duminică, 25 mai 2008

Abatorizarea Omului (I)

[Acest serial va fi compus din 3 părţi: I. Mai cartezieni ca Descartes; II. Medicina, aşa cum o cunoaştem noi, nu este Medicina; III. Dacă eşti păstor de oameni, n-ar strica să nu fii foarte prost. Am sintetizat cât am putut natura problemei. Am renunţat la două posibile episoade, tocmai pentru a concentra pe cât se poate textul, evitând astfel să abuzez de răbdarea cititorului. Textul acesta, şi cele care vor urma, se doresc ecouri şi completări la cele spuse de Ioana pe blogul La Porţile Orientului.]


I. Mai cartezieni ca Descartes

Recent, Senatul României a adoptat o lege prin care, în mod implicit, se consideră că românii îşi donează post-mortem organele. Pentru toţi cei care nu ştiu, în numeroase ţări din Europa funcţionează în acest caz ceea ce juriştii numesc “acord prezumat”, semn că nu avem de-a face cu o invenţie românească, ci cu o nebunie la scară mult mai mare. Desigur, într-o societate în care norma se întâlneşte mai des decât excepţia, apelul la cantitate pentru a dovedi lipsa de temei a legiuitorului are sens. În mod implicit, oamenii NU doresc să li se umble prin burtă post-mortem, ci să fie înmormântaţi conform ritualurilor din strămoşi. Însă într-una des-Centrată, ca cea în care trăim noi, statisticile nu mai reprezintă nimic. Îmi rămân de adăugat câteva observaţii din unghiuri care privesc mai degrabă istoria ideilor şi implicaţiile metafizice ale problemei.

La baza legii se află, în mod explicit, cele mai bune intenţii: ceea ce nu slujeşte celui mort, nu-i aşa?, este susceptibil să dăruiască (nu, nu să prelungească, nefiind suficient de poetic) viaţa celui aflat în suferinţă (uităm prea des că viaţa înseamnă musai suferinţă, dar organul donat post-mortem are în sarcină să vină şi cu o porţie zdravănă de fericire condensată, ceea ce e puţin probabil). Toată lumea cunoaşte acest lucru. De fapt, chiar şi cei care cu greu silabisesc un text în limba maternă ştiu bine că grefa de organe este una din marile cuceriri ale ştiinţei moderne. Cum aşa? Este o idee comună, inoculată cu succes într-o societate în care barierele reflecţiei şi ale bunului simţ au demult intrat în extincţie.

Dacă trebuie făcută o observaţie, este aceea că nimeni nu şi-a justificat vreodată acţiunile prin rele intenţii. La baza acestei hotărâri juridice, ca şi la baza procedurii medicale pe care indirect o autorizează, se află bunele intenţii. Hitler însuşi, prototipul dictatorului scelerat modern, vorbea de lucruri cât se poate de atrăgătoare: recucerirea mândriei poporului german, spaţiu vital pentru arieni ş.a.m.d. Discursurile lui sunt pline de bune intenţii. De aceea, pentru cel care nu a părăsit orice urmă de prudenţă, bunele intenţii nu dovedesc nimic, iar acceptarea frazeologiei propagandistice fără îndoială bine strunită şi reflecţie e semn de impardonabil spirit de turmă şi lene intelectuală cronică. Declaraţiile sforăitoare de generozitate şi altruism nu înseamnă, în sine, nimic. Dincolo de ele sunt lucruri mult mai importante.

În prima jumătate a secolului al XVII-lea, gânditorul Descartes reducea structura tripartită a Omului (spirit-suflet-corp), aşa cum o acceptase Biserica latină, la un dualism: suflet-corp. Aşadar, vechea învăţătură, prezentă într-o formă sau alta la toate religiile, conform căreia Omul are, pe lângă învelişul grosier numit “corpus”, un nucleu divin numi “spiritus” şi un o punte mediană – “anima”, era negată pur şi simplu, fără nici un motiv evident. Chiar dacă, în viziunea lui Descartes, l’âme preia în devălmăşie funcţiile spiritului şi ale sufletului, notabilă este însă dispariţia pur şi simplu a “regiunii sacrului” din alcătuirea Omului. În treacăt fie spus, această negaţie are în câmpul francez al ideilor implicaţiile unui cataclism, esprit însemnând, din Secolul “Luminilor” şi până acum, fie inteligenţă rapidă, fie mental, fie, într-un compus ca mot d’esprit, o reacţie ironică de salon (ceea ce germanii numesc Witz). De fapt, franceza ca vehicul al sacrului se dovedeşte o opţiune foarte proastă, adoptarea de cuvinte din limbi care continuă să aibă ceva în comun cu Absolutul făcându-se în modul cel mai jalnic cu putinţă: de exemplu, barakah, din arabă, unde are sensul de “binecuvântare divină”, înseamnă în franceză “noroc” (la jocul de cărţi, în afaceri).

Or, dacă religia a negat existenţa unui spirit la animale (în absenţa căruia nu se punea problema botezării şi a creştinării lor), dar nu şi a unui suflet (în virtutea căruia nu li se nega fidelitatea şi suferinţa), Descartes trebuie să admită o a doua mutilare, pentru a nu fi el cel care pune semnul egal între animal şi Om: negarea sufletului animal. Lăsând deoparte contradicţia lingvistică evidentă pentru cineva deprins cu ale latinei (anima este concomitent suflet şi principiu animator, din care decurge mişcarea), schema animalului rămâne la fel de şchioapă ca cea a omului: văduvit de suflet, animalul are corp şi... atât. O primă consecinţă este aceea că orice cruzime împotriva patrupedelor, la care nici un creştin n-ar fi putut consimti, se vede astfel legitimată filosofic, ba chiar obligatorie. Poate că nu este întâmplător faptul că acelaşi secol consacră marile masacre împotriva animalelor sălbatice din Coloniile Americane, care au dus la exterminarea speciilor.

Numai că Descartes trebuia să răspundă la o întrebare inerentă: cum se face că, în absenţa unui suflet care să le pună în mişcare, animalele se încăpăţânează să fie diferite de vegetale, cu care partajează totuşi principiul vieţii? Aşa avea să ia naştere teoria animalului-mecanism. Lipsit de suflet, animalul se mişcă în virtutea unor impulsuri la care fiecare dintre părţile lui componentă răspunde după legi cu nimic diferite de cele care guvernează nişte manivele. Aceasta este, pe scurt, ideea pe care Descartes o opunea gândirii scolastice, Sfântului Augustin şi Sfântului Toma d’Aquino, şi e de datoria cui nu şi-a pierdut simţul ridicolului să se întrebe cum a fost posibilă o victorie a prostiei atât de zgomotoasă.

Cum-necum, anomalia a devenit azi motiv de asumare cu mândrie, iar cel care a înlocuit metafizica perenă cu fizica, şi intuiţia sintetică cu raţiunea analitică a avut gloată de urmaşi. Dualismul cartezian a fost preluat de Spinoza printr-o teorie a substanţei, şi de Malebranche printr-o filosofie a ocazionalismului. La Mettrie extinde conceptul de animal-maşină, devenind în cele din urmă un adversar al dualismului. Odată cu generalizarea materialismului, psihologia, care se doreşte o ştiinţă a sufletului, îşi alungă obiectul de studiu într-un colţ de debara în care înghesuie claie peste grămadă sentimentalismele, isteriile şi fiţele. Odată cu apariţia subconştientului freudian şi al inconştientului colectiv jungian asistăm la clivajul final: Omul are doar corp, sufletul devenind o metaforă, un trop al discursului poetic. Victoria finală a cartezianismului este extinderea teoriei maşiniste asupra Omului care, privat de singura diferenţă ce-l mai despărţea de animal, după ce pierduse cu secole în urmă ceea ce avea în comun cu îngerii, devine şi el o maşină. Urmaşi ai lui René Descartes, am ajuns acolo unde el însuşi nu îndrăznise să păşească, şi probabil că dacă azi ar mai trăi, ar fi unul dintre filosofii disidenţi ai epocii noastre, gata să ne considere monstruoşi. Nu contează, am intrat aici pe uşa deschisă de el, şi trebuie să-i fim recunoscători.

8 comentarii :

  1. Mihai spunea...
    Acest comentariu a fost eliminat de autor.
  2. Mihai spunea...

    Chiar vorbeam astazi Radule cu cineva din alta cultura (dar nu neaparat cu valori diferite de ale

    noastre!:) apropo de personajele astea "cheie" care par sa sintetizeze "victorii ale prostiei atat

    de zgomotoase" cum zici tu. Ei bine, dupa ce am discutat de cateva hahalere din tiparul asta (si da,

    cred ca exista intr-adevar un tipar!) am ajuns la concluzia ca aceste mici "genii" sunt de fapt

    produse perfect pasive ale "mediului" si "momentului" in care se intampla sa latre - semn ca se

    acumulase atata latrat in mediul subtil ca cineva pur si simplu trebuia sa-l formuleze candva, mai

    devreme sau mai tarziu, si s-a "intamplat" sa fie acolo si atunci. Se gaseste atunci un istetzeanu

    de-asta (si Descartes la momentul respectiv inca era un baiat destept macar, si cu o oarecare

    aparenta de credibilitate!) care sa zica: "fratilor, am gasit, asta e, nu e nici un spirit, e

    suflet!". Ideea asta geniala din mintea lui evident n-are nimic original (daca avea atunci n-ar fi

    prins absolut deloc nici atunci si cu atat mai putin mai tarziu) ci este doar un rezultat obtinut

    prin condensare si "materializare" din mediul cleios unde individul gandea deci exista. Sigur ca nu

    ma refer la un mediu social ci la unul psihic, caci orice lucru asa-zis "material" are in

    componenta cel putin o componenta "nobila" nascuta prin condensarea a ceea ce este mai "dens" si

    ignobil din mediul subtil (adica un downgrade, ce s-o mai lungim!). Fara comunicare intre grosier si

    subtil am fi cu totii calareti fara cap, nu? Ar mai fi de zis ca astia care "dau sfoara in tara" de

    ceea ce "gandeste lumea" pot fi niste tipi obisnuiti, adesea ajunsi in rolul de papagal din simpla

    intamplare, singurul merit fiind formularea ideii intr-o forma "accesibila tuturor" si care "da

    bine". Orice idee sau mai bine zis tendinta (materializarea, despiritualizarea, etc.)poate "evolua"

    de la o simpla aberatie la o clara evidenta destul de greu, in decurs de sute sau mii de ani poate -

    la fel de lent ca procesul de coborare spiralica - dar la un anumit moment ineptia va deveni totusi

    ADEVAR pentru cineva (nu neaparat istetul satului, dar careva "conectat"!) si e suficient ca unul ca

    Descartes sa o ia de motz si s-o faca "a lui" ca sa se "nasca" oficial. Aici vine cheia afacerii:

    multi debiteaza idei sau tendinte deja in mintea maselor, dar putini au un succes "zgomotos", nu?

    Care o fi motivul? Timingul si package-ul! Toti cei care devin legitimatorii ideii respective si

    propagatorii ei fideli mai apoi o aveau deja in sistem intr-o forma difuza, tot ce ramasese era ca

    cineva sa o formuleze pentru ei, s-o ambaleze cu celofan si gata, s-a operat un "pas pe scara

    progresului"! De ce? Pai pentru ca "ii zice bine", tuturor le suna ca "asta zice exact ce gandeam si

    credeam si eu!" si "nu numai eu cred asta, toata lumea e de acord!", deci individul/ideea sunt

    legitimate instant prin acord general cu "pulsul masei" si TREC. Daca vreti un exemplu concret va

    propun unul usor ca plumbul: CODUL LUI DA VINCI. In afara aspectului comercial (intr-adevar meritul

    individului sau al echipei de PR!) toata componenta anti-clericala, anti-crestina, anti-spirituala a

    cartii (de fapt e intr-adevar mai degraba un "fenomen" decat orice altceva)+ desfiintarea si

    descompunerea insidioasa a intregii cai crestine la scara planetara nu erau ceva nou... De atata

    timp auzeam, nu-i asa, la "lume" aceleasi formulari-tip de genul: "eu sunt credincios de dau

    p-afara, dar urasc biserica si popimea!", "eu il am pe Dumnezeu undeva aici - semn catre piept -

    n-am nevoie sa-mi zica biserica ce sa fac","biserica e o institutie pur umana si a facut mult rau in

    istorie", "Iisus e un om, ce, a fost altceva?", "eu nu cred in Maria-fecioara, stiinta moderna a

    demonstrat clar ca...", samd., exemplele sunt sute/mii. E suficient sa te duci dupa cola la colt si

    auzi tot "miezul adevarului" gratis - pentru inflorituri stati pe langa cenaclurile culturale locale

    si veti fi probabil serviti cu tot setul+hartie igienica sa va stergeti de grasime. Codul lui da

    vinci a fost o "formulare" perfecta, la momentul "perfect" (cum altfel?) a unor reziduuri mizerabile

    adunate de cine stie cata vreme in mentalul colectiv si psihicul "globalizat" al lumii de vest in

    care traim. Cand se umple haznaua careva tre s-o goleasca, si uite ca s-a mai golit,s-a mai

    "aerisit" zona, acum putem trece la altele, pe-asta am lamurit-o! Acum stim cui apartin toate ideile

    astea, nu sunt ale noastre, nu le aveam dinainte sa apara "codul" oficial, ci nenea asta cu codul

    le-a inventat, el e de vina! Dar stai ca nu e nici o vina - oricum tipul ii "zice bine" si oricum

    "la toata lumea" a placut romanul, deci daca nu-ti place esti ori negativist, ori habotnic, ori...

    pur si simplu DOBITOC! :)
    Dau legatura acasa...Radu?

  3. Mihai spunea...

    scuze, am re-postat acelasi comment dar nus de ce a iesit formatat asa aiurea...

  4. Radu Iliescu spunea...

    Da, draga Mihai, explicatiile pe care le dai la formula "succesului" in acest camp sunt cat se poate de veridice. Cel care cunoaste acest tip de experienta nu este, cel mai probabil, decat condensatorul unor tendinte difuze deja operante.

    Daca am adasta mai mult la cazul Descartes, multe lucruri sunt neclare. Omul avea ceea ce se cheama o cultura teologica si dogmatica solida, nu este deloc clar cum a putut da de bune prostiile prin care s-a facut cunoscut. Spre deosebire de marea majoritate a filosofilor care i-au succedat, EL STIA care sunt reperele exacte ale problemelor, asa cum fusesera tratate secole de-a randul. Daca n-ar fi spiritul de revolta luciferic de care da dovada atunci cand respinge Traditia, derapajele lui ar fi foarte misterioase...

  5. Phosphoros spunea...

    Radu, am impresia ca si acest spirit luciferic de revolta este creditat intr-un mod artificial. Razvratirea prometeica, de pilda, este una salutara, fapt pentru care si Zeus ii confera dreptul la libertate, in cele din urma.

    Razvratirea moderna nu are nimic de a face cu scanteia luciferica autentica. Banuiesc ca e de prisos sa iti aduc aminte de o serie de grupari initiatice traditionale si traditionaliste care se bazau tocmai pe o perspectiva "luciferica" a spiritualitatii. Ia de pilda, grupurile initiatice Typhoniene/Sethiene din Egiptul antic. Perfect legitime si legitimate (chiar si Guenon le aminteste) se bazau pe razvratirea lui Typhon (sau uneori Seth) impotriva ordinii celeste. Sau grupurile hinduse tantrice de pe calea Vama Marga ...

    Asta, totusi, este o problema interna de dogmatica esoterica.

  6. Mihai spunea...

    Pai da, asa cum in unele organizatii initiatice se afirma clar (si se "stie" la nivel profund de cei "conectati") ca nu discipolul alege Calea ci Calea il alege pe el, asa poate si lucifericul este "ales de lucifer" inainte de orice alegere "personala" in directie inversa. Doar ca la nivel de constiinta a alegerii si de asumare a ei nu vorbim deloc de acelasi lucru, evident, si de aici si neputinta "lucifericului" artificial de a controla consecintele alegerilor si actelor sale... Oricum, pana la urma, nici Lucifer nu stie rostul REAL al luciferismului, care e cunoscut DOAR de Dumnezeu.
    Cand spiritul de revolta este "orientat" atunci el nici nu constituie o revolta reala - vezi exemplele lui Phosphoros. Cand orientarea lipseste complet, se asuma in mod implicit orientarea pe "tendintele" vremii si ale locului...

  7. Phosphoros spunea...

    Exact, Mihai. La nivel esential, insasi revolta este de factura sacra atunci cand e orientarea e descendenta, iar nu ascendenta. Problema aceasta, totusi, e mai greu de tratat -fara riscul unor derapaje grave- de tratat in paradigma crestina, paradigma ce a dezvoltat (odata cu inceputul decaderii sale) o obsesie aproape patologica despre Diavol si avatarurile acestuia. Poate chiar asta e una din efectele stingerii unei religii, alunecarea fetisista spre augmentarea unor forme "malefice".

    De pilda, traditia hindusa nu pune accent pe "rau" in acelasi fel in care pune crestinismul, iar divinitatile "malefice" (care in crestinism ar fi asimilabile lui Lucifer) sunt nu doar respectate, ci si preamarite, avand in vedere ca traditia hindusa nu a pierdut sensul sacral al unitatii din aparenta dualitate, realizand ca Unitatea nu e Una si nu e completa daca nu cuprinde atat lumina, cat si intunericul. Brahman, la nivel esential si transcendent, devine o sinteza a ceea ce crestinii probabil ca ar numi "Dumnezeu" si "Diavolul".

    Exemplele sunt nenumarate. Chiar si in religia zoroastriana, la nivel esoteric se gaseste reunirea celor doi gemeni Ormazd si Ahriman ("binele" si "raul"), in ciuda faptului ca nivel exoteric ei se infrunta virulent.

    In traditia elina, de altfel, se spunea ca cine nu a fost discipolul lui Hades si nu s-a afundat in imparatia lui, nu va ajunge nici in cea a lui Zeus. Functia Eroului era in cele mai multe cazuri insotite de o revolta. Eroul era - in fapt - un Titan, dar un Titan care nu a esuat in razvratirea sa, ci a reusit sa depaseasca obstacolele puse in cale de zei. Am scris un articol pe tema asta ... http://insurgiam.wordpress.com/2008/02/27/functia-soteriologica-a-fiului-i/

  8. Wandering Elf spunea...

    Radule, nici macar in neuro-, care e f. reductionista, nu se mai pune stock pe Descartes.
    Adica, separarea dintre suflet (anima) si corp e o prostie.
    Oricum, astept si celelalte parti, mai ales a 2-a.
    "Revolutia" carteziana nu a inceput deloc cu frantuzul. Unul din primii "culprits" a fost Andreas Vesalius.
    Revenind la problema, si mie mi se pare f. neinregula ce a facut Senatul. Dar pe de alta parte in Romania am vazut o reclama desantata la cell stem. Nu atat la terapie, cat la prelevare. Total obscen. Asa ca nu m-ar mira ca legea asta sa fi fost sub influenta benefica a unor companii interesate.
    Chiar si dintr-o perspectiva reductionista, omul are o constiinta si o vointa, asa ca nimeni nu are dreptul sa judece, influenteze etc. ce se intampla cu el sau o parte a sa.
    Ce vreau sa zic, este ca negutatorii se folosesc de orice sa vanda orice.

    Phosphorus, eroii in mitologia greaca sunt de multe ori pedepsiti. Hercule de exemplu. Sau cei din Iliada. Asta nu i-a impiedicat pe unii din Asia Mica sa se considere Heraclizi.

Google