Capitolul XVIII din Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul

Scriam zilele trecute pe bookblog un mic comentariu la un fragment foarte interesant din ultima carte a Bibliei. Am fost, atât cât anumite imperative autoimpuse mi-o permiteau, nu atât clar cât sugestiv. Voi relua textul, dorind acum, dimpotrivă, să fiu atât de clar cât posibilităţile mele de expresie o permit. Teza rămâne aceeaşi: Capitolul XVIII din Apocalipsa după Ioan Teologul este profeţia încheierii modernităţii, cel puţin a unora din semnele ei exterioare.

Elementul central al acestui fragment este “căderea Babilonului”, cărora multora le-a sugerat o conexiune oarecare cu războiul recent din Iraq. Această versiune s-ar baza pe un literalism care nu are nimic în comun cu adevărata exegeză a textelor sacre. În realitate, “Babilonul” este în Vechiul Testament efigia degenerescenţei şi a degradării spirituale, o prezenţă niciodată alungată din conştiinţa religiei iudeo-creştine. El trebuie căutat peste tot unde se întâlneşte semnul căderii omului în animalitate, şi nu într-un loc anume geografic de pe planetă. Punerea semnului egal între Babilon şi o femeie “îmbracată în purpură şi în stofă stacojie şi împodobită cu aur şi cu pietre scumpe şi cu mărgăritare, având în mână un pahar de aur, plin de urâciunile şi de necurăţiile desfrânării ei” (17: 4) ne indică justeţea acestei premise exegetice.

În ordinea versetelor, aflăm despre căderea Babilonului mai înainte de a putea pricepe bine în ce fel se depărtase el de Principiu. Mai ştim că “a ajuns locaş demonilor, închisoare tuturor duhurilor necurate, şi închisoare tuturor păsărilor spurcate şi urâte” (versetul 2). Imaginile sunt foarte sugestive. Babilonul a murit, dar într-un anume fel îşi supravieţuieşte sieşi sub forma unui cimitir în care sunt fixaţi “demonii”, “duhurile necurate” şi “păsările spurcate şi urâte”. Este destul de riscant să identificăm pe fiecare dintre aceste trei tipuri de elemente, la fel cum este uşor să sesizăm că “cetatea cea mare” este aruncată, de un eveniment greu de înţeles, într-un imobilism care se află în contrast cu tot ceea ce a caracterizat-o mai înainte: dinamismul exacerbat. “Demonii” babilonieni nu mai circulă, sunt închişi într-un spaţiu post-babilonian din care nu mai pot evada. Avem dreptul să ne gândim că sub numele de “demon” se ascunde tot ceea ce însufleţeşte modernitatea, vectorii ei fundamentali? Versetele următoare ne-o vor confirma cu prisosinţă.

Undeva în Spiritul timpului, Edgar Morin scrie despre dimensiunea spectrală a televizorului: oameni bidimensionali vorbesc, cântă, se agită, transmit emoţii pe un ecran de sticlă. Spectre. Adică duhuri. Să însemne oare “închisoarea duhurilor necurate” o oprire finală a tuturor transmisiunilor de televiziune? Este foarte probabil ca Ioan Teologul, având în viziunea sa intuiţia acestui fantastic mecanism de uniformizare a gândurilor şi a visurilor omeneşti, să-l fi numit, cu instrumentele semantice de care dispunea: “duhuri necurate”, adică imagini înşelătoare, nesfinte. Cât despre “păsările spurcate şi urâte”, cum altfel ar putea fi numite avioanele şi elicopterele? Cele două adjective ar fi altfel foarte şocante în raport fie şi cu o cioară.

Versetul al treilea ne spune ceva despre “vinul aprinderii desfrânării”, cu care Babilonul are o relaţie instrumentală. Din el beau “toate neamurile”. Este licoarea dezechilibrului, a des-frânării, a pierderii calmului, cu care sunt contaminate civilizaţiile înconjurătoare, la nivel global. Cetatea cea mare îşi extinde o ciudată dominaţie, ameţind lumea prin nemăsurare şi prin înmulţirea plăcerilor. Versetul este nodal pentru priceperea întregului capitol, mai cu seamă că tot aici apar “împăraţii” şi “negustorii”. Primii se desfrânează, asemeni neamurilor lumii, ceilalţi se îmbogăţesc.

Biblia cunoaşte mai multe feluri de conducere politică, cea mai importantă fiind, fireşte, teocraţia instaurată de Moise. Cu nimic mai puţin legitimă este regalitatea, ilustrată de Melhisedec, regele Salemului, de David şi Solomon, regii-profeţi, şi de Iisus Hristos, numit ironic de Pilat din Pont “regele iudeilor”. Împăraţii din textele Vechiului Testament sunt însă, fără excepţii, execrabili, culminând cu Nabucodonosor, model al degradării infraumane. Cezarul din vremea lui Iisus este un rău necesar, o prezenţă obiectivă a istoriei, dar ştearsă. El este acceptat, dar ca simplu element de decor lipsit de foarte mare importanţă. De aceea pomenirea ultimilor lideri cu numele de “împăraţi” şi nu de "regi" pune deja pe un drum.

Nimic despre alegerea împăraţilor prin sufragiul poporului, nimic care să sugereze că Apocalipsa lui Ioan Teologul ar lua în calcul mecanismul democratic. Conform adagiului: “ceea ce nu există în textul sacru este lipsit de valoare ontologică”, suntem îndreptăţiţi să concluzionăm că tot tămbălăul despre validarea puterii prin voinţa populară nu are mai mare greutate decât nişte fire de praf purtate de un vânt năuc. În rest, citim în versetul 23 că “neguţătorii tăi [ai Babilonului] erau stăpânitorii lumii”, ceea ce ne arată adevăratul raport de forţe din social: marii oameni de afaceri sunt cei care îi domină pe împăraţi, deci economicul domină politicul. În timp ce împăraţii ucid în numele celor mai mari decât ei: “Şi s-a găsit în ea sânge de prooroci şi de sfinţi şi sângele tuturor celor înjunghiaţi pe pământ.” (versetul 24) În termeni hinduşi, se poate vorbi despre o anomalie socială profund: casta negustorilor domină casta războinicilor, iar casta războinicilor asasinează membrii castei brahmanilor. Adică exact raportul normal luat pe dos: brahmanii ar trebui să-i protejeze cu autoritatea lor spirituală puterea castei kşatriya, care la rândul lor să-i protejeze pe vaisya cei bogaţi.

Despre negustori avem tot dreptul să ne întrebăm dacă ei înşişi mai sunt ceea ce ar trebui să fie. Ştim despre ei că posedă tot ce merită să fie posedat: “marfă de aur şi de argint, pietre preţioase şi mărgăritare, vison şi porfiră, mătase şi stofă stacojie, tot felul de lemn bine mirositor şî tot felul de lucruri de fildeş, de lemn de mare preţ şi marfă de aramă şi de fier şi de marmură, şi scorţişoară şi balsam şi mirodenii şi mir şi tămâie şi vin şi untdelemn şi făină de grâu curat şi grâu şi vite şi oi şi cai şi căruţe” (versetele 12-13). Totul? Nu, ceva mai mult chiar de cât totul: “şi trupuri şi suflete de oameni”. Sfârşitul celui de-al treisprezecelea verset este cutremurător: negustorii au ceea ce niciun proprietar de sclavi n-a visat vreodată, adică sufletul oamenilor-marfă peste care e stăpân. Să recapitulăm: oamenii de afaceri rătăcesc neamurile cu fermecătorii (versetul 23), mânuiesc după plac duhuri necurate (versetul 2), sunt stăpânitorii lumii, deci mai presus de împăraţi (versetul 23), se îmbogăţesc vânzând plăcere (versetul 3), posedă oameni sfâşiaţi în două obiecte de inventar: trupuri şi suflete (versetul 13). Dacă în toate acestea nu se vorbeşte despre victoria cvasi-deplină a paradigmei economice, atunci nu ştiu despre ce este vorba...

Spuneam că victoria este cvasi-deplină. Răul niciodată nu poate domina totul, el tinde tembel să-şi sugrume contrariul, ceea ce frizează imposibilul. Răul nu ştie că efortul lui e zadarnic, şi din această cauză toate religiile îl mai numesc într-un fel: Ignoranţa. Versetele 4-6 ne vorbesc despre oamenii care, în Babilon fiind, nu-i aparţin. Marea tragedie poartă în sine seminţele renaşterii viitoare, pe care “un glas din cer” le numeşte “poporul meu”.

Aceştia primesc un sfat greu de priceput: “Daţi-i înapoi [Babilonului], precum v-a dat şi ea şi, după faptele ei, cu măsură îndoită, îndoit măsuraţi-i; în paharul în care v-a turnat, turnaţi-i de două ori.” Greu de înţeles, teribil de greu ar fi dacă nu ar aminti de un alt verset, din Tao Te King: “Înţeleptul, atunci când toată lumea tulbură apele, el le tulbură şi mai tare.” Nu revoltă, dar nici pactizare cu ale lumii, ci ironizare a ei: “Ieşiţi din ea, poporul meu, ca să nu vă faceţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi loviţi de pedepsele sortite ei.” Atitudine aparent contradictorie: pe de o parte li se spune să plece, pe de alta să dea înapoi dublu, “precum a dat şi ea”.

Versetele gravitează în jurul a trei cuvinte-cheie: imperativul verbului “a ieşi”, substantivele “faptă” şi “pahar”. Poporul lui Dumnezeu este îndemnat să iasă din Babilon, dar nu în mod fizic, ci la nivelul unor disocieri intime cu mentalitatea babiloniană. Să respingă deci duhurile, farmecele, desfrâul şi plăcerea. Altă evadare dintr-o paradigmă globală nu există, în afara evadării interioare. La nivel vizibil însă ei dau după ceea ce primesc, “fapte” care până la un punct nu ies cu nimic în evidenţă. Ei păstrează aparenţele înşelătoare ale babilonienilor obişnuiţi, turnând de două ori în acelaşi “pahar”. Vocea din cer nu spune că trebuie luptat în mod făţiş împotriva Babilonului, nici nu recomandă disidenţa scandalizată. Dimpotrivă, confundarea în peisaj ca soluţie de supravieţuire. Oamenii lui Dumnezeu sunt chemaţi să deturneze modernitatea cu armele modernităţii, dând înapoi faptă înnobilată de intenţia bună pentru faptă ignobilă. Nu lupta deschisă, care n-ar face decât să alimenteze Răul, ci subminarea lui, subversiunea...

Ineluctabil, Babilonul se va nărui “într-o singură zi” (versetul 8), “într-un ceas” (versetele 10, 16, 19), ba chiar şi mai puţin, cât ar cădea un bolovan în apă (versetul 21). Mai ştim că sfârşitul va coincide cu apogeul (versetul 18), iar pedeapsa va fi teribilă: un dezastru prin foc (versetele 8 şi 18), încetarea muzicii, a meşteşugurilor şi absenţa hranei (versetul 22), plonjarea în întuneric, pustiirea de oameni (versetul 23). Actul de acuzare? “pentru că neguţătorii tăi erau stăpânitorii lumii şi pentru că toate neamurile s-au rătăcit cu fermecătoria ta” (versetul 23).

De ce oare “fermecătorie”? Suntem educaţi să credem că ne aflăm într-o lume “ştiinţifică”, una care luptă împotriva “obscurantismului”. C. S. Lewis face undeva o observaţie tulburătoare: omul aflat la baza “metodei ştiinţifice”, Francis Bacon, fusese interesat în prealabil de vrăjitorie, pe care sfârşeşte prin a o respinge vehement. Realitatea însă nu este aceea că ar fi înţeles despre ce este vorba, departe de asta. Bacon a fost de la început şi până la sfârşit un amator, a fost un vrăjitor ignorant, care şi-a ratat prima pasiune, preschimbând-o în singurul lucru care în acel moment nu avea niciun expert: o nouă paradigmă. Una, din nefericire, şi nu mă joc cu cuvintele aici, adânc tributară ignoranţei celui ce a fundamentat-o şi apucăturilor sale vrăjitoreşti.

Acest din urmă paragraf ar merita, fie şi numai el, o dezvoltare mai mare chiar decât întreg comentariul scris deja. Nu o voi face în detaliu, dar nu voi omite, de teama ciudăţeniei ei, nici concluzia. Ni se pare că trăim într-o societate în care farmecele ar fi dispărut cu desăvârşire, şi este foarte uşor s-o credem, din simplul motiv că nu avem despre vrăjitorie decât o imagine prefabricată, ridiculizată, colportată de mass-media. Însă Ioan Teologul este mult mai cunoscător decât noi, şi dincolo de faţada tehnică cei care ştiu într-adevăr în ce constă şi cu ce preţ există ea, nu se pot înşela. Lumea noastră nu este, în fapt, mai puţin demonică decât cea din urmă cu câteva sute sau mii de ani. Doar că lipsesc acut oamenii capabili să vadă dracii şi să-i fixeze. Restul, marea masă, au fost dresaţi să se obişnuiască cu vrăjitoria, cu aceeaşi seninătate cu care preţuiesc plăcerea şi admit că “fiecare are un preţ”. Fiecare trup, fiecare suflet...

Somn adânc, Babilon!