luni, 31 decembrie 2007

Toma Alcoolistu şi Manea Manelistu (contribuţii la didactica predării limbii române în învăţământul de stat şi privat)

Într-o vreme voiam să mă fac moşier, aşa că m-am dus la ţară, să fiu mai aproape de boi, mai aproape de coasă. Mă rog, ideea în sine nu s-a soldat cu un succes, nici măcar nu s-a sergent, aş putea spune, dar nu despre lungul şir al eşecurilor care au făcut din mine halalul ce-am ajuns m-am gândit să scriu acum. Totuşi, n-a fost rasol pe toată linia chiar, adică vaci şi pământ n-am cumpărat neam, dar am fost un an în Peizania, unde am predat română, şi unde am învăţat eu însumi câteva noţiuni de pragmatică a comunicării aplicate pe cele opt feluri în care se poate întreba pe acolo “Ce mai faci?” şi cele cinci înţelesuri subtile ascunse în constatarea “Asta-i bun.” De dezvoltat când am să mă apuc de un dicţionar Română peizană – Română citadină...

No, deci eram undeva la treizeci de kilometri de cel mai apropiat oraş, dar într-o lume cu foarte puţine conexiuni cu cea din care veneam. Aveam patru clase: o a cincea, o a şasea, o a şaptea şi o a opta. Cu cei din urmă bătălia era mare, că aveau examen de incapacitate, şi procentul zicea multe despre pregătirea şi munca profesorilor. Adică a lui je. Bun. Predam română (dacă mă repet, o fac numai pentru că este relevant foc, altfel sunt econom la cuvinte). Deci predam română, a fost singurul şi irepetabilul an în care am predat altceva decât franceză, dar în privinţa asta, nu m-am simţit deloc altcumva decât profesor de limbi străine. Elevii erau bipezi, şi cam aici se opreşte asemănarea lor cu vârful lanţului trofic. Elevi slabi am avut şi voi avea de-a pururi până la pensie, nimic scandalos până aici, dar cei de la Ţărănoaia erau cataclisme la ralenti.

Adică, până la urmă ce se petrece la ora de română? Se citeşte textul literar, se scot ideile principale, se fac analize stilistice, se organizează dezbateri în jurul operelor, se predau chestii de gramatică şi alte asemenea. Da, dar nu cu puii de peizani cărora le îndrumam eu paşii prin zidul cunoaşterii (mergeam voios prin zid cu ei...). Ei citeau câte o frază şi cădeau epuizaţi în bănci. Ca să fiu mai clar, efortul de a citi era atât de mare, încât le capta toată atenţia, nemailăsând loc memoriei şi judecăţii. Glăsuia elevul biped cu bucoavna în mână, după care se prăvălea, mări, peste pupitru, şi nu mai scoteam nimic de la el. Ce gramatică? Ce subiect, predicat, atribut, alea-alea? Ce recapitulare? Praştie totul... Într-o zi, disperat că nimeni nu poate povesti Alexandru Lăpuşneanul, l-am întrebat pe un elev (că altfel nu pot să-i spun), ce-a făcut ieri. S-a uitat homo sapiens la mine în formă de “Dom’ profesor, adică ziua de ieri a fost ieri, timp în care eu eram în ea în timp ce ea era, şi fiind ziua zi, iar azi nerămânând nimică, eu de unde să ştiu azi care este azi cum a fost ceea ce-a trecut?” Asta pricepeam eu din privirea lui adipoasă, dar elevul ioc la vorbă.

Pe terenul ăsta uman fertil, care sta să erupă în aşteptarea dascălului, lumina satului, sămănătorul poporului, adică profesorul de română, într-o zi s-a derulat o lecţie despre Balada lui Toma Alimoş, haiduc din ţara de jos. Am citit. Mai mult eu, dar recunosc, ce-i al lor e al lor, au citit şi elevii câte ceva, după răsputerile lor. Despre ce este vorba în creaţia populară? Ha?, face privirea viitorului de aur ţara noastră are, noi cerşim din poartă-n poartă. Citiseră, iar cât nu mă ascultaseră pe mine, dar la ei operaţiunile astea erau în disjuncţie cu memoratul, adică ori una ori alta, şi de unde să mai memorezi dacă atunci când asculţi eşti numai urechi iar cortex ioc? Aşa că ha. Moment în care îmi dau seama că nu coborâsem suficient lecţia la nivelul elevului. Adică ce, dacă elevul e târâş, nu se poate şi pentru el o traducere, să înţelegă măcar ceva, puţin, cât de puţin, măcar insignifiant decât deloc.

Buey, copchii, păi să vă explic eu cum devine lecţia. Toma Acoolistu avea o babană, dar nu putea suge fără taclale cu altcineva. În vreme ce Manea Manelistu n-avea nimic împotrivă. Au băut până s-au ciuciulit, şi Manea a dat cu şuriu, ca să fie sigur că nu rămâne dator nimănui cu nimic în viaţa asta. Aţi priceput, buey, pui de lei? Dacă didactica predării limbii române ar fi o pedală de acceleraţie, eu mă proptisem blană în ea carieră. Nivelul potlogarilor era atins, nimeni nu era cu burta pe carte, dar lecţia era în poziţia culcat. Toată lumea veselă, păi cum să nu, doar văzuseră şi ei la bufet cum dă câte unul cu codiriştea în cap la altul, încasând apoi genunchi în gură pe ritm şi sunet de manele. Balada izvorâse din inteligenţa oamenilor satului, şi vorbea despre năbădăi perene din marele şi generosul popor român.

Post-factum, într-un an şcolar făcut varză, pot spune că m-am făcut o dată înţeles. De fapt, ca să fiu şi mai exact, nu m-am făcut înţeles pe mine însumi, doar mesajul a trecut. Partea tristă e că victoria din ora aceea magică, în care drumul de la catedră la băncile elevilor a fost mai scurt ca niciodată (exersez în vederea constituirii unui caieţel cu expresii frumoase pentru clasa a III-a, Editura Didactica si Pedagogica), nu s-a mai repetat. Pur şi simplu n-am fost în stare să le explic elevilor nimic despre soldaţii din Sobieski şi românii, nici despre vreo altă lecţie. Dar de un lucru sunt sigur: n-a rămas text necitit în orele mele de română. Ba chiar, în finalul anului, din trei elevi prezentaţi la examenul de incapacitate toţi au trecut copăcel peste cinci, adică cu 50% decât cu un an în urmă, când în locul meu predase un necalificat. Mi se dusese buhul de intelectual cale de un sat şi trei case împrejur...

Google