Înţeleptul

Tânărul se apropie de Înţelept şi, cu voce entuziastă, îi spuse:

- Ştii atât de multe! Eşti adânc şi nepătruns, Înţeleptule! Mă pui pe gânduri, iar întâlnirile cu tine îmi sunt momente de sărbătoare! Sunt uimit de fiecare dată când te aud vorbind... şi mai dădu să-i spună cât de mult îl aprecia, şi-ar mai fi spus şi altele, când un gest al Înţeleptului îl opri:

- Bunule prieten, te înşeli. Tot ceea ce crezi tu despre mine porneşte de la un truc învăţat cu ani în urmă. Am deprins meşteşugul celor care nu vorbesc decât despre ceea ce ştiu bine. Fiecare om ştie câte ceva, dar aproape toţi au despre priceperea lor o idee deşănţată. Mulţumindu-mă să spun doar ceea ce cunosc şi înţeleg, e foarte uşor să trec în ochii tăi şi ai altora drept un om cu mult mai cunoscător decât sunt în adevăr. Te-aş invidia pentru imaginea pe care o ai despre mine, dacă n-aş şti prea bine, din ceasurile în care nu zic nimic, cât de mare este noianul celor ce le ignor cu desăvârşire, până la însăşi existenţa lor.

Tânărul se ridică şi se duse. Înţeleptul tăcut, cu ochi întorşi, nu-i observă plecarea, cufundat în tăcerea locului-în-care-cuvintele-se-isprăvesc...

P.S. Iar în urma sugestiei de la Hiacint, se şi citeşte, cu vocea din dotare: