Abatorizarea Omului (I)

[Acest serial va fi compus din 3 părţi: I. Mai cartezieni ca Descartes; II. Medicina, aşa cum o cunoaştem noi, nu este Medicina; III. Dacă eşti păstor de oameni, n-ar strica să nu fii foarte prost. Am sintetizat cât am putut natura problemei. Am renunţat la două posibile episoade, tocmai pentru a concentra pe cât se poate textul, evitând astfel să abuzez de răbdarea cititorului. Textul acesta, şi cele care vor urma, se doresc ecouri şi completări la cele spuse de Ioana pe blogul La Porţile Orientului.]


I. Mai cartezieni ca Descartes

Recent, Senatul României a adoptat o lege prin care, în mod implicit, se consideră că românii îşi donează post-mortem organele. Pentru toţi cei care nu ştiu, în numeroase ţări din Europa funcţionează în acest caz ceea ce juriştii numesc “acord prezumat”, semn că nu avem de-a face cu o invenţie românească, ci cu o nebunie la scară mult mai mare. Desigur, într-o societate în care norma se întâlneşte mai des decât excepţia, apelul la cantitate pentru a dovedi lipsa de temei a legiuitorului are sens. În mod implicit, oamenii NU doresc să li se umble prin burtă post-mortem, ci să fie înmormântaţi conform ritualurilor din strămoşi. Însă într-una des-Centrată, ca cea în care trăim noi, statisticile nu mai reprezintă nimic. Îmi rămân de adăugat câteva observaţii din unghiuri care privesc mai degrabă istoria ideilor şi implicaţiile metafizice ale problemei.

La baza legii se află, în mod explicit, cele mai bune intenţii: ceea ce nu slujeşte celui mort, nu-i aşa?, este susceptibil să dăruiască (nu, nu să prelungească, nefiind suficient de poetic) viaţa celui aflat în suferinţă (uităm prea des că viaţa înseamnă musai suferinţă, dar organul donat post-mortem are în sarcină să vină şi cu o porţie zdravănă de fericire condensată, ceea ce e puţin probabil). Toată lumea cunoaşte acest lucru. De fapt, chiar şi cei care cu greu silabisesc un text în limba maternă ştiu bine că grefa de organe este una din marile cuceriri ale ştiinţei moderne. Cum aşa? Este o idee comună, inoculată cu succes într-o societate în care barierele reflecţiei şi ale bunului simţ au demult intrat în extincţie.

Dacă trebuie făcută o observaţie, este aceea că nimeni nu şi-a justificat vreodată acţiunile prin rele intenţii. La baza acestei hotărâri juridice, ca şi la baza procedurii medicale pe care indirect o autorizează, se află bunele intenţii. Hitler însuşi, prototipul dictatorului scelerat modern, vorbea de lucruri cât se poate de atrăgătoare: recucerirea mândriei poporului german, spaţiu vital pentru arieni ş.a.m.d. Discursurile lui sunt pline de bune intenţii. De aceea, pentru cel care nu a părăsit orice urmă de prudenţă, bunele intenţii nu dovedesc nimic, iar acceptarea frazeologiei propagandistice fără îndoială bine strunită şi reflecţie e semn de impardonabil spirit de turmă şi lene intelectuală cronică. Declaraţiile sforăitoare de generozitate şi altruism nu înseamnă, în sine, nimic. Dincolo de ele sunt lucruri mult mai importante.

În prima jumătate a secolului al XVII-lea, gânditorul Descartes reducea structura tripartită a Omului (spirit-suflet-corp), aşa cum o acceptase Biserica latină, la un dualism: suflet-corp. Aşadar, vechea învăţătură, prezentă într-o formă sau alta la toate religiile, conform căreia Omul are, pe lângă învelişul grosier numit “corpus”, un nucleu divin numi “spiritus” şi un o punte mediană – “anima”, era negată pur şi simplu, fără nici un motiv evident. Chiar dacă, în viziunea lui Descartes, l’âme preia în devălmăşie funcţiile spiritului şi ale sufletului, notabilă este însă dispariţia pur şi simplu a “regiunii sacrului” din alcătuirea Omului. În treacăt fie spus, această negaţie are în câmpul francez al ideilor implicaţiile unui cataclism, esprit însemnând, din Secolul “Luminilor” şi până acum, fie inteligenţă rapidă, fie mental, fie, într-un compus ca mot d’esprit, o reacţie ironică de salon (ceea ce germanii numesc Witz). De fapt, franceza ca vehicul al sacrului se dovedeşte o opţiune foarte proastă, adoptarea de cuvinte din limbi care continuă să aibă ceva în comun cu Absolutul făcându-se în modul cel mai jalnic cu putinţă: de exemplu, barakah, din arabă, unde are sensul de “binecuvântare divină”, înseamnă în franceză “noroc” (la jocul de cărţi, în afaceri).

Or, dacă religia a negat existenţa unui spirit la animale (în absenţa căruia nu se punea problema botezării şi a creştinării lor), dar nu şi a unui suflet (în virtutea căruia nu li se nega fidelitatea şi suferinţa), Descartes trebuie să admită o a doua mutilare, pentru a nu fi el cel care pune semnul egal între animal şi Om: negarea sufletului animal. Lăsând deoparte contradicţia lingvistică evidentă pentru cineva deprins cu ale latinei (anima este concomitent suflet şi principiu animator, din care decurge mişcarea), schema animalului rămâne la fel de şchioapă ca cea a omului: văduvit de suflet, animalul are corp şi... atât. O primă consecinţă este aceea că orice cruzime împotriva patrupedelor, la care nici un creştin n-ar fi putut consimti, se vede astfel legitimată filosofic, ba chiar obligatorie. Poate că nu este întâmplător faptul că acelaşi secol consacră marile masacre împotriva animalelor sălbatice din Coloniile Americane, care au dus la exterminarea speciilor.

Numai că Descartes trebuia să răspundă la o întrebare inerentă: cum se face că, în absenţa unui suflet care să le pună în mişcare, animalele se încăpăţânează să fie diferite de vegetale, cu care partajează totuşi principiul vieţii? Aşa avea să ia naştere teoria animalului-mecanism. Lipsit de suflet, animalul se mişcă în virtutea unor impulsuri la care fiecare dintre părţile lui componentă răspunde după legi cu nimic diferite de cele care guvernează nişte manivele. Aceasta este, pe scurt, ideea pe care Descartes o opunea gândirii scolastice, Sfântului Augustin şi Sfântului Toma d’Aquino, şi e de datoria cui nu şi-a pierdut simţul ridicolului să se întrebe cum a fost posibilă o victorie a prostiei atât de zgomotoasă.

Cum-necum, anomalia a devenit azi motiv de asumare cu mândrie, iar cel care a înlocuit metafizica perenă cu fizica, şi intuiţia sintetică cu raţiunea analitică a avut gloată de urmaşi. Dualismul cartezian a fost preluat de Spinoza printr-o teorie a substanţei, şi de Malebranche printr-o filosofie a ocazionalismului. La Mettrie extinde conceptul de animal-maşină, devenind în cele din urmă un adversar al dualismului. Odată cu generalizarea materialismului, psihologia, care se doreşte o ştiinţă a sufletului, îşi alungă obiectul de studiu într-un colţ de debara în care înghesuie claie peste grămadă sentimentalismele, isteriile şi fiţele. Odată cu apariţia subconştientului freudian şi al inconştientului colectiv jungian asistăm la clivajul final: Omul are doar corp, sufletul devenind o metaforă, un trop al discursului poetic. Victoria finală a cartezianismului este extinderea teoriei maşiniste asupra Omului care, privat de singura diferenţă ce-l mai despărţea de animal, după ce pierduse cu secole în urmă ceea ce avea în comun cu îngerii, devine şi el o maşină. Urmaşi ai lui René Descartes, am ajuns acolo unde el însuşi nu îndrăznise să păşească, şi probabil că dacă azi ar mai trăi, ar fi unul dintre filosofii disidenţi ai epocii noastre, gata să ne considere monstruoşi. Nu contează, am intrat aici pe uşa deschisă de el, şi trebuie să-i fim recunoscători.