René Guénon şi Mircea Eliade, sau ce se pierde atunci când se câştigă ceva

Într-un roman cu nume stupid (Trois sucettes à la menthe), Robert Sabatier surprinde o situaţie pe care am trăit-o, la un moment dat, fiecare dintre noi: ce vreau să mă fac când am să fiu mare? Micuţul Olivier Chateauneuf, după decesul părinţilor, este înfiat de unchiul Henri. Ce vrei să fii când ai să fii mare?, îl întreabă adultul. Totul, spune cel ce se visează cântăreţ de operă, marinar, pilot de curse, boxeur, campion de tenis, medic, explorator, cavaler, actor...

“În timpul unei lungi părţi a vieţii, îţi zici: Când am să fiu mare, voi face... sau: Mai târziu, voi deveni..., şi apoi, într-o dimineaţă, în timp ce-ţi tunzi barba, te priveşti în oglindă şi apare o evidenţă dictată de trecerea timpului: Când voi fi mare..., dar acum sunt mare, şi sunt negustor de hârtie, nu sunt nici actor, nici cântăreţ, nici dramaturg... Şi, dacă totul merge bine pentru tine, alţii afirmă: “Este un om realizat!”, în vreme ce tu n-ai realizat decât ceva, exact lucrul care te interesa cel mai puţin, şi le-ai ratat pe toate celelalte.”

Dacă cineva m-ar întreba care este exact momentul când se maturizează un om, aş spune fără greş că e clipa când decide să nu facă ceva anume, dar ceva ce poate face. Când întoarce spatele unei perspective perfect fezabile. Adolescenţa şi prima parte a tinereţii sunt momente ale opţiunilor. Maturitatea şi bătrâneţea e al florilor şi al roadelor. Devii adult atunci când decizi să nu mai începi ceva de la zero, eşti încă tânăr câtă vreme poţi da cu piciorul la ceva important, şi să râzi senin după aceea. Nebunia poate fi altfel: am cunoscut un tip care a aruncat peste bord în câţiva ani trei lucruri importante: o carieră universitară, o carieră în radio şi o carieră în afaceri. Pe fiecare le-a avut într-un mod care friza superlativul: ca student colaborase cu consultantul ştiinţific al facultăţii la elaborarea unui dicţionar, ca ziarist îi luase directorului de la BBC un interviu, ca om de afaceri pornise de la zero şi ajunsese departe. La vreo treizeci de ani s-a trezit fără nimic, dar cu dorinţa de a nu mai renunţa la ceea ce avea să câştige. Devenise, fără să ştie, adult...

Nu m-am putut împiedica să mă gândesc la aceste lucruri atunci când am decis, în sfârşit, scrierea unui text despre Guénon şi Eliade, a cărui idee s-a născut prin decembrie, în cursul unor discuţii cu nenea Ştefan şi cu nenea Insurgiam. Nu le ascundeam dispreţul pe care-l am pentru ultimul, şi nu e un secret admiraţia pe care o nutresc pentru primul. Motivele sunt, cu prisosinţă, întemeiate. Până la un punct amândoi au un destin similar: aviditate intelectuală şi putere de studiu, atracţie pentru sacru şi îndeobşte pentru India. Anii căutărilor nu-i pot prea uşor deosebi. Până într-un punct, când fiecare decid. Negustor de hârtie vs. ceea ce doresc realmente.

Pentru René Guénon, momentul este teza de doctorat pe care i-o propune lui Simon Lévi, de la Collège de France. Acesta din urmă i-o returnează, refuzând pur şi simplu s-o comenteze. Sub numele de Introducere generala la studiul doctrinelor hinduse, ea va fi mai târziu publicată, şi conţine in nuce toate tezele guénoniene, pe care acesta le va dezvolta de-a lungul întregii sale opere. Un caz singular, după ştirea mea, de autor care să-şi enunţe sub o formă sintetică întreaga contribuţie intelectuală pe care o va lărgi mai târziu. Refuzând compromisul şi echilibristica universitară, Guénon a ales. A ales să-şi ducă viaţa departe de universităţile europene, într-o marginalitate care s-a dovedit, paradoxal, fecundă celor ce aveau să-l citească mai târziu. Nu a existat un profesor doctor docent Guénon, autor de conferinţe şi comunicări ştiinţifice, dar a existat ceea ce se poate numi cel mai mare eveniment intelectual european al secolului XX, atât de mare încât nebunia modernă a făcut eforturi susţinute să-l ignore, şi atunci când n-a mai putut asta să-l interpreteze idiot. Mă gândesc îndeosebi la cazul Dimineţii magicienilor, una din cele mai proaste şi mai bune cărţi care mi-a fost dat să citesc vreodată, în care Jacques Bergier şi Louis Pawels lasă să li se prelingă din vârful stiloului afirmaţia demenţială: “Nazismul este guénonism plus tancuri”. Şi asta în condiţiile în care anti-modernul Guénon afirmase în anii ’30, când cancelariile europene se lingeau pe bot cu Hitler, că nazismul, deşi anti-modern, va face mai mult rău decât bine! Despre Bergier s-a spus că era absolut genial, supercult, supercapabil. Se vede, în asemenea circumstanţe, că Guénon avea dreptate atunci câñd spunea că geniul nu înseamnă, în fond, mare lucru...

Mircea Eliade a ales şi el. Şi ştia foarte bine ce-a ales, în această privinţă nu l-a putut duce nimeni, a fost suficient de lucid să-şi asume consecinţele până la fundul pocalului. Într-un vis pe care l-a avut la o vreme, şi pe care-l relatează nu mai ştiu unde, i s-a arătat o cupă spre care întinde mâna. O cuprinde puţin, apoi o scapă şi se face fărâme. Nu trebuie să fii expert în simbolistică sacră ca să ştii că adolescentului miop i se arătase Graalul, pe care însă l-a pierdut pentru totdeauna. A fost, ca toţi cei care se apropie peste fire de religie, foarte aproape de ceva a cărui valoare nu încape în aceste rânduri. Poate în India, poate în Occidentul în care posibilităţile iniţiatice n-au dispărut niciodată pentru totdeauna. A zis: pas! A preferat să citească multe-multe cărţi, cu ajutorul cărora să scrie alte cărţi. A reuşit să scrie chestii atât de neimportante încât toată lumea a rămas încântată de valoarea lor. Ca să nu-l piardă, i-au făcut prima catedră de istorie a religiei, adică primul loc unde religia a putut fi în sfârşit studiată ca o chestie moartă. Spre finalul carierei, atunci când a fost oarecum somat să dea socoteală despre trecutul lui legionar, a tăcut chitic, probabil că uitase nebunia frumoasă în care românii se căutau în ortodoxie, sătui de pălăvrăgeala neghioabă a aleşilor.

În mod ironic, ceea ce constituie partea cea mai exterioară şi mai accesibilă din opera guénoniană, universitarul român nu mai ajunge să trateze niciodată: repudierea lumii moderne. Recomandam undeva ca parcursul la Guénon să înceapă cu Criza lumii moderne. E uşor, e clar, e evident, creează interes. Eliade îşi propune să continuie Istoria ideilor şi a credinţelor religioase cu un al patrulea volum, dedicat pseudoreligiilor laice, a utopiilor doctrinare. Renunţă. La ce bun să-ţi faci antipatii? Mai bine înşiri propoziţioare erudite despre te miri ce, succesul e garantat. Universităţile sunt locuri unde sunt închişi oamenii inteligenţi, pentru ca nu cumva, lăsaţi liberi, să se asume şi să pună în pericol sistemul. Universitarul este obligat să viseze ştiinţific, într-un cadru epistemologic împotriva căruia revolta este tratata drept “obscurantism”. Eliade s-a adaptat perfect situaţiei. A devenit un negustor de hârtie, şi admit că în calitate de negustor de hârtie “s-a realizat”. Cu preţul pe care el însuşi îl ştia...

Cu riscul de a-i şoca şi mai mult pe admiratorii de diverse istorii ale religiilor şi ale ideilor religioase, am să evoc o intuiţie formulată undeva de Gaston Georgel, intuiţia dublului. În lumea sublunară nimic nu este unic, pentru fiecare lucru există o umbră, lucrurile plimbându-se astfel perechi-perechi. Soţul are soţie, muntele are vale, norul are soare. Atunci când se petrece un mare eveniment intelectual, el este însoţit în virtutea acestei intuiţii de o maimuţăreală sinistră. Îl numesc pe Eliade maimuţa lui Guénon, omul care a ocupat partea cea mai importantă a scenei oferind, în cel mai bun caz, nimic. În fapt, mai mult, mai grav, deturnând interesul sincer pentru spiritualitate a unor tineri cu nişte scheme structuraliste care nici nu mântuie pe nimeni, nici nu lămuresc vreun adevăr, simple elucubraţii meşteşugite care induc în eroare pe cei care altminteri, ar putea afla nişte lucruri autentice. Maimuţa primeşte aplauzele, e mângâiată pe căpuţ şi i se aruncă banane. Cel care cu adevărat are ceva de spus nu mai are cui spune, succesul maimuţei redefineşte termenii...

E de întrebat, în cele din urmă, dacă cei doi s-au cunoscut, într-un fel sau un altul. Guénon nu-l citează niciodată pe Eliade, excepţie într-o recenzie la Mitul eternei reîntoarceri, în care îi reproşează, elegant dar ferm, folosirea improprie a unor cuvinte şi concepte. Excesul de estetism, deci. Tonul e amabil, dar lipseşte vreo apreciere laudativă oarecare. Răceală. Eliade îi dedică un articol tâmpiţel în volumul omagial publicat postmortem de Cahiers de l’Herne. Mai ştiu o chestie de la un prieten, dar pe care până nu am vreme s-o verific eu însumi, prefer să nu-mi încarc conştiinţa nici măcar cu riscul unei calomni...