Vulturul, furnica si Furnicul (parabola modernizata tare)

A fost odata ca niciodata un vultur ca toti vulturii. Adica dupa toate standardele speciei, cum nu se poate mai banal. Si cum zbura el, fara nici o tinta manifesta, bucurandu-se de soare, de vant, de baia de aer, dar nici de astea prea tare, ca doar asta facuse in toate zilele vietii lui pana in ziua aceea a vietii lui – vazu, asa, o stanca. Drept pentru care a zis, respectând legea cauzalitatii: uite o stanca.

Langa stanca respectiva era un musuroi de furnici. O mare lume a furnicilor. Adica, din punctul de vedere al unei mici furnici, o lume imensa populata numai si numai cu furnici. In acelasi moment in care vulturul emitea, la ani si ani lumina (conform stiintei furnicesti) butada de mai sus, o furnica se despartea cu inima stransa de lumea ei, pentru a investiga gogoloiul din vecinatatea musuroiului. S-a intors l-a sfarsitul unei vieti dedicate parcurgerii stancii cu harnicie si abnegatie, de dimineata pana seara, în lung si în lat. Spune-ne si noua ce ai vazut in tot acest timp, îi zisera furnicile ramase acasa. Am vazut o stanca, le-a raspuns cu emotie furnica-explorator, si a fost crezuta, nu atat pentru explicatii, cat pentru parul ei alb.

Dar setea de cunoastere a poporului furnicesc nu s-a oprit aici, periodic a trimis noi si noi furnici pentru a petrece ceva vreme pe stanca, una spre vest, alta spre est, cu consemnul de aceasta data sa analizeze o portiune precis delimitata, si sa se intoarca cu date in vederea centralizarii. Incetul cu incetul, vreme de mai multe generatii, lucrari stiintifice valoroase au inceput sa umple bibliotecile: „Contributii despre pata verde a marginii concave in unghi de 37 de grade”, „Asupra unor asperitati obtuze in preajma marilor muschi verzi”, „Ipoteze furnicoloidale despre forma concavitatilor acvatice din partea superioara” – si ma limitez sa le citez numai pe cele mai cunoscute.

Intr-o zi, un geniu neasteptat si cu totul improbabil se nascu in neamul furnicesc. I se spuse devreme: Furnicul, pentru curiozitatea iesita din comun cu care devora, una dupa alta, lucrare dupa lucrare, informatie cu informatie despre stanca. Cu adevarat, furnicile isi puneau toate sperantele in tânarul savant, care promitea sa lamureasca misterul stancii, despre care se stiau, în ciuda tuturor eforturilor, atat de putine lucruri.

Iar furnicul, dupa multa truda in biblioteci, convoca toata suflarea pentru a disipa misterul care-i apasa pe toti dintotdeauna: cu siguranta in voce si umor, ajutat de numeroase planse si un retroproiector, explica el ca, în fond, stanca era o superstitie a generatiilor anterioare, care simteau nevoia sa-si exteriorizeze angoasele sub forma unor elemente nestapânite ale mediului înconjurator ostil. Or, în mod practic, stânca nu avea cum sa aiba existenta tangibila, fiind vorba doar de o infinitate de mici fire de praf oarecum aglutinate, într-un mod pe care noi nu ni-l putem explica decât printr-o doua teorii partiale, pe care le-a expus audientei vrajite, sub forma câtorva ecuatii superbe, ale caror demonstratii au umplut cateva table. Tangential, furnicul a vorbit si de legenda vulturului, despre care se pastrasera câteva fragmente dintr-un manuscris anonim din epoca pre-exploratorie, si pentru care a propus impresionanta paradigma Furnicul (care ii poarta de atunci numele). Geniala solutie, uimitoare in simplitatea ei, poate fi rezumata in propozitia urmatoare: vulturul este proiectia unui furnic urias zburator, o exteriorizare sublimata a dorintei de a zbura resimtita intotdeauna de neamul furnicesc.

Activitatea Furnicului a fost încununata cu premiul Nobel pentru stiinta, iar numele sau a fost trecut cu litere de aur în cartea de onoare a musuroiului. Inteligenta, metoda si probitatea lui iesite din comun sunt de atunci tinta si modelul oricarui furnic de stiinta.