luni, 15 septembrie 2008

Populorum Progressio, enciclica Papei Paul VI asupra dezvoltării popoarelor

Nu este prima oară când Sfântul Scaun se pronunţă asupra problemelor sociale: Papa Leon XIII cu Rerum Novarum; Papa Pius XI cu Quadragesimo Anno; Papa Ioan XXIII cu Mater et Magistra şi Pacem in Terris - putem vorbi despre o reiterare periodică a temei. Trebuie însă spus dintru început că această enciclică degajă o proastă impresie de discurs politic găunos, fie el şi rostit de la cea mai înaltă tribună a Organizaţiei Naţiunilor Unite. Acolo unde nu e pur şi simplu la eoni distanţă de doctrina creştină, simplă parafrază de-abia deghizată a ideologiei socialiste, este din păcate gol de sens şi inutil. Nu că n-ar exista şi câteva scântei subtile şi cu adevărat spirituale, dar ce folos, înecate şi neutralizate cum sunt de noianul superfluului...


Cadrul general

Atunci când apărea, pe 26 martie 1967, Populorum Progressio se voia cheia creştină la câteva dintre problemele cronice ale modernităţii: tentaţia dezvoltării materiale excesive şi neocolonialismul. Lumea era deja, de mai bine de un secol, iremediabil orizontală. Singurele aspiraţii ale contemporanilor se îndreptau spre proliferarea haotică de obiecte, pe care le transformareră din instrumente în condiţia fericirii. Cât despre neocolonialism, această stare de fapt se instaurase după obţinerea “independenţei” fostelor colonii, fiind vorba în fapt de înlocuirea vechilor mecanisme de exploatare făţişă cu altele ceva mai subtile: pe de o parte pârghiile de tip bancar care impuneau în schimbul împrumuturilor “pentru dezvoltare” întreaga politică economică a ţărilor beneficiare, pe de altă parte înlocuirea regimurilor politice precoloniale tradiţionale cu oameni formaţi după mentalitatea Occidentului, adevăraţi străini în ţările şi culturile din care proveneau, pasibili să devină cu uşurinţă pioni ai fostelor puteri coloniale. Biserica Romano-Catolică sesizează problema în gravitatea ei. Din păcate, trebuie să repet, reacţia este, cu excepţia unor detalii, una nepotrivită.

În ansamblu, eroarea constă în adoptarea punctelor de vedere moderne, de unde şi senzaţia unui discurs reconfortant, a unui simplu ecou al prejudecăţilor comune în materie. De exemplu, atunci când se face afirmaţia că Biserica urmăreşte lupta popoarelor care doresc să se elibereze de ignoranţă şi mizerie, idee reluată ulterior cu referinţe precise la analfabetismul Lumii a Treia, se sugerează implicit că singura civilizaţie care există şi la care trebuie aspirat este aceea a Euroamericii, în afara căreia nefiind decât un vid nefiresc şi insuportabil. Afirmaţia ceva mai specifică, reluare a Constituţiei Pastorale, este însă mult mai precisă: “[...] popoarele foamei interpelează astăzi în manieră dramatică popoarele opulenţei.” Experimentalismul invocat al călătoriilor Sfântului Părinte în America Latină, Africa, India, în care a putut vedea el însuşi ravagiile sărăciei din ţările în curs de dezvoltare este şi el menit să reconforteze lectorul “lumii civilizate”. Oare chiar contează ce vede un turist, mai cu seamă un înalt personaj oficial, atât de mult încât de acolo să tragem concluzii definitorii asupra culturilor care înconjoară lumea noastră?

Vom vedea pe rând bunele şi relele pe care această enciclică discutabilă le conţine. Vom încerca să le despărţim, să vedem unde sunt neajunsurile, până unde a mers luciditatea, cât s-a cedat în folosul aerului timpului. N-am spus că vom analiza, nedorind să formalizăm ipocrit un text al cărui concluzie a fost deja enunţată dintru început. Am preferat să spunem că vom vedea nedorind să ascundem partea hotărâtoare pe care această scriere o datorează saltului capricant al intuiţiei.


Fondul ideatic

Atunci când sunt enumerate aspiraţiile oamenilor, Biserica arată că nu-şi face iluzii în ceea ce priveşte prezentul: “Să fie eliberaţi de mizerie, să-şi găsească în mod mai sigur subzistenţa, sănătatea, locul de muncă stabil; să participe mai activ la responsabilităţi, dincolo de orice opresiune, la adăpost de situaţii care le ofensează demnitatea umană; să fie mai instruiţi; într-un cuvânt, să facă, să cunoască, şi să aibă mai mult, pentru a fi mai mult: aceasta este aspiraţia oamenilor de azi, în vreme ce un mare număr dintre ei sunt condamnaţi să trăiască în nişte condiţii care fac iluzorii aceste dorinţe legitime.” Atâta doar că se ratează dintru început o nuanţă, una covârşitoare, şi anume: dacă fiecare în parte dintre aceste dorinţe prezintă un anume grad de legitimitate, însumarea tuturor sfârşeşte prin a fi contrariul legitimităţii, chiar o monstruozitate. Nu-ţi poţi dori să îndepărtezi toate cauzele nefericirii, într-un salt de sorginte prometeică peste umbra ta. Nu e deloc înţelept să vrei binele şi numai binele, sfidând natura umană căzută, aşa cum o ştim că este. Şi e neplăcut să constatăm că nicăieri înaltul prelat nu spune ceea ce ştie ţăranul român, că “necazurile sunt pe oameni”, şi cel mai înţelept ar fi ca omul să le ducă în cârcă nu fără cuminţenie, dacă nu-şi poate dori să devină înger, salt înfricoşător ce nu este la îndemâna tuturor.

Abordând problema colonizării, aceeaşi dorinţă de a împăca pe toată lumea. Pe de o parte puterile colonizatoare au avut adesea în vedere interesul lor, puterea lor, prestigiul lor, lăsând la plecare o situaţie economică precară, adesea legată de o singură cultură al cărei curs este supus unor bruşte şi ample variaţii. Dar concomitent este omagiat colonizatorul pentru calitatea realizărilor sale, care au dus în regiuni abandonate ştiinţa şi tehnica sa, lăsând structuri de luptă împotriva ignoranţei şi a maladiilor, stabilind comunicaţii şi ameliorând condiţiile de viaţă. Nimic spus, nici un cuvânt, despre asasinarea implicită a modurilor de viaţă premoderne, pe care colonizatorii le-au întânit atunci când şi-au început malefica operă. Că acestea, nefiind creştine, nu provoacă nici un regret în reprezentantul Sfântului Scaun, este oarecum de înţeles. Dar că cel ce se vrea reprezentantul unei Biserici universale nu mimează măcar simpatia pentru moştenirea culturală a ultimilor creştinaţi, ori a celor pe care speră să-i creştineze, epuizând tot ceea ce nu este european prin cuvintele “ignoranţă” şi “maladii”, este de neînţeles. A afirma că un analfabet este un “subalimentat în spirit” este cu totul inexact, la fel ca şi cum s-ar afirma că cel care posedă rutina cititului este implicit un om situat pe o cale spirituală autentică.

În multe locuri, enciclica Populorum Progressio vorbeşte despre justiţie. Din păcate, într-un mod inacceptabil şi situat în afara doctrinei creştine, se pune semnul egal între justiţie şi egalitate. Desigur, observaţia conform căreia există un dezechilibru enorm între dezvoltarea economică a popoarelor bogate şi cea a popoarelor sărace este cum nu se poate mai adevărată. Apelul la mila creştină a celor care au, în favoarea celor lipsiţi, este şi el salutar. De aici însă până la a visa egalitatea între popoare mai este un pas mare, şi încă unul care n-ar fi trebuit cu nici un chip făcut.

Cei care cred că Huntington a fost primul care a vorbit despre conflictul civilizaţiilor n-au citit, cu siguranţă, Populorum Progressio. Papa Paul VI vorbeşte despre acest lucru, desigur, altfel decât în maniera hawkish a ideologului american: contactul dintre civilizaţiile tradiţionale şi noutăţile aduse de civilizaţia industrială distruge structurile care nu se adaptează schimbărilor. Nu este un îndemn la luptă împotriva celui insuficient de dotat ca să ucidă, ci o simplă constatare antropologică. Poate prea simplă. Pe fondul acesta, o privire restrospectivă care vizează familia ca formă de organizare de bază ajunge la o concluzie bizară: “Dar omul nu este el însuşi decât în mediul său social, în care familia joacă un rol primordial. Acesta a putut fi excesiv, după timpuri şi locuri, atunci când s-a exersat în detrimentul libertăţilor fundamentale ale persoanei. Adesea prea rigide şi prost organizate, vechile cadre sociale ale ţărilor în curs de dezvoltare mai sunt totuşi necesare o vreme, slăbindu-şi progresiv dominaţia exagerată.” Putem concluziona că Sfântul Părinte aprobă ideologia fantasmagorică a “drepturilor omului”, pe care o consideră preferabilă “dominaţiei exagerate” a orânduirilor tradiţionale? Putem.

O chestie absolut şocantă este afirmaţia, inedită în raport cu doctrina, conform căreia domeniul ecleziastic şi cel civil sunt distincte, fiecare la nivelul său. Este, de departe, una din marile erezii cuprinse în această enciclică, pentru că acceptarea unui spaţiu profan, neutru, sustras religiei, este corolarul i care se impune automat. Or, atunci când a spus că “Nu poţi să i te închini şi nu Dumnezeu şi lui Mamonna”, Iisus Hristos a afirmat implicit şi faptul că alegerea este imperativă, nu opţională. Cu alte cuvinte, dacă Dumnezeu şi Satana sunt ireconciliabili (dintr-un anumit punct de vedere contingent), o zonă gri situată undeva în afara lor, nici caldă, nici rece, este de negăsit. Nu poţi, aşadar, să NU te închini fie lui Dumnezeu, fie lui Mamonna. Tocmai pentru că în această situaţie se aplică principiul terţului exclus, domeniul ecleziastic şi cel civil nu sunt separate, religia nu este o “ocupaţie” printre altele, nimic neputând să se sustragă autorităţii şi hermeneuticii sacre.

Conceptul de dezvoltare/progres este tratat după toate exigenţele tradiţionaliste. Începându-se cu asumarea dezvoltării ca necesitate intrinsecă a Omului, se punctează făcându-se referire la dimensiunea reală a problemei: ataşându-se Christului dătător de viaţă, omul accede la o umanitate transcendentală, care îi conferă cea mai mare plenitudine. Aceasta este finalitatea deplină a dezvoltării personale. Or, creşterea personală şi comunitară este compromisă dacă dezvoltarea are loc exclusiv la nivel material, adică dacă scara de valori este profund deteriorată. Cât despre progresul strict material, de care civilizaţia euroamericană este foarte mândră, observaţiile formulate la adresa lui sunt foarte subtile. Întâi de toate, există în facilitatea pe care abundenţa o oferă omului o premisă deloc neglijabilă pentru înălţarea spirituală: atunci când grijile de bază ale existenţei nu mai tulbură cu imperativele lor, omul este confruntat cu singura interogaţie autentică, cea spirituală. Însă se face observaţia că există ceva ambivalent în creşterea materială: aceasta devine o închisoare atunci când îl împiedică pe om să vadă cerul. Pentru naţiuni ca şi pentru oameni, avariţia este cel mai sigur semn al subdezvoltării spirituale.

Într-o tentativă de restaurare a scarei de valori autentice, Sfântul Părinte afirmă că dreptul la proprietate, în pofida a ceea ce cred contemporanii, nu este nici incondiţionat, nici absolut. Este de fapt clasica problemă a drepturilor inventate de modernitate, nelimitate de nimic şi fără suflu spiritual care să le transforme din simple fantoşe lexicale în ceva viu. Ceea ce ar trebui să limiteze dreptul la proprietate este mila creştinească pentru cel aflat în nevoie. Nimic mai corect, spunem noi. Din păcate, în cadrul aceleiaşi observaţii, pe fondul îndemnurilor adresate puterilor publice, urmează o afirmaţie cel puţin stângace: dacă se ajunge la un conflict între drepturile private şi exigenţele comunitare primordiale, puterile publice sunt cele care trebuie să rezolve cu activa participare a persoanelor şi a grupurilor sociale. După care Populorum Progressio adaugă: uneori binele comun cere exproprierea, dacă anumite proprietăţi sunt o piedică în direcţia prosperităţii colective. Ne punem întrebarea, nu fără uimire, cum poate o putere publică separată complet de Biserică, să definească “binele comun” fără să cadă aproape involuntar în abuz? Cât despre sugestia că puterile publice ar putea frâna avântul democratic, degeaba o mai îndulcim cu observaţia că familia este cea căreia trebuie să-i aparţină această decizie, avem deja un îndemn la o formă malefică de dictatură a bunelor intenţii.

Capitalismul este definit cum nu se poate mai potrivit. Din nefericire, asupra societăţii s-a instaurat un sistem care consideră profitul drept motorul esenţial al progresului economic, concurenţa ca lege supremă a economiei, proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie ca drept absolut, fără nici o datorie socială corespunzătoare. Acest liberalism fără frână conduce la o dictatură, aceea a “imperiului internaţional al banului”. În realitate, într-o societate normală, nu omul ar trebui să fie materie primă pentru economie, ci economia ar fi, ca toate celelalte, în serviciul omului. Mistica exagerată a muncii este şi ea analizată în această enciclică. Ambivalentă, pentru că promite bani, bucurie şi putere, invitându-i pe unii la egoism şi pe alţii la revoltă, munca dezvoltă conştiinţă profesională, sensul datoriei şi caritatea faţă de aproape. Mai ştiinţific şi mai bine organizat, riscă să-l dezumanizeze pe executant, devenit sclavul său. Avertismentul că tehnocraţia de mâine poate fi izvorul unui rău cu nimic mai mic decât cel al liberalismului de ieri este unul salutar.

Afirmaţia potrivit căreia “orice program are ca scop omul” este cum nu se poate mai nimerită. Din păcate, ceea ce urmează este pură pastişare a discursurilor la modă: Funcţia lui [a programului – nota noastră] trebuie să fie reducerea inegalităţilor, combaterea discriminării, eliberarea omului de servituţi, să-l facă în stare să devină singurul actor responsabil de ameliorarea sa materială, de progresul său moral, de dezvoltarea deplină a destinului să spiritual.” Când, şi prin ce imposibilitate pură, poate deveni omul “singurul actor responsabil” de “destinul său spiritual”? Nu am cunoştinţă neoprotestanţii, aceşti pokemoni ai creştinismului, să fi îndrăznit să afirme undeva că faptele singure ar mântui, în absenţa harului. Dar sunt convins că de-am cutreiera scrierile patristice şi scolastice în lung şi lat nu am putea găsi această afirmaţie.

Sunt frumoase, în noianul ce cedări în faţa discursurilor “acceptabile”, afirmaţii de genul aceleia că omul poate organiza pământul în absenţa lui Dumnezeu, dar în absenţa lui Dumnezeu organizarea se îndreaptă împotriva omului. Sau: umanismul exclusiv este un umanism inuman. Şi parcă sună din alte vremuri, mai înalte deci mai bune: “Departe de a fi norma ultimă a valorilor, omul nu se realizează pe sine decât depăşindu-se.” Dacă nu le-ar năpădi frazele şablonarde, pastişările comode ale ideilor-de-a-gata care n-au nici o comună măsură cu doctrina creştină... Dar aşa stau lucrurile!

Fraternitatea popoarelor sub imperativul milei creştine constituie pivotul acestei enciclice. Datoria celor puternici are un triplu aspect: datoria solidarităţii, deci ajutorul pe care naţiunile puternice trebuie să-l dea celor sărace; datoria justiţiei sociale, deci redresarea relaţiilor comerciale defectoase dintre ţările bogate şi cele sărace; datoria carităţii universale, adică promovarea unei lumi mai umane pentru toţi, o lume în care fiecare să aibă ceva de dat şi ceva de primit, fără ca progresul unora să constituie un obstacol la dezvoltarea altora. Trebuie construită o lume în care săracul Lazăr să se poată aşeza la masa bogatului. Naţiunile dezvoltate trebuie să ajute naţiunile în curs de dezvoltare. Cum n-am fi de acord cu aceste îndemnuri la o pax christiana care nu a avut niciodată loc? (Este ironic să constatăm că lumea dinaintea creştinismului, minată de agonie spirituală, ştia cu mult mai bine să organizeze pacea. Pe linia aceasta, afirmaţia Papei Pius VI că numele actual al păcii este “dezvoltare” e de-a dreptul năucitoare). Ce păcat că enciclica debuşează într-un paragraf bizar, politicoidal: “Fiecare popor trebuie să producă mai mult şi mai bine, atât pentru a da tuturor membrilor săi un nivel cu adevărat uman cât şi pentru a contribui la dezvoltarea solidară a umanităţii. În faţa sărăciei crescânde a ţărilor sub-dezvoltate, trebuie să fie considerat normal ca o ţară evoluată să consacre o parte din producţia ei satisfacerii nevoilor; normal de asemenea să formeze educatori, ingineri, tehnicieni, savanţi care vor pune ştiinţa şi compentenţa în serviciul lor.” E cu neputinţă, citind asemenea rânduri, să nu te întrebi de ce Sfântul Părinte se ocupă de lucruri care sunt cu mult sub nivelul său, de-a dreptul vulgare, şi care sunt altfel implicite în îndemnul christic “Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi.” Detaliile sufocă... Iar mai încolo: “Când atâtor popoare le este foame, când atâtea familii suferă de mizerie, când atâţia oameni trăiesc scufundaţi în ignoranţă, când rămân de construit atâtea şcoli, atâtea spitale, atâtea locuinţe demne de acest nume, orice risipă publică sau privată, orice cheltuială făcută pentru ostentaţie naţională sau privată, orice extenuantă cursă a înarmărilor devine un scandal intolerabil. Avem datoria să-l denunţăm.


Nonsensuri, derapaje, erezii

Într-un efort de concluzionare a celor spuse poate prea pe larg în acest text, sintetizăm nepotrivirile formulate în Populorum Progressio în cuvintele următoare: creditarea nepotrivită a dorinţei moderne de “mai bine”; conferirea unui rol preponderent civilizaţiei euroamericane (cu reperele ei tipice: alfabetizare, asistenţă medicală şi dezvoltare materială) într-un mod care răstoarnă adevărata ierarhie a civilizaţiilor planetei; punerea semnului egal între justiţie şi egalitate; afirmaţia că domeniul civil şi ecleziastic sunt distincte; axioma conform căreia pacea înseamnă dezvoltare. Pentru toate acestea, şi pentru tot ce am scris la acest comentariu, considerăm că Populorum Progressio aduce mai multe deservicii creştinismului decât răspunsuri autentice la interogaţiile la care şi-a propus să răspundă.

Articole conexe:
Humanae Vitae, enciclica Papei Paul VI despre căsătorii şi controlul naşterilor
Ultima instituţie infailibilă a tradiţionalismului în Europa Occidentală

2 comentarii :

  1. radu gonciar spunea...

    felicitări pentru articol, e o analiză excelentă a enciclicelor ăstora schizoide care, pe de o parte, afirmă ruptura religiosului de secular, pe de altă parte, fac apel la discursul secular în plin discurs religios ş.a.m.d. până ce iese o varză din tot.
    şi ceea ce ai omis să spui e ce a urmat imediat după măreaţa enciclică: Cehoslovacia şi Vietnamul! halal populorum progressio!

  2. Radu Iliescu spunea...

    @ radugo,

    multumesc pentru incurajare. Din pacate, Populorum Progressio este un esec, dar n-as generaliza asta la ansamblul enciclicelor, nu in punctul in care ma aflu.

    Vezi ca am scris o analiza si la Humanae Vitae, care este impecabila, dupa cat pricep eu. Iar urmatoarea, Sacerdotalis Caelibatus, este si ea ireprosabila.

    Observatia privind Cehoslovacia si Vietnamul este una cat se poate de amara...

Google