The Terrorism is Back

L-am cunoscut pe M. în urmă cu vreo trei ani. Avea, la momentul acela, vreo douăzeci şi şapte de ani, o afacere care mergea, nu aş spune de succes, dar mergea, cu angajaţi, cu camere video conform normelor europene, cu revolver la şold ca orice patron care duce sute de milioane în sacoşe de 1 leu, mă rog, viaţa unui om care face parale. Am uitat să spun că M. nu este român, ci turc, stabilit în ţara noastră şi căsătorit cu o româncă, cu care are o fetiţă... spuneţi voi ce adjectiv de pluş ştiţi şi ăla e bun, pentru că fetiţa lor este exact cum v-o imaginaţi voi.

Într-o zi M. a fost chemat la poliţie, “în legătură cu actele copilului”. Acolo a fost arestat, i s-au pus cătuşele la mâini, i s-a confiscat pistolul şi vreo o sută de milioane pe care le avea la el, după care a fost făcut pachet într-o dubă şi trimis la Bucureşti. Nu i s-a permis să dea telefon, soţia a aflat abia câteva ore mai târziu, împreună cu explicaţiile unui poliţai: “Cucoană, n-ai văzut câţi bani avea la el?” Dom’le, soţul meu duce şi un miliard la el, e bijutier, e normal. “Da, adaugă deloc convins omul legii, dar pistol, la ce-i trebuie lui pistol?” Dacă tu ai merge cu un milioard la tine, nu ar fi normal să ai pistol? Cu acte în regulă, legal... “Sigur a făcut el ceva, nu-l legau degeaba.” O să spuneţi că ficţionalizez, dar acest sigur a făcut el ceva a fost singura explicaţie pe care a primit-o de la reprezentanţii Statului român timp de luni şi luni de zile.

A zburat cu avionul de la Cluj la Bucureşti, şi cu greu a izbutit să-şi întâlnească soţul la aeroport. I se adusese la cunoştinţă că în urma unor acuzaţii extrem de grave, primise interdicţia de a reveni pe teritoriul României pentru următorii 15 ani. Maximum. Care acuzaţii? Nu avea voie să ştie, era secret. Dosarul lui era şi el secret. În urmă şi-a angajat avocaţi, dar aceştia nu au avut voie să consulte dosarul. Trebuiau să-l apere neştiind de ce este acuzat. Terorism. Ideea se impune. Nu, nu terorismul unui cetăţean turc care-şi trăia liniştit pe teritoriul României, întors de două săptămâni din pelerinajul de la Mekka, ci terorismul unui aparat de stat care nu considera că datorează o minimă politeţe unui om care plătise impozite ca oricare dintre noi. Trei gorile l-au condus pe M. la aeroport. Nu i-au dat voie să-şi îmbrăţişeze soţia, gestul putea fi periculos pentru siguranţa naţională, aşa că nu au riscat. Când aceasta le-a strigat, bocind, să se uite la ei, că-s fiecare cât uşa, gorilele au mimat puţină bunăvoinţă, dar n-au nimerit niciunul locul unde trebuia să se uite, aşa că indezirabilul a urcat în avion fără să-şi fi atins consoarta. Statul român, prin intermediul reprezentanţilor săi, îi pusese în vedere să-şi cumpere el însuşi bilet, altfel îşi pierdea şi dreptul de a se întoarce în România la proces.

Am să recapitulez faptele de până acum, pentru cei care vizualizează mai greu. Un turc stabilit în România, cu acte de rezidenţă în regulă, este chemat la poliţie sub un motiv futil, iar acolo i se pun cătuşele. Nu are voie să vadă un avocat, nu poate da un telefon. Cei de acasă se impacientează atunci când nu mai pot să-l contacteze pe celular, ştiind că tăcerea lui nu se poate justifica prin nimic. Poliţia nu poate da nicio explicaţie, nu mai mult decât pot nişte ţaţe cu mâna dusă ruşinos la gură. Este urcat în avion cu cătuşele la mâini, după ce i se pune în vedere că dreptul de a reveni la un proces poate fi pierdut dacă nu-şi plăteşte singur biletul. În lunile ce vor urma, cei din România se vor izbi de refuzul autorităţilor române de a le permite accesul la dosar. Terorism. În urmă, afacerea s-a gripat pur şi simplu, cu stocuri de marfă nevândute, cu parteneri care au refuzat să-şi mai onoreze datoriile, nu mici. Faliment provocat de reprezentanţii statului. Reprezentanţii Camerei de Comerţ a Turciei în România au înaintat o plângere, cerând explicaţii pentru cele suferite de conaţionalul lor. Au fost ignoraţi.

Probabil că vă aşteptaţi să vă povestesc o tragedie, sau despre cum poate mecanismul Puterii să macine destinele unor oameni. Nu. Poate altădată. Mai bine niciodată. După o perioadă de suferinţă, e adevărat, M. şi-a redeschis afacerea la Debreţin, în Ungaria, la câţiva kilometri de graniţa română. Acolo preţurile de desfacere erau chiar mai bune decât în România, iar ceea ce a pierdut închizând aici a recuperat dincolo. Vorbea suficient de bine ungureşte ca să nu aibă nevoie de mari eforturi de adaptare. Soţia lui a trecut în fiecare sfârşit de săptămână graniţa împreună cu fetiţa. Vorbea şi ea ungureşte, ca mulţi dintre românii din Ardeal, aşa că după o vreme s-a mutat în Debreţin.

Toate astea până mai ieri, când am aflat de la un prieten comun, turc şi el, că M. s-a întors la Cluj. Se ţinuse de cuvânt: dăduse în judecată Statul român la Curtea de la Haga pentru mascarada căreia îi căzuse victimă, şi câştigase procesul. Se anulase interdicţia de revenire pe teritoriul României, şi bănuiesc că “misterul” dosarului se lămurise acolo unde vrăjelile cu secretomania n-au mai ţinut. Mă bucur. Şi abia aştept să dau de el. Mai am o curiozitate, pe care până la urmă am să mi-o satisfac: vreau să ştiu cât a cerut despăgubiri omul care a fost nevoit să-şi ia un bilet dus simplu până în Ankara, din moftul unui funcţionar care a avut nevoie de activitate. Cred că este o sumă cu vreo cinci zerouri. Cine a zis că terorismul nu este o activitate scumpă în România?