Umberto Eco, de profesie inginer literar

Dacă există o frază pe care am auzit-o până la saţietate în Facultatea de Litere, este aceea că cititorul nu este inocent. Fain-frumos, ca orice slogan, dar să vedem şi ce înseamnă. Practic, toată lumea ştie că nu citim nimic ca şi cum ar fi prima noastră lectură, suntem deja îmbibaţi de récit prin tot ceea ce ni s-a povestit încă înainte de a fi capabili să abordăm noi înşine un text, aşa că nici măcar prima carte nu este prima carte... Iar când citim, o facem în umbra deloc neutră a unui teanc de volume de care am auzit, pe care le-am văzut neunde ecranizate, care ni s-au povestit, pe care le-am citit, pe care nu le-am înţeles, pe care ne facem iluzia că le-am priceput. Suntem şi nu suntem concentraţi pe ceea ce devorăm, ne atrage şi ne satisface o carte în funcţie de mulţi parametri la care autorul ei nici prin vis nu avea cum ajunge... Cititorul nu este inocent, însă mai există un nivel la care s-a pierdut inocenţa, cel aflat în comunicare cu scriitorul pervers al postmodernităţii.

Şi totuşi, unul este pandantul celuilalt. Unui cititor de o luciditate infernală nu-i poate corespunde decât un scriitor demoniac, adio inspiraţie, pa-pa înflăcărări romantice, tandemul cult şi nesăţios în cele livreşti caută savant şi premeditat satisfacţia bordelieră cu înfrigurarea perversului care ştie că după fiecare uşă ce-o deschide se va găsi, invariabil, o trăire care-i va toci simţurile deja decalibrate, plonjându-l în disperarea lui Tantal, eroul condamnat în Infern să vadă apele etern aproape cum se retrage de fiecare dată când el vrea să-şi stingă arşiţa. Iar kamasutra nebuniei textualiste poartă hramuri universitare: i se spune semiotică, teorie literară, retorică, poietică şi pragmatică a comunicării.

Astăzi dacă vrei să reuşeşti în literatură, adică să bestsellerezi, căci altă reuşită nu mai contează, nu are rost să-ţi imaginezi că ai ceva de spus. Tacit, toată lumea ştie că s-a terminat tot ce era de zis, că am ajuns la capăt, că dincolo de noi nu există nici măcar adverbul “dincolo”, aşa că problema sensului e evanescentă. A rămas, cu multiple operaţii estetice, machiată şi parfumată, ca o curvă a cărei carcasă sfidează durata, forma. Şi succesul, desigur, care este modul în care forma artistică se dovedeşte rentabilă, deci de dorit. Nu scrii sub imperiul inspiraţiei, oricum nu te vizitează nicicând aripa îngerului, ci îţi perfecţionezi tehnica narativă, totul e tehnică acum, şi aşezarea cuvintelor e tot o problemă inginerească, te instruieşti în poziţiile kamasutrei, devii eventual profesor de semiotică undeva într-o universitate italiană, lucru care nu e puţin, trebuie să dovedeşti că ai aptitudini de aberat liber, apoi te apuci de literatură. Nu înainte de a şti exact cum arată cumpărătorul tău, îi faci un portret mental pe care eventual îl numeşti “consumatorul de literatură mediu”, ca în orice studiu de piaţă, îl studiezi ca pe un animal, afli cu ce se hrăneşte, ce-i lipseşte, ce-l doare cel mai tare, apoi faci o carte ca un plasture de pus pe rană. Dacă ai calculat bine, bestsellerezi. Dacă nu, nu te teme, e doar un debut, nimeni nu se consacră îndeobşte de la primul volum, poate ai fost superficial, poate încă nu cunoşti poziţiile din poietică destul de bine, poate încă nu te-ai aruncat cum trebuie la semiotică, persistă, dotat cum eşti (mărimea contează!) imposibil să nu devii un star literar.

În urmă cu ceva ani, un prieten pasionat de orientalistică a scurtat o întâlnire dincolo de limita politeţii pe motiv că citeşte “o carte iniţiatică”, Pendulul lui Foucault. Era undeva pe la primul volum. După ce a terminat lectura celui de-al doilea, n-a mai zis nimic. Nu ştiu ce-a fost în capul lui cu exactitate, dar presupun că era suficient de inteligent încât să priceapă că fusese, în termeni neaoşi, tras în piept. Cinci sute de pagini bine scrise, formidabile, pentru nimic. Pentru nicio certitudine, niciun adevăr, nicio înălţare spirituală. Aaa, era să uit, scena de la sfârşitul primului volum, de un superb cretinism de sorginte universitară, în care o femeie îi explică gospodineşte bărbatului ei că toate simbolurile spirituale au o explicaţie pur cratiţească, ergo utilitară. Post-coitum. Adică postcoitau ei în terfeloaga lui Eco, explicaţia per se e onanie intelectuală...

În orice civilizaţie normală, adică una în care Principiul nu este pierdut din vedere, Eco ar fi fost chemat să-şi explice elucubraţiile în faţa autorităţii spirituale. Şi frauda lui intelectuală ar fi fost cu uşurinţă dovedită, şi ruşinat. Într-o astfel de civilizaţie, dar de data asta crepusculară, s-ar fi trecut la arderea volumului lui, autoritatea adevărului nemaiputându-se impune altfel decât cu sprijinul forţei. Noi îl adulăm pe escroc, şi-i considerăm ingineria literară demnă de pierdere de vreme (în realitate, lucrurile sunt cu mult mai grave, nu citeşti cu adevărat aşa ceva fără să te laşi atras şi subjugat de ideile false pe care le colportează). Aşa că nu mă mir că cititorul şi-a pierdut ingenuitatea, cu scriitori aşa măieştri în ale literaturii...