Despre profesori, bonuri cadou şi alte reflecţii la învăţământul românesc (III)

Se dau propoziţiile:

Evul Mediu a fost o epocă întunecată. Poliţiştii sunt foarte tâmpiţi, dau întotdeauna kiks când trebuie să înşurubeze un bec. La doctor trebuie să dai, altfel te lasă să mori. Profesorii se descurcă: fac meditaţii.

Cerinţă: ce au în comun toate aceste construcţii? Răspunsul la coada manualului.

Afirmaţiile de mai sus au fost numite idei-de-gata. Sau idei de-a gata. Idei prefabricate. Idei pe care toată lumea le ştie, toată lumea le repetă, toată lumea le crede. Repere care nu mai au nevoie de nici o testare, la care toată lumea se raportează cu voioşie, uşor de reţinut şi obligatorii în “cultura generală” a tuturor. Nu trebuie să fii specialist ca să ai capul baniţă de idei de-a gata. Şi vai de specialistul care îndrăzneşte să contrazică vreun sfertodoct pe teritoriul unde el e şef, cel al ideilor de-a gata.

Or realitatea este că, la nivel intelectual, epoca modernă are motive imense să invidieze Evul Mediu. Pe lângă dezbaterile medievale la care participa un Bernard de Clairvaux – în Occident, sau un Shankaracharya – în Orient, talk show-urile noastre sunt nişte discuţii absolut cretine între puţoi nesupravegheaţi. Poliţiştii nu sunt tâmpiţi, nu mai tâmpiţi decât restul populaţiei. De fapt, cunosc poliţişti care sunt oameni cât se poate de manieraţi, cu caracter plăcut. Unii dintre ei au foarte mari calităţi şi constituie exemple pentru cei din jurul lor. În privinţa doctorilor, mulţi nu iau şpagă pentru simplul motiv că nu au de la cine – nu toţi cei care au făcut medicina sunt chirurgi! Serios: cine a dat vreodata bani la dermatolog? Mai ştiu medici care-şi tratează bolnavii gratuit, şi nu vorbesc de exemple din marea literatură universală. Ştiu din surse foarte apropiate de un medic care, atunci când unul dintre pacienţi i-a zis că n-are bani, i-a replicat liniştit: “Doar n-am să te dau acum afară”. Discuţia avea loc în cabinetul lui privat, pentru care plătea impozite. Timp de vreo doi ani pacientul respectiv a fost tratat în mod consecvent fără să plătească nimic, pentru că situaţia materială nu-i permitea asta. E drept, când a putut, s-a dus la doctor să-i dea totul retroactiv, evaluând îngrijirea din ochi, la vreo 500 de euro. Nici atunci medicul cu pricina n-a vrut să intre în amănunte, n-a căutat în nici o evidenţă, pur şi simplu a luat banii (pe un lung şir de consultaţii private, reamintesc) şi a zis că e bine. Marea problemă a ideilor-de-gata este că în practică se lovesc consecvent de excepţii...

Iar profesorii fac meditaţii. E una din multele idei-de-gata pe care dacă nu le ştii, vai de steaua ta, înseamnă că habar n-ai pe ce lume trăieşti. Adică eşti prost. Şi ce dacă profesorii au salarii mici, se descurcă ei, fac meditaţii. Toată lumea ştie prea bine asta, nu poţi face excepţie. Zilele trecute eram la Cinci femei în tranziţie, piesa Rodicăi Popescu-Bitănescu. Unul dintre personaje e o profă care, la o seară între femei, îşi aduce de corectat teze. Gazda îi zice: “Fii, tu, mai generoasă!” Profa bagă replica: “Şi cine mai vine la meditaţii?” Auzi-auzi, deci profii pun note intenţionat mai mici, ca să facă bani acasă, într-un sistem paraşcolar, nu? În urmă cu ceva ani citeam într-o schiţă literaroida cum profesorul Ionescu le pune note slabe elevilor 1, 2 şi 3, cărora le recomandă apoi să meargă să facă meditaţii cu profesorul Popescu. El nu, nu se ocupă aşa ceva, cum v-aţi putut gândi. Apoi profesorul Popescu îi dă telefon profesorului Ionescu ca să-i confirme că au început meditaţii, prilej cu care profesorul Ionescu îl asigură că le va da lui 1, 2 şi 3 câte o notă mai bunişoară, ca să vadă părinţii “ce progrese au făcut”. Apoi îl întreabă dacă e rost de noi aranjamente pentru săptămâna viitoare.

Nu mai ţin minte cine a scris bucăţica asta tembeluţă, sigur este vorba despre un scriitor, cum altfel? Ideea este însă interesantă: un profesor pune note proaste, pentru a trimite copiii la meditaţii cu un confrate. Serviciul e reciproc, noi cu drag ne umplem de bani. Ce eficace, ce odios! Există o singură problemă: dacă acest sistem perfect verosimil a fost pus vreodată la punct, el este excepţia, şi nu regula în învăţământ. Or, aşa cum pornind de la faptul ca există oameni care se deplasează în scaunul cu rotile, e periculos şi cu totul fals să se creadă că întreaga umanitate are nevoie de scaune cu rotile pentru a merge de colo-colo, tot asa e abuziv sa generalizezi de la un exemplu izolat.

Şi asta pentru că, principial, profesorii NU dau meditaţii. În ce mă priveşte, am zis clar, eu nu dau pentru că nu rezist, după şase ore la şcoală, să mai fac încă 2-4 acasă. În plus, de ceva vreme nici nu mai am nevoie financiar vorbind. Iar marea majoritate a colegilor nu sunt într-o situaţie diferită de a mea. Adică nu dau nici ei meditaţii, din diverse motive. Celor mai mulţi dintre profesori nu le solicită nimeni niciodată aşa ceva. Nimeni nu vrea meditaţii la sport, la muzică, la desen, la religie, de exemplu. Mai sunt un număr foarte important de discipline unde numărul de elevi care ar avea nevoie de pregătire suplimentară este atât de mic, încât se poate spune că există 2 profesori cu ceva meditaţii la 50 fără nici una: biologie, chimie, istorie, geografie, fizică. Nu dau liste exhaustive. Mai rămân româna şi limbile străine. Aici se mai fac. Nu cred că foarte multe. Şi nici cine ştie ce bine plătite. Dar se mai fac. Cu caracter de activitate sezonieră: în vacanţe şi în septembrie-octombrie nu sunt deloc. Ar mai fi vreo 8-9 luni pe an când treaba merge.

Cazul matematicii este cu totul special. Aici da, ştiu că se poate. Nu e obligatoriu, dar există cerere, şi profesorii de matematică fac “simultane” cu câte 4-5 elevi. Nu toţi profesorii, de acord, dar cei mai mulţi, dacă au disponibilitatea, pot face bani frumoşi acasă. Însă profesorii de matematică nu sunt norma, ci excepţia în lumea didactică. Şi în mod cert nu toţi îşi pot rotunji veniturile astfel, ci şi aici concură o multitudine de factori care asigură reuşita: vechimea, spaţiul de care dispun, locul unde sunt titulari ş.a.m.d.

Aşadar, există o mână de oameni care fac bani din meditaţii pentru fiecare sută de cadre didactice, şi din mâna aceasta de oameni mai este câte unul care scoate bani buni, dacă este dispus să plătească preţul pentru această ocupaţie, adică să nu se ocupe aproape niciodată de copiii lui, să nu citească nimic, să nu studieze el însuşi decât cu preţul renunţării la ceasuri de somn. Nimic nu e gratis, cine-a zis contrariul? Pe baza unor exemple izolate şi absolut atipice s-a construit însă o idee-de-gata pe care toată lumea o stăpâneşte la perfecţie: profesorii se descurcă, doar dau meditaţii. Dacă faci tentativa s-o ignori cumva, să nu te miri dacă vei fi taxat cu agresivitate drept naiv...