Despre profesori, bonuri cadou şi alte reflecţii la învăţământul românesc (II)

Undeva prin Gargantua (sau o fi Pantagruel?), François Rabelais zice despre Gargantua (sau Pantagruel) că mai uşor scoţi un pârţ de la un măgar mort decât o propoziţie cu noimă de la el. Acuma, Rabelais era medic, şi ştia cu prisosinţă că mortul, oricât de măgar ar fi, produce flatulenţe. Ce trebuie să-i fi scăpat ilustrului înaintaş este asemănarea dintre activitatea măgarului mort şi mişcarea sindicală din învăţământul românesc. Aici putem vorbi de multiple similitudini: şi măgarul şi sindicatele sunt o mare măgărie. Şi unul şi celelalte sunt demult moarte. În plus, pentru cine dă cu nasul de ele – ambele put.

Voi fi mai explicit. Marea lecţie pe care mi-au dat-o mie sindicatele din învăţământ este cea a parodiei. Deşi orice profesor ştie că, dacă s-ar fi dorit, s-ar fi putut cu uşurinţă îmbunătăţi situaţia financiară a cadrelor didactice, deşi toată lumea ştie cum se poate face asta, totuşi acest lucru nu s-a petrecut niciodată. Fiecare branşă are posibilitatea ei de a şantaja corpul social – ca să aibă ce pune pe masă şi să-şi poată plăti facturile. Medicii nu mai operează, funcţionarii nu mai funcţionează, vacile nu mai văculează. Profesorii pot bloca anul şcolar în preajma examenelor naţionale. Nu trebuie să fii prea cerebral ca să ştii asta. Toată lumea ştie. Şi totuşi, în preajma examenului de incapacitate şi a vacalaureatului, lumea didactică s-a încolonat cuminte, doi câte doi, şi a făcut frumos. Nu intru în detaliile acestor acţiuni, asta e o altă poveste, cu picanteriile ei, poate în alt post.

Fireşte, greve au fost. Pe două dintre ele le ţin îndeobşte minte, pentru că m-au făcut să plec înjurând din sindicat. Prima a avut loc în urmă cu vreo 10 ani, în timpul guvernării ţărăniste a lui Radu Vasile. A fost o grevă maraton, profesorii crăpau de foame, se vorbea de îngheţarea anului şcolar, tot soiul de grozăvii eroice. A durat cam cinci săptămâni, adică enorm de mult pentru România. În timpul ei, cam 95% dintre colegi n-au intrat la ore, iar elevii au stat mai mult pe acasă. Apoi – un pârţ bleg de sindicat mort. Greva s-a oprit. Guvernul nu a dat nimic. Un fel de măriri pentru la vară, pentru la moară, ceva de genul 4%, praf în ochi, vrăjeli. Pentru luna aceea şi ce-a trecut peste ea, nu s-au dat salarii. Numai spărgătorii de grevă au primit. Ironic, ei au luat şi “măririle” pentru care ceilalţi şi-au pierdut leafa. Guvernul ne învăţa că se plătesc bine curvăsăriile. Numai guvernul? Şi sindicatele! Umblam atunci turbat să văd un lider de sindicat, să-l întreb cum s-a ajuns la cel mai prost compromis cu putinţă, cum s-a putut ca o grevă să înrăutăţească situaţia, în loc s-o amelioreze cât de cât...

A doua oară când am avut vânturi dinspre sindicate a fost în urmă cu vreo 8 ani, când şeful guvernului era Adrian Năstase. N-a mai durat atâta cât prima, dar rezultatul a fost la fel de plescăit. Scuze că nu-mi amintesc cine a fost cârmaciul ministerului educaţiei, cercetării şi robotizării pe atunci, şi scuze că nu fac niciun efort, sunt la două clickuri de numele măgarului, dar ce contează? mi-e prea lene... Ministerul a decis să se mărească lefurile la profesori, dar concomitent a micşorat sporurile de izolare ale cadrelor din mediul rural. De ce? Cum de ce? Pentru că profesorii care predau la ţară “nu fac suficientă performanţă”. În anul acela eram în peizania. Ştiam prea bine ce “performanţă” se poate face cu nişte copii care se epuizează intelectual în efortul citirii... Mi-a fost redus sporul de izolare de la 40% la 20%, şi mi-a crescut salariul cu 5%. Colegii din mediul rural făcuseră totuşi grevă cot la cot cu cei de la oraş. Greva aceea şi pârţâiturile ei mi-au mai scăzut o dată veniturile. Şi am mai învăţat încă o dată că laşitatea şi curvăsăreala sunt tot ceea ce pot da sindicatele. Moment în care am decis să nu mai încurc cu prezenţa şi cotizaţia mea preacinstitele forme de reprezentare.

Acuma, aud că cică guvernul ba ne dă, ba nu ne mai dă “bonuri cadou”. Dacă ar exista sindicate care să reprezinte învăţământul, şi ai căror lideri să nu se lase mituiţi cu o cafeluţă zoioasă şi demult sleită pe culoarele Puterii, atunci ar trebui să respingem “cadourile”, pentru că nu de asta are nevoie profesorul. Ar trebui să ceară de la guvern un nivel de salarizare comparabil cu cel al sergentului din armată sau poliţie. Ar trebui să se încheie odată cu ruşinea asta: un profesor debutant cu 4-5 ani de facultate câştigă jumătate din salariul unui subofiţer cu o vagă şcoală post-liceală. Şi nu vorbesc de soldaţii care apără pământul strămoşesc în Afghanistan şi Iraq, ăia câştigă de câteva ori mai mult decât restul. Nu. Îi am în vedere doar pe cei de pe teritoriul României. Ar trebui să se ceară alinierea salariilor cadrelor didactice cu cele din restul Europei de Est (nu vorbesc de profesorii din Occident, nu, doar de cei din Ungaria, Polonia şi Cehia), că tot ni se explică zilnic că preţurile la combustibili şi energie trebuie aliniate cu cele din Uniune. De asta e nevoie, şi nu de “cadouri” pe care să le ia guvernanţii când îşi amintesc ce greu le era la orele de mate şi română.