Bucla paradigmatică nazistă
Cea mai bună şi cea mai proastă carte pe care am citit-o, recitit-o şi răscitit-o vreodată este Dimineaţa magicienilor, mirobolantul şi execrabilul volum al lui Louis Pauwels şi al lui Jacques Bergier. Nu că n-aş mai fi citit un maldăr de cărţi proaste la viaţa mea, nu că n-aş avea măcar vreo sută de cărţi mult mai bune în bibliotecă. Nu. Doar că niciuna dintre cărţile pe care mi-a fost dat să pun mâna nu întruneşte în mai mare măsură, şi în mai deplin echilibru, valoarea şi prostia. Datorez această întâlnire terfelită din biblioteca mea prietenului Tiberiu, şi anului acela în care am fost vecini pe culoarul aceluiaşi cămin... Un gând bun amândurora!
M-am decis să descos făcătura livrescă, să-i fac o vivisecţie fără anestezic, s-o fac şniţel, s-o ironizez, să-i plâng de milă, să vomit de silă, să aplaud şi s-o calc în picioare. Nu voi izbuti într-un singur text, îmi trebuie vreo zece. Sau douăzeci. N-am habar. Ştiu că încep un serial, nu ştiu unde mă va duce, nici când îi voi pune capăt. După Cronicile Narniei (nici acelea terminate, mai am un volum sau două de citit), Dimineaţa magicienilor. Voi vedea ce va fi după.
Partea a doua a Dimineţii... se numeşte Câţiva ani în straniul absolut, şi tratează perioada nazistă. Jacques Bergier, despre care se găsesc suficient de mulţi oameni care să afirme că a fost cel mai inteligent om al secolului XX, a cunoscut iadul nazist, fiind închis în lagărul de la Mauthausen. Ca cercetător, între cel care a trăit experienţa în mod direct şi cel care va redacta, ani mai târziu, un volum alături de Louis Pawels, distanţa este colosală. Nicio emoţie, nicio reflecţie despre unicitatea poporului evreu şi a holocaustului nu tulbură paginile halucinante. Nicio urmă de propagandă oarecare, doar reflecţii şi conjecturi pure, ca nişte demonstraţii halucinante. Până şi participarea directă la nebunia deceniului 4 nu este amintită decât în treacă, şi vorbind despre sine la persoana a treia. O frază rezumat: “Un autodidact delirant, înconjurat de câţiva megalomani, îl refuză pe Descartes, aruncă la gunoi cultura umanistă, striveşte raţiunea, îl invocă pe Lucifer şi cucereşte Europa, ratând cu puţin cucerirea lumii” (p. 183). Este corect şi exagerat în acelaşi timp. E drept şi stupid. Este Jacques Bergier în Dimineaţa magicienilor...
Bergier s-a născut în 1912 în Ucraina, la Odessa, şi a murit în 1978, la Paris. Wikipedia îl numeşte inginer chimist, spion, ziarist şi scriitor. La care adaugă: alchimist. Chestie care pe mine mă face să râd copios, dar nu vom discuta aici paginile lui Bergier despre alchimie, poate la o data viitoare. În 1943, în urma activităţii sale în Rezistenţa franceză, este arestat de Gestapo şi torturat în 44 de şedinţe. Petrece în lagărele naziste perioada dintre martie 1944 şi februarie 1945. Dimineaţa... a necesitat o documentare fantastică, timp de cinci ani. Dar toate aceste detalii pălesc când este vorba despre ideile acestui volum, unele deplin fondate, altele aberante.
Astfel, ideea de bază a capitolelor dedicate nazismului este aceea că societatea germană contemporană lui Hitler şi acoliţilor săi virase, încet dar sigur, într-o lume mentală aflată la mare distanţă de ceea ce numim: “occident”, “modernitate”, “Europa”, “secolul XX”. Dacă există ceva ce ignorăm cu cea mai mare uşurinţă, fiind concomitent de maximă importanţă şi imposibil de dat deoparte, este paradigma mentală. Toate filmele despre Evul Mediu şi Antichitate, cele mai multe dintre romanele ale căror subiecte se învârt în aceste perioade, ideile noastre comune despre lumile apuse sunt greşite din cauza ignorării diferenţelor de natura mentalităţilor. Nazismul este la fel de greu de imaginat ca şi Evul Mediu, ca şi Anticitatea creştină, ca şi codul samurailor... Pentru că, timp de câţiva ani, al treilea Reich a trăit după alte coordonate...
Bergier precizează undeva: “Credem că mica schiţă pe care o veţi citi îndată paote aduce un mic serviciu istoricilor ce vor să vină. Fie impulsie, fie repulsie. Luând ca obiect de studiu un aspect din Germania hitleristă, am vrut să indicăm în mare o direcţie de cercetări valabilă şi pentru alte obiecte. Am desenat nişte săgeţi pe pomii aflaţi la îndemâna noastră. Nu pretindem a fi făcut practicabilă toată părerea.” (p. 185) După ştirea noastră, gestul autorilor Dimineţii... este în continuare ex-centric. Lumea universitară şi istoricii “serioşi” nu pot lua în seamă decât ceea ce intră în capacitatea lor de clasificare, etichetare, organizare. Tot ceea ce nu pot pricepe cei care dau socoteală în privinţa trecutului – ei bine, nu există! Principiul conjuraţiei...
Ce va fi fost nazismul? Bergier şi Pawels nu-şi îndulcesc sentinţa: una dintre manifestările Răului absolut. Nici mai mult, nici mai puţin. Nu o şleahtă de ticăloşi şi nebuni, ci una dintre chintesenţele luciferismului în acţiune. Cei doi autori nu sunt religioşi, în sensul obişnuit al cuvântului. Nu sunt deci nici nişte cunoscători, în sensul metafizic al cuvântului. Le lipseşte un sistem de valori care să le permită diagnoza exactă, fără greş. Au însă o deschidere spre “fantastic”, o ingenuitate a omului care nu are nimic de câştigat din ifose proaste, un spirit de frondă ştrengăresc care le permite să se apropie de adevăr... “Nu vom fi la adăpost de nazism, sau mai degrabă de anumite forme ale spiritului luciferic, decât atunci când vom fi perceput şi înfruntat în conştiinţa noastră cele mai fantastice aspecte ale aventurii sale.” (p. 188) Nu condamnări ofuscate, nu paradă de lacrimi, un îndemn intelectual prudent: nu ajunge să spunem că niciodată nu ar trebui să se petreacă aceste lucruri! Trebuie, înainte de toate, să înţelegem bine ce s-a petrecut. Pentru ca nu cumva lupul să se întoarcă printre noi sub altă piele...
De continuat zilele care urmează...
Pe marginea Dimineţii magicienilor, am mai scris:
Câteva repere la bucla paradigmatică nazistă
Contribuţia lui Horbiger la bucla paradigmatică nazistă
M-am decis să descos făcătura livrescă, să-i fac o vivisecţie fără anestezic, s-o fac şniţel, s-o ironizez, să-i plâng de milă, să vomit de silă, să aplaud şi s-o calc în picioare. Nu voi izbuti într-un singur text, îmi trebuie vreo zece. Sau douăzeci. N-am habar. Ştiu că încep un serial, nu ştiu unde mă va duce, nici când îi voi pune capăt. După Cronicile Narniei (nici acelea terminate, mai am un volum sau două de citit), Dimineaţa magicienilor. Voi vedea ce va fi după.
Partea a doua a Dimineţii... se numeşte Câţiva ani în straniul absolut, şi tratează perioada nazistă. Jacques Bergier, despre care se găsesc suficient de mulţi oameni care să afirme că a fost cel mai inteligent om al secolului XX, a cunoscut iadul nazist, fiind închis în lagărul de la Mauthausen. Ca cercetător, între cel care a trăit experienţa în mod direct şi cel care va redacta, ani mai târziu, un volum alături de Louis Pawels, distanţa este colosală. Nicio emoţie, nicio reflecţie despre unicitatea poporului evreu şi a holocaustului nu tulbură paginile halucinante. Nicio urmă de propagandă oarecare, doar reflecţii şi conjecturi pure, ca nişte demonstraţii halucinante. Până şi participarea directă la nebunia deceniului 4 nu este amintită decât în treacă, şi vorbind despre sine la persoana a treia. O frază rezumat: “Un autodidact delirant, înconjurat de câţiva megalomani, îl refuză pe Descartes, aruncă la gunoi cultura umanistă, striveşte raţiunea, îl invocă pe Lucifer şi cucereşte Europa, ratând cu puţin cucerirea lumii” (p. 183). Este corect şi exagerat în acelaşi timp. E drept şi stupid. Este Jacques Bergier în Dimineaţa magicienilor...
Bergier s-a născut în 1912 în Ucraina, la Odessa, şi a murit în 1978, la Paris. Wikipedia îl numeşte inginer chimist, spion, ziarist şi scriitor. La care adaugă: alchimist. Chestie care pe mine mă face să râd copios, dar nu vom discuta aici paginile lui Bergier despre alchimie, poate la o data viitoare. În 1943, în urma activităţii sale în Rezistenţa franceză, este arestat de Gestapo şi torturat în 44 de şedinţe. Petrece în lagărele naziste perioada dintre martie 1944 şi februarie 1945. Dimineaţa... a necesitat o documentare fantastică, timp de cinci ani. Dar toate aceste detalii pălesc când este vorba despre ideile acestui volum, unele deplin fondate, altele aberante.
Astfel, ideea de bază a capitolelor dedicate nazismului este aceea că societatea germană contemporană lui Hitler şi acoliţilor săi virase, încet dar sigur, într-o lume mentală aflată la mare distanţă de ceea ce numim: “occident”, “modernitate”, “Europa”, “secolul XX”. Dacă există ceva ce ignorăm cu cea mai mare uşurinţă, fiind concomitent de maximă importanţă şi imposibil de dat deoparte, este paradigma mentală. Toate filmele despre Evul Mediu şi Antichitate, cele mai multe dintre romanele ale căror subiecte se învârt în aceste perioade, ideile noastre comune despre lumile apuse sunt greşite din cauza ignorării diferenţelor de natura mentalităţilor. Nazismul este la fel de greu de imaginat ca şi Evul Mediu, ca şi Anticitatea creştină, ca şi codul samurailor... Pentru că, timp de câţiva ani, al treilea Reich a trăit după alte coordonate...
Bergier precizează undeva: “Credem că mica schiţă pe care o veţi citi îndată paote aduce un mic serviciu istoricilor ce vor să vină. Fie impulsie, fie repulsie. Luând ca obiect de studiu un aspect din Germania hitleristă, am vrut să indicăm în mare o direcţie de cercetări valabilă şi pentru alte obiecte. Am desenat nişte săgeţi pe pomii aflaţi la îndemâna noastră. Nu pretindem a fi făcut practicabilă toată părerea.” (p. 185) După ştirea noastră, gestul autorilor Dimineţii... este în continuare ex-centric. Lumea universitară şi istoricii “serioşi” nu pot lua în seamă decât ceea ce intră în capacitatea lor de clasificare, etichetare, organizare. Tot ceea ce nu pot pricepe cei care dau socoteală în privinţa trecutului – ei bine, nu există! Principiul conjuraţiei...
Ce va fi fost nazismul? Bergier şi Pawels nu-şi îndulcesc sentinţa: una dintre manifestările Răului absolut. Nici mai mult, nici mai puţin. Nu o şleahtă de ticăloşi şi nebuni, ci una dintre chintesenţele luciferismului în acţiune. Cei doi autori nu sunt religioşi, în sensul obişnuit al cuvântului. Nu sunt deci nici nişte cunoscători, în sensul metafizic al cuvântului. Le lipseşte un sistem de valori care să le permită diagnoza exactă, fără greş. Au însă o deschidere spre “fantastic”, o ingenuitate a omului care nu are nimic de câştigat din ifose proaste, un spirit de frondă ştrengăresc care le permite să se apropie de adevăr... “Nu vom fi la adăpost de nazism, sau mai degrabă de anumite forme ale spiritului luciferic, decât atunci când vom fi perceput şi înfruntat în conştiinţa noastră cele mai fantastice aspecte ale aventurii sale.” (p. 188) Nu condamnări ofuscate, nu paradă de lacrimi, un îndemn intelectual prudent: nu ajunge să spunem că niciodată nu ar trebui să se petreacă aceste lucruri! Trebuie, înainte de toate, să înţelegem bine ce s-a petrecut. Pentru ca nu cumva lupul să se întoarcă printre noi sub altă piele...
De continuat zilele care urmează...
Pe marginea Dimineţii magicienilor, am mai scris:
Câteva repere la bucla paradigmatică nazistă
Contribuţia lui Horbiger la bucla paradigmatică nazistă
Etichete:
Ariergarda culturii
0 comentarii :
Trimiteți un comentariu