Pragmatica sfinţeniei

Alo, eşti tu, domnul Monstruleanu, profesor doctor inginer academician. Pe uşa ta scrie Pârţuleasca, directoare de fabrici, uzine, membră virilă în comitete şi comiţii. Povesteşti despre tine de ţi se descheie toate încheieturile. Ai poze, multe poze, maldăre şi camioane de poze cu tine zâmbind, cu tine încruntându-te, cu tine numărând puricii tăi exclusivi şi neapăraţi, cu tine cufurindu-te organizat. Îţi construieşti într-o veselie frenetică imaginea. Fiecare gest pe care-l comiţi, fiecare fonem pe care-l vibrezi, fiecare mişcare de du-te-vino a urechilor tale răcneşte cu disperare: “Eu mi-s, priveşte şi minunează-te, lumeo, nu-i aşa că-s minunat!”

Eşti de fapt o curvă. Stai undeva într-un colţ al impersonalităţii tale şi te priveşti unduindu-şi şoldurile putrede de-a lungul trotuarului. Dacă cel puţin n-ai şti asta, ai mai avea o scuză, dacă cel puţin n-ai face eforturi să pari cât mai “natural”, dar asta e, totul e studiat, premeditat, fiecare efect e calculat dinainte.

Sfântul este cel care a renunţat să-şi mai construiască imaginea. Eliberat de nerozia grotescă a comunicării propriei persoane, sfântul respiră cu adevărat şi... este.