Hipertelie informatică

Primul calculator PC pe care l-am avut avea un procesor de tip 80386, 4 megi de RAM (pur şi simplu RAM, fără SD şi fără DD în faţă), 512 Kb de memorie video şi 260 Mb în hard-disk, adică echivalentul a 520 de dischete de 720 Kb fiecare pe care le utilizasem până atunci la un HC-91 de producţie românească. Cu el făceam aproximativ ce fac şi azi.

De atunci am schimbat vreo 10 calculatoare, nici eu nu mai ştiu câte. Ultimul l-am scos pur şi simplu în stradă pentru că se rupsese o urechiuşă de pe soclul cooler-ului, care făcea improprie utilizarea plăcii de bază. Am recuperat hard-disk-urile, placa video, memori şi inscriptorul de DVD-uri, după care mi-am cumpărat în aceeaşi zi un server antic dintr-un magazin de aparate second. Şi cu acesta fac aproximativ ce făceam şi cu primul PC.

Nu, nu vreau ultima versiune de WinZip. Cea pe care o am face tot ce vreau eu. Nu vreau nici măcar să văd cum arată Windows Vista, în materie de Windows cel mai mult regret că am abandonat 98SE, s-ar fi mişcat ca fulgerul pe calculatorul actual. Consider că goana după viteză a ultimelor computere e o tâmpenie, oricum niciodată nici un aparat nu va fi mai rapid sau mai deştept decât utilizatorul lui (chestia asta îmi aminteşte de Luky Luke, eroul benzilor desenate care trăgea cu Coltul mai repede decât umbra lui, chiar am dezumflat într-o zi un fan al vitezei cu întrebarea: “Scula ta se mişcă mai înainte decât să-i comanzi tu?”).

Procesoare de 3 GB, HDD-uri de 1 TB, cheşuri grase, plăci video lăbărţate, două miezuri în proace şi două layere la DVD-uri. N-aveţi senzaţia că lumea calculatoarelor a devenit de la o vreme din ce în ce mai obeză?