Despre dreptul femeii de a dispune de corpul pe care nu-l are

În urmă cu câteva săptămâni parcă, un regizor român a luat niscai premiu pe la Cannes cu un film despre avort. Am scris atunci la cald un text prin intermediul căruia îi sfătuiam pe cei care se ambalaseră din cauza prezenţei româneşti pe Côte d’Azur să se mai relaxeze, festivităţile de acest gen având, pentru cei care n-au aflat încă, o încărcătură politică deloc neglijabilă. Şi m-am trezit cu o întrebare: dom’le, da' ai văzut filmul?

Nu. Nu l-am văzut. Nici de atunci încoace nu m-am executat. Şi totuşi, textul scris de mine era adecvat şi corect, continui să fiu convins. Şi asta pentru că nu m-a interesat dimensiunea artistică a operei lui Mungiu, ci cea ideatică. Iar ideea era aceea că dictatura nu permite cetăţenei să avorteze liber. Subînţelegând că da, democraţia şi libertatea permit avortul, vai ce grozav! Juriul de la Cannes a premiat, publicul a aplaudat şi uite aşa se construieşte gloria mundi.

Cei care cred ca am ceva mai bun decât să urmăresc timp de o oră şi jumătate spectacolul halucinant care se încheie cu aruncarea uno făt la tomberon sunt nişte simploizi. Asta ar însemna concomitent că trebuie să citesc toate volumele lui Proust ca să concluzionez că A la recherche du temps perdu este o mare mizerie (era să zic du temps perdu). Sau ar trebui să citesc toată creaţia lui Gide ca să tranşez acelaşi lucru şi despre el. Nu. Este suficient, arhisuficient să înţeleg de ce căutarea senzaţiilor subiective şi ideea gestului pur, gratuit, sunt două subproducţii "intelectuale" jenante şi ignobile. O anecdotă spune că un editor a primit reproşurile unui scriitor care-l acuza că nu i-ar fi citit manuscrisul pe care-l trimisese spre publicare. Pe ce cunoşti, întreabă editorul? Am lipit paginile optsprezece, nouăsprezece şi douăzeci, iar la întoarcerea textului acestea continuau să fie lipite. Dragă, a fost replica editorului, eu ca să mă conving că un ou este stricat nu am nevoie să-l mănânc până la ultima lingură. Filmul lui Mungiu, ca şi multe dintre creaţiile romaneşti ale secolului XX, este un ou împuţit. Şi pentru sentinţa asta ajunge ideea de la baza lui aşa cum decurge ea din lectura unor cronici laudative, nu e nevoie de vizionare.

Recent, undeva pe un forum s-a stârnit o dezbatere aprinsă în jurul acestei pelicule. Rapid inflamată şi compromisă de gesturi de-a dreptul disperate de construire a propriei imagini (cutare zice de exemplu că ştie patru limbi străine, ba altul că opt, cutărică zice că nevastă-sa îi doctor în filozofie, ş.a.m.d) contracarate de ironii şi persiflări din partea celor care nu se pot lăuda cu mai mult de patru clase temeinic parcurse. Asta e partea amuzantă a unei discuţii pe internet cu oameni care dispun de un bagaj de timp pletoric dar stăpânesc prea puţin pragmatica acestui tip de comunicare. Totuşi, revine adesea un argument pro-Mungiu (sau pro-avort, mă rog, cam acelaşi lucru): femeia are dreptul să decidă singură în privinţa corpului ei. Asupra lui merită adăstat preţ de câteva paragrafe, dar nu mai mult.

Oricât ne-am obişnuit, şi oricât de vehement ar caracteriza-o Constituţia (a noastră sau a altora), ideea de proprietate nu este foarte nouă pentru Om. Probabil că a început, într-o formă edulcorată, odată cu sedentarizarea păstorilor şi a vânătorilor. Adam şi Eva n-au avut proprietatea Raiului, ci doar uzufructul lui. Epopeile hinduse vorbesc despre un popor migrator, care vine din Hiperboreea şi se stabileşte în actuala Peninsulă Indiană. Nicăieri pe traseu nu se arogă stăpânirea vreunui colţ de pământ, iar acolo unde se aşează în sfârşit, proprietatea pământului este colectivă, transmisibilă din generaţie în generaţie şi imposibil de înstrăinat în cadrul unei înţelegeri comerciale.

Manualele de istorie ne-au învăţat că în Evul Mediu ţăranii erau legaţi de moşie. Ce omit manualele este că şi nobilii erau legaţi de moşiei. Pământul nu putea fi nici cumpărat, nici vândut, nici părăsit în numele unei “vieţi mai bune”. Nu pământul era al oamenilor, ci oamenii erau ai pământului. Satul şi vatra erau lumea, patria. În secolele XVII-XVIII pentru prima oară pământul începe să se vândă, adică să fie schimbat pe nişte hârtii. Ideea că ceva stabil şi cvasi-imuabil ar putea fi dat în schimbul unei convenţii valorice i-a şocat enorm pe oamenii acelor vremuri. Timpurile începeau să se lichefieze, erau primele note ale sarabandei capitalului.

Azi, pandantul acelei mutaţii în domeniul mentalităţii este extinderea proprietăţii asupra corpului. Comercializarea propriilor organe, avortul şi eutanasia se bazează toate pe aceeaşi premiză: cea a dispariţiei lui “a fi” în favoarea lui “a avea”. Sunt sigur că, ajunşi în acest punct, atât ateul cât şi credinciosul sunt de acord cu diagnosticul meu. Numai că unul îl va accepta ca pe o evidenţă, în vreme ce al doilea îl va respinge, împreună cu implicaţiile pe care le conţine.

Îmi amintesc că la o clasă de biologie din liceu, profesoara ne-a spus, cu tonul cel mai natural din lume, că deşi există nenumărate teorii care să explice viaţa, totuşi o explicaţie fără rest a viului, împreună cu un experiment care să conducă la apariţia vieţii din nimic nu există. A fost probabil prima şi ultima oară la vremea aceea când am luat cunoştinţă cu îndoiala epistemologică a postmodernităţii. La ce slujeşte un manual de biologie dacă primul şi cel mai important obiect de studiu al său ne este inaccesibil? Putem clasa, adnota, înregistra, putem să ne pierdem într-o indefinitate de detalii, dar lucrul cel mai important şi cel mai preţios rămâne un mister: viaţa.

Ei bine, ateul tranşează misterul înlocuind “a fi” cu “a avea”: nu contează ceea ce este viaţa, ceea ce este sigur este că o am. Reducând misterul la dimensiunea lui cea mai accesibilă, “dispare” şi monstruozitatea deciziilor de tipul eutanasiei (care devine un simplu "a nu mai avea viaţa") şi a avortului ("a nu permite cuiva să aibă viaţă"). Circumscrisă lui “a fi”, viaţa capătă sens prin moarte, redusă la “a avea”, viaţa e o marfă ca oricare alta, a cărei penurie nu e mai semnificativă ca un depozit gol.

Însă credinciosul nu se va împăca auzind că proprietatea înlocuieşte fiinţarea. Şi asta pentru că aceasta i se va părea o monstruozitate, o uzurpare, o catastrofă. Ceea ce este îşi trage validitatea de la Cel ce Este, în vreme ce ceea ce am ţine de manifestare şi de iluziile ei. Altfel spus, portmoneul nu are dimensiune ontologică. Din cel mai înalt unghi posibil, oamenii nu posedă nimic, nici măcar rodul mâinilor lor. Pericopa evanghelică a bogatului care, văzându-se cu hambarele pline, se îndeamnă pe sine spre petreceri, ni-l arată pe acesta murind în aceeaşi noapte (Luca 12, 16-20). Credinciosul ştie deci că înlocuirea lui “a fi” cu “a avea” e o escrocherie.

Ce mai rămâne în cele din urmă de pretentia femeii de a dispune de propriul său corp? Cam cât din planul bogatului de a se bucura de bogăţia sa...