Despre lucruri ce nu se văd, în Cronicile Narniei

În vol. IV al Cronicilor, capitolul IX: “Lucy says: “Wouldn't it be dreadful if some day, in our own world, at home, men started going wild inside, like the animals here, and still looked like men, so that you'd never know which were which?"

Trebuie să fii extrem de ironic, dar concomitent deloc caustic, ca să formulezi undeva aşa cum face Lewis aici. Citeşti şi te minunezi, te împiedici şi te răstorni cu tot Carul Mare de-o buturugă aruncată parcă neglijet de un personaj... Dar bine, îţi vine să strigi, dar oamenii SUNT DEJA sălbatici pe dinăuntru, asemeni animalelor, şi şi-au păstrat cumva din inerţie aspectul convenţional omenesc, încât nu ştii prea uşor cine-i coţofana, cine-i lupul, unde-i hiena, de unde te încolţeşte bovanul... Nu o potenţialitate improbabilă, ci UN ACT în deplină desfăşurare este evocat de Lucy.

În cele din urmă, beţia intelectuală începută în renaştere şi continuată cu umanismul s-a împlinit. Rupt de Dumnezeu, omul se înfrăţeşte cu tot ce mişcă, râul, ramul, porcul şi viermele. Tragedia noastră este aceea că dacă vrem să fim noi înşine, trebuie să începem prin a fi mult mai mult decât atât. Iar dacă, pradă unui stupid “realism”, ne limităm la a fi doar noi înşine, sfârşim prin a fi mult mai puţin...

---------------

Pornind de la Cronicile Narniei, am mai scris:

Despre ispite

Ce magicã esti, lumea mea!

Despre pluralitatea lecturilor

Despre Răul Dumnezeu

Despre incertitudinile elective

Sandwich-uri pentru Făt-Frumos