Păpuşa masculină vs. Dorul m-o d’ajuns

Cică zilele trecute pe un post s-a trezit vorbind de-alde Carmen Şerban despre cântecele lui Ştefan Hruşcă. Şi cică mustăcea manelista, că prea e fidel bardul versului din străbuni, ba că ei i-a plăcut întotdeauna să inoveze, ba că moşii scriau cu agramatisme, pe care ea, care cântă, e drept, manele, pentru că n-are încotro, le-a corectat de fiecare dată când le-a găsit... Halea-halea...

Printre colindele lui Ştefan Hruşcă este o piesă de-o frumuseţe stranie, care începe ca un sfârşit şi continuă agonic... Dorul m-o d'ajuns... E atât de frumoasă că-mi taie respiraţia, e atât de îmbătătoare că n-am izbutit niciodată să-i înţeleg versurile, e o picătură de sublim care-mi vine de dincolo de timp, din vremurile când dorul d’ajungea şi răpunea pe dealu’ cu stânjenii...

Pe sidiul de “colinde” al manelagioaicei e regurgitat o făcătură numită Păpuşa masculină. Acum, am să fac exact ce-am făcut despre avortul lui Mungiu, fără măcar să catacdisesc să-l văd, şi-anume am să spun că-i vorba despre o operă prostească. Dacă cineva îmi reproşează că nici măcar n-am binevoit s-ascult maneaua, promit să-l privesc cu milă...