu are nimic de oferit.

1 comentarii :

  1. Maria Barbu spunea...

    Acum niste ani, cand eram mica si ignoranta (sic!) am avut un maestru de yoga care m-a invatat valoarea tacerii. Din aceasta relatie aparte am invatat nu numai sa fac anumite exrcitii si meditatii, ci si sa scriu o poezie cncentrata, din care am facut volumul "Exercitiu spiritual" (1997).
    E minunat textul tau, Radu, si ma face sa imi doresc sa fiu din nou discipol, mai ales ca imi simt inca greaua ignoranta!

Google