Despre estetic, urât şi nespus de frumos

Mărturisesc că cel care mi-a deschis ochii asupra acestei evidenţe zdrobitoare este un şofer de tir. Acela anume era capabil să găsească orice adresă în Europa fără gipies şi fără să ştie nici să salute altcumva decât în ardeleneşte, şi de la înălţimea experienţei lui de doctor ès manivelă formulase într-o zi sentenţios: “Singurele femei frumoase din lume sunt româncele şi unguroaicele. Cum intri în Austria îţi piere pofta să te mai uiţi după muieri!” Am râs, ha!, ce ştia el. Era condiţionat de fizionomiile de acasă, mi-am zis. Ce putea şti el, un simplu şofer. Cioara crede că cel mai estetic dintre toţi este puiul ei, zice-o vorbă din bătrâni. Nu-i frumos ce-i frumos, ci-i frumos ce-mi place mie. Alea-alea...

Într-o zi am zburat de-a lungul Europei până în Germania. De acolo am luat un avion care m-a dus în Maroc, şi-am lăsat în urmă lumea şoferului meu de tir. Am aterizat într-o ţară cu palmieri, unde bărbaţii şi femeile se acoperă cu veşminte ca în urmă cu mai bine de o mie de ani, afară, fireşte, de cei care preferă altcumva. Apoi am urcat în compartimentul cu aer condiţionat al unui tren care m-a dus, o zi întreagă, de-a lungul coastei Mediteranei până într-un loc pe care degeaba v-aş spune cum se numeşte, pentru că oricum nu e trecut pe nici o hartă din atlasurile europene. În ziua aceea, şi în zilele care au urmat, am înţeles adevărul tainic care încolţise în mintea celui care tocise cauciucurile măgăoaiei pe şoselele Europei.

Să smulgi un om din lumea lui şi să-l arunci cale de câteva mii de kilometri într-o nelume nu-i deloc lucru de şagă. Iar dacă în toată experienţa asta e singur printre străini, fără suflet apropiat cu care să schimbe o vorbă, lucruri nebănuite se pot întâmpla. Eu am descoperit atunci, ce e urâtul, ce e frumosul, şi cât din acestea două e dulce-amara condiţionare căreia îi spunem, fără să reflectăm, estetică. De la Casablanca până în Rabat, peisajul se bucură de culorile grele ale frunzelor de palmier, ale curmalilor şi ale bananierilor, sunt case multe şi frumoase, le ghiceşti confortul din dimensiuni. Câteva zeci de minute mai încolo, trenul părăseşte linia Mediteranei şi-şi începe drumul spre continentul african, iar ochii europeanului intră în contact cu un ocru-galben care nu mai aduce nicidecum cu ce-a lăsat el acasă. Aşezările se răresc şi ele puţin câte puţin, urmele europenizării dispar şi ele. Kenitra mai e încă lângă mare, în vreme ce Sidi Slimane îţi anunţă munţii golaşi şi trişti ai Atlasului. Fez e ultima escală înaintea părăsirii civilizaţiei. Din goană priveşti oraşul sacru al Marocului, ţi se scurg ochii după medina care e acolo neschimbată din secolul XIV, cu străzile ei înguste făcute pentru mers pe jos sau călare, printre case cu ziduri înalte care nu permit caniculei să te copleşească nici în miezul zilei. Un oraş care a refuzat pur şi simplu să intre în modernitate, unde timpul curge normal, fără grabă, unde oamenii nu aleargă după nişte bani pe care oricum n-ar avea pe ce să-i cheltuiască. Pe la Taza certitudinea aflării într-o altă lume îţi măsoară respiraţia cu zgârcenia unui hangiu care-ţi dă dumicaţii pe datorie. Pământul e ars de caniculă şi întinderile sunt unse cu un galben cleios, care-mi priponeşte retina afară din cartea pe care oricum n-o voi citi până nu mă întorc acasă. Nimicul e rege acolo, un nimic ecrazant, tulburat din loc în loc de turme de capre scheletice care rod la scaieţi, sau de livezi de curmali cu ciorchini grei ca datoria externă a unei ţări din lumea a treia. Încerc să asimilez cum e cu putinţă ca nişte animale piele şi os să aibă nişte ugere aşa de mari şi de pline, ori ce caută în mijlocul pustiului o grădină de zarzavat superbă, riguroasă şi elegantă ca rezolvarea unui sistem de ecuaţii care abundă în necunoscute. Nu înţeleg. Văd păduri de pin parasol care nu ţin pic de umbră, bărbaţi călare pe cai arabi şi berberi subţiri şi nervoşi ca un Witz şfichiuit de-o limbă despicată, apoi case izolate la zeci de kilometri distanţa unele de altele, înconjurate de garduri făcute din pietre suprapuse. Apoi nimic, mult nimic pustiu şi gol, apoi iar grădini ce stau să crape de gogoşari sub cerul liber, apoi capre... fire de iarbă... şi din nou nimicul. Albastrul unei ape care nu are ce căuta acolo mă face să zâmbesc şi să zic: da. Sunt prea ostenit de tot ce-am putut vedea o zi întreagă ca să dau mai mult în faţa unei culori pe care retina mea n-o sesizase niciodată.

Mă încearcă in trebul acela o senzaţie pe care am trăit-o cândva într-un grup de germani pe care îi învăţam româneşte. Stefan e un blond cu părul lung, tot ce poate fi mai disciplinat şi mai muncitor. Înghite metodic toate explicaţiile mele şi vrea surprins cu noi provocări lingvistice. E rusofon, anglofon şi arabofon, mi-a arătat “a crazy passeport”, e literalmente îndrăgostit de Liban şi de Siria, de deşert şi de beduini, şi-mi râde sportiv: “Voi, românii, credeţi că sunteţi ospitalieri? Mergeţi în Damasc şi în Beirut dacă vreţi să ştiţi ce înseamnă ospitalitatea.” Pe mine mă surprinde şi mă enervează arabofilia lui, şi găsesc un nonsens observaţia pe care o face la versetele coranice care cer celor aflaţi în pelerinaj să nu omoare nici un animal. Îmi arată poze în deşert, lângă cămile încărcate cu avutul nomazilor. Hans vorbeşte bine româneşte, dar vrea să ştie mai mult, aşa că ascultă prelegeri despre gramatică fără măcar să caşte. În casa lor am cunoscut ceva pentru care limba română nu are un termen tocmai potrivit, dar franceza numeşte haut le cœur. Dicţionarele se grăbesc să echivaleze cu greaţă, sau sperietură, dar trebuie să trăieşti cu adevărat aşa ceva ca să ştii că lingviştii de profesie se înşeală cu toţii. Un haut le cœur este literalmente o tresărire a inimii însoţită de un gol în stomac şi o ameţeală, dar toate acestea nu seamănă nici pe departe cu o slăbiciune a cărnii. E mai degrabă contrariul rarisim şi firesc al dragostei la prima vedere, eu l-am trăit lângă Stefan şi Hans fără ca ei măcar să-şi fi dat seama. A fost destul să dau cu ochii de ea ca sa am unicul, deliciosul, incomparabilul şi sper irepetabilul haut le cœur al vieţii mele. Avea faţa albă, stropită cu pistrui portocalii ca o rochie de mireasă pe lângă care a trecut un bolid printr-o baltă. Părul potrivit de scurt încleiat cu gel, ochii aproape alburii îndărătul unor funduri de borcan pe post de lentile de contact cu lumea. Gura subţire ca o lamă de bărbierit, musai rujată cu nădejde. Aerul e acela al unei bufniţe mahmure surprinsă în somn digestiv de amiază. Trăiesc intens, şi mă surprind trăind, contrariul dragostei la prima vedere. Nu, nu despre ură este vorba, există un contrariu al îndrăgostirii care se recunoaşte prin aceeaşi imposibilitate de a-ţi dezlipi privirea, sau prin obsesia revenirii cu ochii asupra unei persoane care te surprinde prin hidoşenia, sau malformaţia, sau cine ştie ce amputare a caracterului care nu-ţi dă pace. Făptura cotcodăceşte strivind consoană de consoană în limba ei, plescăie diftonguri, inflaţionează prin încăpere, în vreme ce ochii albastru-adipos caută cu greu un punct de care să se colaţioneze. Eu mă întreb steril cum de e cu putinţă.

În Maroc, la patruzeci de kilometri de cea mai apropiată gară, într-o oază cu legume şi palmieri, l-am întâlnit pe cel mai frumos om din viaţa mea, vânzătorul de tasbih-uri, câlătorul prin lumi. Stătea cu picioarele strânse sub djellaba în spatele unei pături pe care erau rânduite şiraguri din acelea pe care le-au adus cruciaţii în Europa catolică şi le-au răspândit sub numele de rozarium: pierdute între police şi arătător, bobiţele lor fug în ritm de oratio mentis. Bătrânul zâmbitor avea câteva zeci din obiectele acestea ce pot fi găsite în toate religiile. Uită-te la el cu atenţie, mi-a zis cineva, acesta este un om realizat. De-a lungul firului albastru, boabă cu boabă simbolizează stările multiple ale Fiinţei – bătrânul le parcursese pe toate. Una după alta, cele o sută de boabe care încep acolo unde se termină şi se termină acolo unde încep sunt lanţul neîntrerupt al lumilor – bătrânul fusese în fiecare dintre ele. Am ales un tasbih şi l-am rugat să invoce Numele lui Dumnezeu înainte de a-l lua cu mine. A vrut. Nu există dumnezeu, decât Dumnezeu. Era atât de frumos, omul acela realizat, încât pentru prima dată m-a durut că în lumea noastră este absolut cu neputinţă să ceri un bătrân de bunic, cu firescul cu care ceri o femeie de nevastă. Azi, tasbihul aspru, pe care am refuzat să-l dau cu ulei, este lucios şi lin la pipăit ca sandalele unui călător prin lumile lui Dumnezeu.

Acum ştiu. Esteticul e ceva ce, după toată experienţa, nu se poate, dar care indubitabil există. Urâtul e o bufniţă vorbind într-o limbă pe care n-o pricepi. Frumosul e un bătrân călător în Fiinţă şi în Univers, şi pe care ai fi vrut să-l poţi îmbunici.