joi, 20 septembrie 2007

Despre incertitudinile elective (toujours Cronicile Narniei)

Edmund zice undeva prin al treilea (al patrulea?) volum al Cronicilor: "It if comes to that, which is the right side? How do we know that the Fauns are in the right and the Queen (yes, I know we've been told she's a witch) is in the wrong? We don't really know anything about either."

Pentru cei care n-au avut vreme să citească, intrarea lui Edmund în Narnia se face sub imperiul Vrăjitoarei Albe şi al farmecelor ei. Edmund este, înainte de a-l întâlni pe Aslan, un trădător. Şi înainte de a se ralia făţiş operei distrugătoare a Vrăjitoarei, înainte de a alege în mod vizibil, el încearcă să strecoare în inimile fraţilor săi îndoiala: “Care este tabăra bună? De unde ştim că unii au dreptate şi alţii nu? În realitate nu ştim nimic despre nimic.” Parc-am mai auzit noi asta undeva... în fiecare zi de când ne-am născut.

Într-o discuţie avută cu un edmund oarecare dintre milioanele de edmunzi aflaţi la îndemâna fiecăruia dintre noi, care mă blama prieteneşte pentru îndârjirea pe care o am în cele mai multe lucruri pe care le spun, i-am zis că mă întemeiez pe textele sacre ale lumii şi pe exegeza lor ortodoxă, iar fundamentul acesta este atât de solid încât discernământul care decurge din el taie precum o sabie. Da? mi-a zis Edmund. De unde ştii? De unde ştii că între versetele Coranului unele nu sunt de la diavol? De unde ştii că Biblia nu are şi ea partea ei demonică? Cine-ţi garantează că totul e de inspiraţie divină? Edmundul meu juca, fără să vrea neapărat, un rol prea mare pentru el: rolul ispititorului. Or, ceea ce nu sesiza era că pentru asta se folosea, la rândul lui, de textele sacre despre vrăjmaş...

De la ispitirea lui Adam şi până acum s-a produs un clivaj intelectual remarcabil. Gustaţi din pomul oprit şi veţi fi asemenea lui Dumnezeu, cunoscând Binele şi Răul, îi spune şarpele în Paradis. O promisiune fermă ca un slogan formulat de Club Med. Demonul postmodern cu aere cărturăreşti ar zice: “Nu poţi fi niciodată sigur, poate că nu era o interdicţie ci o invitaţie metaforică, există nenumărate nuanţe între un pom şi celălalt, în orice caz experienţa merită făcută fie şi de dragul experienţei.” Sună cunoscut nu?

În realitate, ceea ce nu sesizează avocaţii nuanţelor de gri este că pentru existenţa acestora Albul şi Negrul ca extreme reale, tangibile, nu pot fi excluse din plaja acromatică. Altfel spus, zece moduri de a spune “poate” nu exclud nici “da”-ul, nici “nu”-ul răspicat. În câmpul imediat este posibil şi imperios să facem diferenţa dintre Adevăr şi Minciună. Edmund se înşeală. Nu neapărat volitiv, cel mai adesea e doar un stupid bleg care verbalizează panicat de propria-i tâmpenie pe care o intuieşte. Putem şti cine are dreptate, putem să măsurăm amploarea minciunii! Dacă Edmund ar vrea, ar avea acces la instrumentele intelectuale cu care să evalueze el însuşi. Dar Edmund a inventat o jucărie cu care se dă până oboseşte şi adoarme: discursul incertitudinii. Nu putem şti exact cum au avut lucrurile... trebuie să fim obiectivi... există dreptate de ambele părţi... să demitizăm aceste aspecte... ş.a.m.d. Nu lipsesc termeni precum “metodă”, “rigoare”, “obiectivitate”, al căror rol este pur incantatoriu, repetiţia lor obsesivă izbutind să creeze iluzia autorităţii. Dar în realitate Edmund e un rătăcit. Iar intuiţia pe care a avut-o iniţial a fost anihilată prin plombarea cu un şir zgomotos de cuvinte.

---------------

Pornind de la Cronicile Narniei, am mai scris:

Despre ispite

Ce magicã esti, lumea mea!

Despre pluralitatea lecturilor

Despre Răul Dumnezeu

Sandwich-uri pentru Făt-Frumos

Despre lucruri ce nu se văd

Google