sâmbătă, 29 decembrie 2007

Trăznitul din senin

Petru şi Ileana s-au născut undeva prin anii ’20 ai secolului trecut. S-au luat, n-aş putea şti cum, după ce el s-a întors din război, şi au făcut copii pe măsura dragostei lor, nouă la număr. Două fete şi şapte băieţi. Au muncit zi de zi, au aşezat pe masă unsprezece farfurii pline de mâncare, de două ori la amiază, plus dimineaţa şi seara, la care se cuvine să adăugăm şi pe cele ce mergeau la părinţi din vreme în vreme, sau la vreme de sărbătoare, pentru oaspeţi. Unii cred că o familie numeroasă este un loc unde îţi pierzi intimitatea, şi e drept că au trăit până s-au zburătăcit cei mai mari într-o casă tipic moldovenească, cu două odăi şi o tindă, nici mai mare nici mai mică. Alţii îşi imaginează, în funcţie de temperamentul lor mai degrabă, că e un loc al conflictelor permanente, sau al unei imense iubiri. Eu nu izbândesc a vedea nimic din toate acestea, şi atunci când mă gândesc la familie lui Petru şi a Ilenei, văd doar un şir nesfârşit de oale de lut pline cu sarmale, cu brânză şi smântână, cu cartofi copţi pe plită şi tăvăliţi în sare, cu porumb fiert şi din când în când câte două gâşte, să ajungă la toate gurile.

Petru era potrivit de harnic, dar suficient cât să ducă pe umerii lui toată liota de copii. Ileana era foc de muncitoare şi ţinea casa lună de curată, copiii şi bărbatul cârpit, burţile pline. Petru bea, creştineşte, la sărbătorile cu cruce roşie, mai mult decât putea duce. Caz în care invariabil ajungea cu liota de copii şi femeia în faţa uşii unde... căuta cheia. Acum, vă daţi seama, omul era beat, mâinile se împleticeau prin buzunare, ce ştiu eu, sau poate cheia era sub o piatră, şi sunt multe pietre la prispa gospodarului, mă rog, se făcea coadă la uşă în aşteptarea cheii, iar Petru ioc. Femeia bodogănea cam peste fire, dar a doua zi treaba era bună la loc. De Sfânta Marie aşa, de Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel tot aşa, ba încă şi pe la Crăciun, ba şi la Paşte – îşi luase Ileana seama cu omul ei...

Într-o serie, tot la o zi din asta cu cruce roşie, copiii s-au luat cu tovarăşii din sat, Ileana a stat batic lângă batic cu vecinile, iar Petru şi-a luat raţia obişnuită de ţuică. La întors s-au cuibărit cu toţii în căruţă, iar caii n-au ţinut seama de stăpân şi nici nu l-au muşcat, cum fac dobitoacele astea când le amiroase a aspru, şi au dus familia în capătul hudiţei, cu frâiele moi bălăbănite pe lângă oişte. Petru s-a extras cum-necum şi, conform apucăturii, n-a găsit cheia. Trebuie să fi fost printr-un buzunar secret, sau sub o piatră, dar cred că v-am mai zis asta (şi la o adică încercaţi şi voi să vă îmbătaţi cremene şi apoi căutaţi aiurea o cheie). Sastisită, Ileana l-a luat la trei păzeşte: Trăzni-te-ar din senin, omule! Of, amarul ei de băutură! Trăzni-te-ar din senin! Petru a continuat să caute. Femeia n-a păsuit şirul sudalmelor. Unul căuta, celălalt dădea din gură, iar copiii se uitau. Până la urmă omul a găsit cheia, şi-a descuiat clanţa. S-au culcat care pe unde a trebuit, fetele cu fetele şi băieţii cu băieţii, iar omul cu femeia lui.

A doua zi femeia a încropit o omletă din vreo treizeci de ouă, în care a aruncat trei pumni de slănină, lângă ceaunul în care laptele era în floare. Iar când şi-a amintit, în mijlocul mesei, de aşteptarea din ajun în faţa uşii, şi-a luat din nou bărbatul la suduit: Trăzni-te-ar din senin! Dumicaturile copiilor alunecau greu. Şi cum se învârtea Ileana aşa, bodogănind mânioasă, numai ce s-a trezit dinspre bărbatu-său de neunde cu o palmă la mir care-a trimis-o împrăştiată în colţul dinspre icoane, departe de masa nesătuilor. Ce faci, tătuţă? Văleu! Ce faci? Nimic, a zis omul, a trăznit-o aşa, din senin.

Anii au trecut şi copiii s-au făcut mari, şi-au făcut la rândul lor copii, nu mulţi, care câte doi, care trei, unul singur cinci. Petru s-a stins după ce-a bolit puţin prin spitale, şi s-a petrecut la groapă cu amar de lume, cum se face la gospodari. Copii s-au adunat, care din Italia, care din Grecia, care din oraşele dimprejur. Masa de pomenire s-a făcut în curte, cu multe-multe farfurii de supă de pasăre, de sarmale şi tăvi de alivenci şi cozonac. Şi cum se cuvine la zile din astea, când se petrece la groapă om vrednic, lumea s-a cherchelit, de la prea multele pahare de vin sorbite cucernic, după picăturile pentru setea morţilor. Auzi, mamaie, mai ţii minte când te-a trăznit tătuca din senin? Şi râsete, şi plânsete după bărbatul care i-a crescut cu braţele şi cu mintea lui, care i-a trezit dimineaţa la cântecul cocoşilor şi i-a învelit nopţile, şi care n-a dat niciodată în femeie, fără doar atunci când a trăznit-o din senin. Înconjurată de cei nouă copii, cu douăzeci şi şase de nepoţi şi douăzeci şi doi de strănepoţi, Ileana a învăţat în anii lungi pe care i-a mai avut de petrecut pe pământ cum să mânuiască telecomanda televizorului şi cum să vorbească la celular, dar n-a lăsat nici la optzeci de ani sapa şi cratiţa din mână, şi şi-a plâns întotdeauna omul bun ca pâinea caldă pe care i-l dăduse Dumnezeu...

2 comentarii :

  1. trixie spunea...

    poveste frumoasa scrisa frumos !

  2. Hiacint spunea...

    Minunată poveste, mulţumiri!

Google