Cele trei idei ale Apocalipsei după Mel

Toată lumea a văzut pelicula Apocalypto (2006), aşa că nu are rost să povestesc, mai mult sau mai puţin inspirat, faptele. Mă voi mărgini să comentez cele trei idei care constituie trama acestui film, avertizând dintru început că pentru o creaţie cinematografică în care acţiunea predomină, avem de-a face şi cu un suport foarte adecvat pentru o reflecţie autentică, de cea mai bună calitate.

Toată lumea a remarcat implicaţia scenei finale, în care Jaguar Paw priveşte uimit, alături de soţia lui şi copiii lor, sosirea unei bărci în care se află un preot catolic şi o cruce, înconjurat de spaniolii lui Columb. Mesajul este transparent: creştinismul a sosit într-o lume a cărei spiritualitate degenerase în forme aberante. Totuşi, regizorul nu putea exprima ideea sub forma ei universală pe care o enunţă metafizicianul Frithjof Schuon în Treptele înţelepciunii: atunci şi acolo unde se înregistrează o degenerare masivă a tradiţiei spirituale, survine una din aceste două posibilităţi: fie apare un nou mesager divin, înnoitor al harului, fie printr-un cataclism istoric (nu în mod exclusiv dar nici obligatoriu de tip “natural”) vehiculul spiritual deteriorat este înlocuit cu altul, susceptibil în mai bună măsură să împlinească menirea unei religii vii.

Istoria, atât cât o cunoaştem, nu dezminte această idee. Civilizaţiile precolumbiene, oricât de glorios le-ar fi fost trecutul, alunecaseră înainte de distrugerea lor în forme de adorare demonice. Sacrificiile umane cantitative, adevărate carnagii ritualice, mărturisesc din plin acest lucru. Apariţia mesagerilor divini al căror rost este redresarea decăderii ciclice, exprimată textual într-un verset din Bhagavad-Gîtâ, îşi găseşte ilustrarea cea mai cunoscută în figura lui Iisus Hristos şi diatribele lui îndreptate împotriva cărturarilor iudei, culminate cu crucificarea înscenată de către preoţii Templului lui Solomon, adică exact cei care ar fi trebuit să înţeleagă misiunea lui divină. Expansiunea islamică cuprindea cu uşurinţă formele heterodoxe ale creştinismului răsăritean, dar întâmpină o vie rezistenţă pe teritoriile ortodoxe (atât în estul cât şi în vestul Europei). Şi poate că şi actuala permeabilitate pe care o oferă Europa pentru religia islamică îşi are cheia tot aici, în seceta spirituală a vremurilor.

A doua idee a filmului priveşte Apocalipsa însăşi. Deşi sensul originar în limba greacă este acela de “dezvăluire”, printr-o translaţie inevitabilă el trimite azi la cele dezvăluite înseşi: Ziua cea din Urmă (sau Sfârşitul Lumii). Pentru personajele dramei regizate de Mel Gibson chiar despre asta este vorba, de sfârşitul lumii lor. În marele ciclu cosmic numit de hinduşi Manvantara, au coexistat ignorându-se cicluri mai mici, corespunzătoare unor civilizaţii locale. Cu câteva excepţii notabile, acestea au cunoscut decrepitudinea şi în cele din urmă stingerea cu desăvârşire.

Nu este nevoie să cercetăm mitul Atlantidei ca să conchidem că civilizaţiile sunt muritoare, civilizaţiile precolumbiene ne furnizează un memento indubitabil. Şi trebuie să fii nepermis de modern, îmbibat de dogma Progresului dincolo de orice cotă admisibilă, ca să crezi că civilizaţia ta constituie excepţia de la această regulă. Ba chiar, dacă stau şi mă gândesc bine, nu eşti cu nimic diferit de mayaşii care se dedau jocurilor războinice ignorând complet faptul crucial că undeva, o expediţie formată din trei nave pornea să descopere o cale mai scurtă spre Indiile de Vest. Pentru America, expediţia lui Cristofor Columb a însemnat începutul unei apocalipse.

A treia dimensiune cerebrală a filmului lui Mel Gibson este cea pedagogică. Lui Jean-Jacques Rousseau, şi în general tuturor iubitorilor tezei “bunului sălbatic”, i-ar fi crăpat obrazul de ruşine la proiecţia acestei pelicule. Oricât de năroadă pare azi ideea, secolele XVII şi XVIII au flecărit cât cuprinde pe tema omului care “se naşte bun şi virtuos, dar societatea îl corupe şi face din el un pungaş”. Ei bine, personajul central, Jaguar Paw, nu “se naşte bun şi virtuos”, ci este şi el, ca orice om, subiectul unei deveniri. Înainte de a muri, tatăl său îi spune: “Nu-ţi fie frică!”. Jaguar Paw izbuteşte, în cele din urmă, să nu-i fie frică. Pare puţin, dar de fapt este enorm. Ca să nu-i fie frică, omul trebuie să-şi centreze existenţa nu pe trecut, nici pe viitor, ci pe prezent, angoasa provenind din amintirile neplăcute şi din anciparea suferinţei viitoare. Ca să nu-i fie frică, omul trebuie să accepte ceea ce i se întâmplă fără a adăuga el conotaţii negative în avalanşă: lucrurile nu sunt decât ceea ce sunt, fără considerente exterioare. Ca să nu-i fie frică, omul trebuie să se echilibreze pe sine cu ceea ce este în sinele lui, devenind indiferent la orice potenţial agresiv exterior. În Prostia omenească, mama şi bunica se tem că mâţa ar putea omorâ copilul împingând drobul de sare peste copilul din albie, în vreme ce tatăl judecă: “Bine-bine, de ce mi-ar fi frică?, la urma urmei mâţa încă n-a omorât pe nimeni, iar pruncul e netulburat în albia lui, acolo unde trebuie să fie.” Şi nu despre imprudenţă e vorba aici, ci despre atitudinea înţeleptului din povestea chinezească, cel care între tigru şi prăpastie are suficient răgaz să savureze mirosul unei flori rare... Jaguar Paw învaţă să nu-i fie frică, şi astfel îşi prezervă existenţa însăşi.

Am spus că Apocalypto este un film despre moartea unei lumi, şi de aceea este un film despre civilizaţia noastră. Trebuie să-i ignorăm cu desăvârşire pe René Guénon, pe Julius Evola, pe Oswald Spengler ca să credem îndobitociţi că maşinile noastre, că instalaţiile noastre de aer condiţionat, că prăjitoarele noastre de pâine ne vor salva de la extincţie. Vidul nostru spiritual nu poate fi umplut cu full options. Iar acest film ne mai priveşte încă dintr-un punct de vedere: suntem o lume cuprinsă de panică, care se agaţă disperată de certificate de garanţie. Încercăm din răsputeri să eliminăm din viaţa noastră imprevizibilul, să planificăm totul până la cele mai mici detalii, admiţând ca unică formă de libertate a destinului propriile noastre fiţe. Nebunia noastră este cea a controlului, numărăm totul, inventariem şi numim fiecare colţ de pe planetă, evaluăm şi transformăm în bani până şi visele... Şi asta pentru că, spre deosebire de Jaguar Paw, lumea noastră n-a învăţat, şi nici nu va mai învaţă vreodată, să nu-i fie frică...