marți, 25 septembrie 2007

Despre dreptul femeii de a dispune de corpul pe care nu-l are

În urmă cu câteva săptămâni parcă, un regizor român a luat niscai premiu pe la Cannes cu un film despre avort. Am scris atunci la cald un text prin intermediul căruia îi sfătuiam pe cei care se ambalaseră din cauza prezenţei româneşti pe Côte d’Azur să se mai relaxeze, festivităţile de acest gen având, pentru cei care n-au aflat încă, o încărcătură politică deloc neglijabilă. Şi m-am trezit cu o întrebare: dom’le, da' ai văzut filmul?

Nu. Nu l-am văzut. Nici de atunci încoace nu m-am executat. Şi totuşi, textul scris de mine era adecvat şi corect, continui să fiu convins. Şi asta pentru că nu m-a interesat dimensiunea artistică a operei lui Mungiu, ci cea ideatică. Iar ideea era aceea că dictatura nu permite cetăţenei să avorteze liber. Subînţelegând că da, democraţia şi libertatea permit avortul, vai ce grozav! Juriul de la Cannes a premiat, publicul a aplaudat şi uite aşa se construieşte gloria mundi.

Cei care cred ca am ceva mai bun decât să urmăresc timp de o oră şi jumătate spectacolul halucinant care se încheie cu aruncarea uno făt la tomberon sunt nişte simploizi. Asta ar însemna concomitent că trebuie să citesc toate volumele lui Proust ca să concluzionez că A la recherche du temps perdu este o mare mizerie (era să zic du temps perdu). Sau ar trebui să citesc toată creaţia lui Gide ca să tranşez acelaşi lucru şi despre el. Nu. Este suficient, arhisuficient să înţeleg de ce căutarea senzaţiilor subiective şi ideea gestului pur, gratuit, sunt două subproducţii "intelectuale" jenante şi ignobile. O anecdotă spune că un editor a primit reproşurile unui scriitor care-l acuza că nu i-ar fi citit manuscrisul pe care-l trimisese spre publicare. Pe ce cunoşti, întreabă editorul? Am lipit paginile optsprezece, nouăsprezece şi douăzeci, iar la întoarcerea textului acestea continuau să fie lipite. Dragă, a fost replica editorului, eu ca să mă conving că un ou este stricat nu am nevoie să-l mănânc până la ultima lingură. Filmul lui Mungiu, ca şi multe dintre creaţiile romaneşti ale secolului XX, este un ou împuţit. Şi pentru sentinţa asta ajunge ideea de la baza lui aşa cum decurge ea din lectura unor cronici laudative, nu e nevoie de vizionare.

Recent, undeva pe un forum s-a stârnit o dezbatere aprinsă în jurul acestei pelicule. Rapid inflamată şi compromisă de gesturi de-a dreptul disperate de construire a propriei imagini (cutare zice de exemplu că ştie patru limbi străine, ba altul că opt, cutărică zice că nevastă-sa îi doctor în filozofie, ş.a.m.d) contracarate de ironii şi persiflări din partea celor care nu se pot lăuda cu mai mult de patru clase temeinic parcurse. Asta e partea amuzantă a unei discuţii pe internet cu oameni care dispun de un bagaj de timp pletoric dar stăpânesc prea puţin pragmatica acestui tip de comunicare. Totuşi, revine adesea un argument pro-Mungiu (sau pro-avort, mă rog, cam acelaşi lucru): femeia are dreptul să decidă singură în privinţa corpului ei. Asupra lui merită adăstat preţ de câteva paragrafe, dar nu mai mult.

Oricât ne-am obişnuit, şi oricât de vehement ar caracteriza-o Constituţia (a noastră sau a altora), ideea de proprietate nu este foarte nouă pentru Om. Probabil că a început, într-o formă edulcorată, odată cu sedentarizarea păstorilor şi a vânătorilor. Adam şi Eva n-au avut proprietatea Raiului, ci doar uzufructul lui. Epopeile hinduse vorbesc despre un popor migrator, care vine din Hiperboreea şi se stabileşte în actuala Peninsulă Indiană. Nicăieri pe traseu nu se arogă stăpânirea vreunui colţ de pământ, iar acolo unde se aşează în sfârşit, proprietatea pământului este colectivă, transmisibilă din generaţie în generaţie şi imposibil de înstrăinat în cadrul unei înţelegeri comerciale.

Manualele de istorie ne-au învăţat că în Evul Mediu ţăranii erau legaţi de moşie. Ce omit manualele este că şi nobilii erau legaţi de moşiei. Pământul nu putea fi nici cumpărat, nici vândut, nici părăsit în numele unei “vieţi mai bune”. Nu pământul era al oamenilor, ci oamenii erau ai pământului. Satul şi vatra erau lumea, patria. În secolele XVII-XVIII pentru prima oară pământul începe să se vândă, adică să fie schimbat pe nişte hârtii. Ideea că ceva stabil şi cvasi-imuabil ar putea fi dat în schimbul unei convenţii valorice i-a şocat enorm pe oamenii acelor vremuri. Timpurile începeau să se lichefieze, erau primele note ale sarabandei capitalului.

Azi, pandantul acelei mutaţii în domeniul mentalităţii este extinderea proprietăţii asupra corpului. Comercializarea propriilor organe, avortul şi eutanasia se bazează toate pe aceeaşi premiză: cea a dispariţiei lui “a fi” în favoarea lui “a avea”. Sunt sigur că, ajunşi în acest punct, atât ateul cât şi credinciosul sunt de acord cu diagnosticul meu. Numai că unul îl va accepta ca pe o evidenţă, în vreme ce al doilea îl va respinge, împreună cu implicaţiile pe care le conţine.

Îmi amintesc că la o clasă de biologie din liceu, profesoara ne-a spus, cu tonul cel mai natural din lume, că deşi există nenumărate teorii care să explice viaţa, totuşi o explicaţie fără rest a viului, împreună cu un experiment care să conducă la apariţia vieţii din nimic nu există. A fost probabil prima şi ultima oară la vremea aceea când am luat cunoştinţă cu îndoiala epistemologică a postmodernităţii. La ce slujeşte un manual de biologie dacă primul şi cel mai important obiect de studiu al său ne este inaccesibil? Putem clasa, adnota, înregistra, putem să ne pierdem într-o indefinitate de detalii, dar lucrul cel mai important şi cel mai preţios rămâne un mister: viaţa.

Ei bine, ateul tranşează misterul înlocuind “a fi” cu “a avea”: nu contează ceea ce este viaţa, ceea ce este sigur este că o am. Reducând misterul la dimensiunea lui cea mai accesibilă, “dispare” şi monstruozitatea deciziilor de tipul eutanasiei (care devine un simplu "a nu mai avea viaţa") şi a avortului ("a nu permite cuiva să aibă viaţă"). Circumscrisă lui “a fi”, viaţa capătă sens prin moarte, redusă la “a avea”, viaţa e o marfă ca oricare alta, a cărei penurie nu e mai semnificativă ca un depozit gol.

Însă credinciosul nu se va împăca auzind că proprietatea înlocuieşte fiinţarea. Şi asta pentru că aceasta i se va părea o monstruozitate, o uzurpare, o catastrofă. Ceea ce este îşi trage validitatea de la Cel ce Este, în vreme ce ceea ce am ţine de manifestare şi de iluziile ei. Altfel spus, portmoneul nu are dimensiune ontologică. Din cel mai înalt unghi posibil, oamenii nu posedă nimic, nici măcar rodul mâinilor lor. Pericopa evanghelică a bogatului care, văzându-se cu hambarele pline, se îndeamnă pe sine spre petreceri, ni-l arată pe acesta murind în aceeaşi noapte (Luca 12, 16-20). Credinciosul ştie deci că înlocuirea lui “a fi” cu “a avea” e o escrocherie.

Ce mai rămâne în cele din urmă de pretentia femeii de a dispune de propriul său corp? Cam cât din planul bogatului de a se bucura de bogăţia sa...

23 comentarii :

  1. LucianV spunea...

    Corect spus, într-un final. Mai avea puţin şi credeam că nu susţii ceea ce susţii de fapt.
    Apropo, chestia cu pământul este adevărată la sensul figurativ. Chiar şi în Grecia Antică existau oameni liberi (meşteşugarii, negustorii) care nu erau legaţi de pământ. Nu le mai convenea în Atena se duceau în Corint, spre exemplu. Apoi, nobilii din Evul Mediu puteau să vândă (să dăruiască, mai bine zis) diferite sate. Şi asta cu mult înainte de secolul XVII.

  2. dadatroll spunea...

    QED.

    Esti un bou.

    QED.

    Daca vrei sa traiesti ca in secolul de dinainte de "capital", grabestete ca mai sunt cateva tari disponibile. Eu as zice Cuba, ca macar e cald.

    QED.

  3. machiavellian spunea...

    Radu, se pare ca suferi si tu de complexul asta pe care l-am intalnit la multi crestini: totul e din vina ateilor.

    Fiind ateu nu inseamna automat ca esti proavort sau mai stiu eu ce. Si sunt destui crestini mai pacatosi decat destui atei. Asta o poti proba si tu uitandu-te in jur.

    Cat despre dandanalele lui troll, nu ma asteptam sa faca diferenta intre premise si concluzie. Sau sa stie ca nu se incepe cu "qed". ;)

  4. ovidiu spunea...

    machiavellian,

    ai dreptate, daca esti ateu nu inseamna automat ca esti pro-avort.

    dar, ca si ateu, te simti stapan pe trupul tau?
    crezi ca poti face ce vrei cu el?
    inclusiv un avort?! :-)

    deci, or fi existand si atei care sunt TOTAL impotriva avortului, dar din motive diferite de cel just, invocat de crestini si poate de orice drept credincios.

    conteaza doar ca nu fac un lucru gresit, nu si motivul pentru care nu-l fac?! intentia conteaza.

  5. Ştefan Muşat spunea...

    Ovidiu, orice lucru pe care îl faci are o bază a sa, o explicaţie pentru care îl faci, rădăcina lui, ca să zic aşa. “Intenţia contează” este o scuză pentru lipsa unui fundament pe care se poate baza existenţa socială, morală sau spirituală. Normal că există şi alte motive din cauza cărora poţi fi contra avortului sau pro avort, dar nenea Radu a încercat să explice diferenţele de viziune dintre “a fi” şi “a avea”, adică dintre credincios şi ateu şi de ce acel care om care îşi bazează deciziile şi viaţa pe morala creştină este diferit de cel ce nu crede şi îşi conduce viaţa după asta. Din păcate, această diferenţă este una calitativă.

    Distanţa dintre “a fi” şi “a avea” este distanţa cea mai nenoricită care a fost parcursă de omenire de la un timp încoace.

  6. Radu Iliescu spunea...

    Draga lucianv,

    Chestia cu neninstrainarea pamantului prin tranzactii comerciale este valabila la sens propriu.

    Este adevarat ca din Antichitate incoace a existat o patura citadina care era, cel putin teoretic, libera sa-si schimbe locatia. Dar aceasta tendinta era limitata in Evul Mediu de bresle si de ghilde, un soi de sindicate profesionale care gestionau autarhic relatiile intre mestesugari si clientii lor. Deci exista un reper, altul decat pamantul, e adevarat.

    In privinta daruiri feudelor (care nu era un schimb comercial), ea era conditionata de relatia de suzeran-vasal, astfel incat cel care daruia o proprietate unui vasal o conditiona de fidelitate si putea mai tarziu retrage darul, cel putin teoretic, de la un vasal nevrednic.

  7. Radu Iliescu spunea...

    Draga dadatroll,

    da, sunt un bou.

    Dar daca iti imaginezi ca singura alternativa existenta este capital vs. marxism esti simplist. Conflictul dintre capitalism si marxism este unul superficial, pentru ca marxismul foloseste pentru a-si demonta oponentul aceeasi dialectica, neajungand la o critica reala ca capitalului.

    Cred ca mai era ceva... trebuie sa te jignesc, nu? doar si tu ai incercat... Poate altadata, acum sunt putin ocupat.

  8. Radu Iliescu spunea...

    Draga macchiavelian,

    nu, n-am complexul credinciosului fata de ateu. Nici un incerc, pentru ca termenul "complex" nu inseamna riguros vorbind nimic. Daca gasesti un vinovat, nu inseamna automat ca el te complexeaza...

    Problema este daca intr-adevar ateismul este vinovat de degenerescenta lumii sau nu. Raspunsul este pozitiv. Asta nu-i face pe credinciosi complexati...

    Spui ca exista credinciosi de trei parale. Da, ai dreptate. S-au inmultit caldiceii, zice Lewis undeva ca si dracul trebuie sa fie scarbit de-asa prada ieftina... Mai spui ca unii crestini au mai multe pacate decat unii atei. E cumva un nonsens. Pacatos sau nu, crestinul are posibilitati de rascumparare, in vreme ce ateul este cu totul lipsit de perceptia pacatului, necum de stergere a lor.

    Adevarat ca unii atei pot fi anti-avort. Am cunoscut suficienti atei asumati care erau, in termeni sociali, oameni respectabili, si care n-ar fi facut nici un rau, atat cat percepe socialul din Rau. Totusi, asa cum spune Ovidiu, faptele se probeaza prin intentiile lor, neavand valoare in sine, iar pe ateu nimic nu-l impiedica, la nivelul cel mai profund, sa omoare un om asa cum rupe o foaie de hartie, in vreme ce incarcatura actiunii este cu totul alta pentru credincios.

    Ca sa fiu mai plastic, un ateu poate refuza o crima din motive igienice (sangele pateaza), desi pentru el gestul nu are alte conotatii decat eventual cele demografice, in vreme ce un credincios poate refuza o crima din scrupule care tin de textele sacre. Gestul lor nu este decat aparent identic...

  9. Radu Iliescu spunea...

    Draga Stefan Musat,

    vezi ca ceea ce spune Ovidiu, adica "intentia conteaza", e un lucru plin de implicatii si pe deplin adevarat.

    Hai sa luam un exemplu. Un credincios se trezeste in zori, se roaga si incepe o zi de post negru, fara mancare deci si fara apa, fara parfumuri si fara imagini nepotrivite. O zi de recluziune spirituala in plina lume, continuand-si activitatea obisnuita. Concomitent, o fotomodeala se trezeste si decide sa nu manance nimic toata ziua pentru ca la ultimele cantariri a luat 30 de grame, lucru ce i-a facut soldurile putin opulente.

    Cine dintre ei posteste? Fireste, a nu manca nu este totuna cu a posti, pentru ca postul este abstinenta + intentie.

    Sa mai luam un exemplu. Un copil isi ingrijeste parintii. Dar la moartea lor pretinde sa mosteneasca totul, in detrimentul fratilor, sub pretextul ca el si nu ceilalti l-au ingrijit. Isi ia sau nu plata pentru fapta lui buna? Categoric, da. Daca intentia lui ar fi fost pura, cea de a implini Legea, atunci ar fi cautat implinirea ei si la mostenire, care se cuvine fiecaruia in parti egale. Si aici, fapta se probeaza prin intentia ei, neavand valoare intrinseca.

    Acum, sigur, undeva interfereaza machiavelicul "Scopul scuza mijloacele." In renasterea post-medievala pare sa fi survenit divortul dintre scopul (bun) si mijloacele (nefaste). In realitate, lucrurile sunt cu mult mai inselatoare, scopurile modernilor par bune, dar sunt pe masura mijloacelor pe care modernitatea le ofera...

    Ramane de zis ca una din iluziile cele mai unanim raspandite in zilele noastre este aceea ca faptele ar avea o unica exegeza, univoca, usor de decelat. In realitate, cel mai mare defect al faptelor este acela ca se preteaza tuturor interpretarilor posibile, dar au o singura valoare, cea a intentiilor care le-au precedat.

  10. krossfire spunea...

    Din pacate nicio problema reala nu se poate transa strict filosofic sau, cum zicem noi ''romanii verzi'' : Adevarul e undeva la mijloc :P

  11. machiavellian spunea...

    "Scopul scuza mijloacele."

    Radule, daca tu gasesti asta in vreuna din cartile lui Niccollo Machiavelli, eu iti dau 10 beri.

    Sau echivalentul financiar al lor in ce vrei tu.

    Iti dau pana si Principele sa cauti.

  12. Radu Iliescu spunea...

    Draga machiavellian,

    mi-ai dat o tema de studiu. Stiu ca lui Machiavelli i se atribuie fraza, sau poate cel putin sensul ei, si mi se pare, dar in absenta unei fise de lectura nu pot garanta, ca "Il Principe" cam cu asta se ocupa. Cu fundamentarea autoritatii Principelui (scopul) prin orice metode (mijloace).

    Voi reciti deci lucrarea, in original de data asta. Si vom discuta.

    P.S. Prefer convertirea berilor in curmale iraniene fara samburi :-)

  13. Radu Iliescu spunea...

    Draga Krossfire,

    enunt aproape o tautologie spunand ca totul se transeaza absolut filozofic, cred ca vei fi de acord cu mine.

    Transarea incepe atunci cand se defineste natura problemei. De unde stim ca e o problema si nu ceva absolut firesc si benefic? In virtutea carui principiu luam decizia sa "rezolvam problema". Cum stabilim solutia?

    Toate acestea tin de filosofie, si chiar cel ce se pretinde "practic", "pragmatic", "realist" tot are o filosofie... Nu-i asa?

  14. machiavellian spunea...

    Daca vrei sa citesti in original iti urez bafta. Am auzit ca Machiavelli e al dracului in original. De greu de citit, evident, ca doar e italiana medievala.

    Oricum, nu ma intelege gresit. Eu te-am provocat sa gasesti fraza exacta sau macar aproximativa. ;)

    Oricum, bine zicea Carl Schmitt: "Daca Machiavelli ar fi fost machiavelic, ar fi scris in locul Principelui o lucrare edificatoare, de preferinta anti-Machiavelli."

  15. machiavellian spunea...

    PS: Vezi ca nu-ti dau mai multe curmale decat echivalentul lor ca valoare de beri.

  16. Radu Iliescu spunea...

    Draga machiavellian,

    se prea poate sa fie asa cum zici tu, greu tare Il Principe in italiana medievala. Vom vedea. Oricum, am invatat italiana pentru Divina Comedia, asa ca e cazul odata si odata sa incep cu lucrurile mari...

    Cat priveste "Vezi ca nu-ti dau mai multe curmale decat echivalentul lor ca valoare de beri", aici se vede clar ca te-ai orientat. Si asta pentru ca in ochii mei 10 beri au o valoare care tinde asimptotic catre zero, in vreme ce un hadith al Profetului spune ca pana si jumatate de curmala daruit cuiva este scris de ingerii din Rai. Despre beri nici un text sacru nu spune nimic :-) Sunt gata sa dau 10 beri pe o curmala, iar daca negociezi sunt gata sa ma multumesc deci si cu jumatate din ea :-)))

  17. Anonim spunea...

    Eu cred ca e bine sa fii credincos,dar nu totul se rezuma la asta,pana la urma intre a fi credincos si a fi maniac este o mare diferenta,eu zic ca tu esti maniac,daca ai fi cu adevarat credincos te-ai abtine de la comentarii rautacioase si nici nu prea era necesar sa afirmi(direct sau indirect)ca esti un geniu.Si ar fi bine sa ii lasi p cei cu adevarat pregatiti sa-si spuna parerea despre filmul lui Mungiu,daca ar fi dupa tine nu ar exista decat filme sau,mai bine zis,documentare despre religie si tot ce include asta.Imi pare rau, dar ar trebui sa consulti un psihiatru.

  18. Radu Iliescu spunea...

    Draga anonimule,

    nu m-am gandit niciodata sa consult un psihiatru. Este insa adevarat ca niciun psihiatru nu mi-a propus sa-l consult :-)

  19. Ştefan Muşat spunea...

    Anonimule, eu cred că greşeşti.

    Credinţa adevărată implică şi un discernământ care transcende lucrurile mundane, cum ar fi un film. Prin urmare, aprecierea acestuia este cu desăvârşire un lucru banal, ne-fiind necesare tratate de istoria filmului.

    Matale spui că un om este maniac în ceea ce priveşte credinţa, dar nu crezi că dumneata ai pierdut simţul orientării, prin urmare tot ce depăşeşte puterea ta de percepţie este deviant? Ceea ce înseamnă că una este credinţa certă, sigură, şi alta este vederea oarbă.

    Nu cred că nenea Radu s-a autoproclamat geniu. Ştii de ce? Deoarece credinţa şi orgoliul nu merg mână în mână.

  20. Radu Iliescu spunea...

    Draga Stefan,

    n-am priceput de unde vine ideea anonimului ca m-am proclamat geniu. Si, dintr-un anume punct de vedere, ideea cuiva de a se proclama "geniu" e la fel de fezabila cu aceea de a se proclama pataguinez. Si asta pentru ca acest cuvant nu ascunde, vai!, nicio certitudine intelectuala, nefiind decat o vocabula atribuita la nivel sentimental si fara vreo certitudine oarecare.

    Exista insa si exceptii. De exemplu, pataguinezii se pot proclama linistiti pataguinezi :-))

  21. Phosphoros spunea...

    Anonimitatea Voastra,

    Al inaltimii matale, preaputinplecatul Phosphoros, isi permite sa priveasca cu circumspectie afirmatiile-ti.

    In primul rand, see pare ca nu faci o deosebire cat de mica intre religie si credinta. Nu are rost sa intru in peroratii retorice aratandu-ti semnificatiile fiecaruia dintre concepte, asa ca iti recomand sa descoperi pe cont propriu (de preferat pe Wikipedia ... acolo poti gasi chintesenta intelectualitatii pure ;) ).

    In al doilea rand ... il numesti pe Radu "maniac". Sa zicem ca excludem conotatiile peiorative pe care ai intentionat sa le dai acestui cuvant ... totusi, te intreb: poate exista oare vreo abordare a Sacrului care sa nu necesite abandonul total catre acesta?

  22. Anonim spunea...

    Dar ce-are Cuba?? :) Eu unul strang bani de avion sa ajung acolo, oare asa rau sa fie? ;)

  23. Radu Iliescu spunea...

    Draga anonimule,

    te superi tare daca-ti spun ca tocmai te-ai cam rasuflat? Fara ca aceasta afirmatie sa presupuna ca implicit ma consider geniu... a propos, ce-i aia "geniu"? :-)

    Si asta pentru ca singura alternativa la (post)modernitatea salbatica pe care o vezi tu este Cuba.

    Comunism sau capitalism, sunt ca in bancul ala cu ciobanul care avea oi albe. Dar alea negre? Pai alea negre sunt tot ale lui...

    Cuba sau USA - doua fatete ale unei singure tragedii..

Google