Cea mai bună vârstă pentru a începe studiul unei limbi străine este aceea pe care o ai

Cred că ai auzit adesea că dacă nu ai început studiul unei limbi înainte de vârsta de 3 ani, hai de 5, maxim 7 sau cel mult 9, atunci eşti cu totul pierdut, pa şi pusi, n-o mai înveţi câte zile vei trăi. Bun. Te-ai gândit vreodată că prostia e mai uşor de îndurat dacă prostul are o scuză cu aer inteligent?

Hai să-ţi furnizez câteva cazuri, înainte să te las pe tine însuţi să reflectezi cum se cuvine. În urmă cu ceva ani eram la un curs de învăţare a limbii italiene, destinat adulţilor. Se iscă într-o pauză o mică dispută privind vârsta cea mai potrivită pentru învăţarea limbilor străine. Profesoara îşi aminteşte de o bunicuţă, în etate de 60 de ani, care îi fusese cursantă. Femeia respectivă fusese deja în Italia, unde avea copii, iar de la copii avea un nepot. Beibisitându-l, asistase la destule întâlniri între nepurcel şi italianoţi de vârstă similară. Puştanii se înţelegeau în limba italiană, pe care ea, Dio mio, n-o înţelegea. Dar tot pricepuse că în opinia propriului nipote şi a camarazilor lui de joacă în nisip părea idiota. Aşa că revenise în patrie cu dorinţa de a nu se mai întoarce în inferno incapabilă de comunicare.

Vorbim deci despre o femeie ieşită la pensie. Care cel mai probabil prefera fără nici un sughiţ o telenovelă leşinată în locul metafizicii din predicile lui Meister Eckhart. Un om (că altfel nu pot să-i spun), care cu greu ţi-ar fi putut spune ce este numele predicativ suplimentar. Dar care putea compensa toate aceste deplorabile lipsuri cu ceea ce lipseşte celor mai mulţi dintre cei puşi în situaţia de a învăţa o limbă străină: o motivaţie teribilă. Întotdeauna am spus că arta profesorului de limbi străine este fabricarea unei motivaţii convingătoare. Ei bine, toţi profesorii de limbi străine (din categoria cărora, vrând-nevrând, fac şi eu parte) sunt vax pe lângă ceea ce poate oferi viaţa la acest capitol. Dacă femeii respective i s-ar fi spus pe băncile şcolii să înveţe italiană, că poate îi va trebui în viaţă, cred c-ar fi dat din umeri. Nimeni nu este dispus să ardă gazul învăţând în vederea unei necesităţi ipotetice. Partea bună este însă aceea că absolut orice pune osul la treabă atunci când motivaţia e cât capra.

Cum s-a terminat povestea cu mamaia cizmofonă? Bine, nesperat de bine. La examenul pentru absolvirea cursului de limbă a luat punctajul maxim. A avut o asemenea ambiţie, un aşa nivel de dedicare, încât în cele din urmă a asimilat mai mult decât tot. Sunt convins că în Italia şi-a perfecţionat bagajul de achiziţii lingvistice dobândit aici. Mai ţii minte ce zic cei care sunt gata să te asigure că dacă până la 3-5-7-9 ani nu se asimilează o limbă străină, atunci totul e pierdut? Ei bine, aşa îşi justifică ei handicapul pe care îl au la acest capitol.

Am avut ceva elevi, preponderent de liceu (deşi am predat şi la nivelele şcoală generală şi gimnaziu). Unii au învăţat. Alţii nu. Într-o zi, mă strigă pe stradă Nicu. Îl recunosc. Mă tutuieşte. Îmi spune că e student la Arte Plastice, şi că a prins o bursă în Belgia. A tras tare şi a învăţat franceză pe rupte, ca să ia testul eliminatoriu. Îmi amintesc de “performanţele” lui din liceu: clei total. Mut. Absent. Un necaz şi pentru el, şi pentru mine. Am rămas prieteni, din când în când ne scriem, ne vizităm, el ca să-mi arate icoanele la care lucrează şi expoziţiile din ţară şi străinătate, eu ca să-i mai spun despre ce citesc, despre blogurile la care lucrez. E francofon. Ce n-am izbutit eu, a reuşit o bursă în Belgia. A învăţat taman după ce studiul limbii franceze s-a încheiat oficial pentru el.

De la Nicu încoace, de fiecare dată când închei o medie de 5 la un cleios, mă gândesc că, cine ştie, poate o să mă strige pe stradă ca să-mi spună că a învăţat franceză. Pentru că viaţa l-a motivat în mod real. Nu-i aşa că şi ţie ţi s-a spus că o limbă străină se învaţă foarte devreme în viaţă, că mai apoi n-ai nici o şansă? Ei bine, aşa îşi justifică unii lenea intelectuală şi laşitatea atunci când este vorba să faci un efort susţinut în direcţia asta.

Hai să te mai plictisesc cu un caz, ultimul. Eu. Mă rog, nu eu, cel care sunt acum, ci ceea ce eram pe la 19 ani, când am luat decizia să devin student la Litere. Făcusem un liceu de matematici, unde mâncasem reală pe pâine. O bastilie de liceu cu profi riguroşi, buni profesionişti, cărora le datorez foarte mult dar pe care, la vremea aceea, nu i-am îndrăgit. În materie de limbi străine, am prins programa comunistă, concepută de aşa manieră încât să nu prinzi nimic în direcţia asta. Un ceas pe săptămână. Unul de engleză, altul de franceză. Nimic mai mult. Nu-i vorbă, nici strădanie din partea mea n-a prea fost. Am luat cinciaru’, când pe toceală, când pe milă şi pomană. Într-a IX-a am avut la engleză o medie de 3. Într-a unsprezecea am fost corigent şi la franceză. Nimic eroic, doar neglijenţă de elev. Nimic tragic, nimic rebel, numai delăsare şi calcul contabilicesc: “oricum îmi iese media generală, de ce să mă mai stresez?” Adică ceea ce îmi place azi cel mai puţin la elevii mei.

La 19 ani, dacă aveam foarte puţine în legătură cu un domeniu, acela era limbile străine. Şi totuşi, printr-un concurs de împrejurări pe care nu are rost să-l relatez, am luat decizia să mă prezint la admiterea la Facultatea de Litere din Iaşi, specializarea franceză-română. Am înotat o vară întreagă într-un maldăr de cărţi, am buchisit gramatici şi exerciţii, am citit cu dicţionarul până am făcut febră musculară de la căutat cuvinte, am lecturat cu voce tare până mi se anchiloza limba în gură ca să-mi formez baza fonatoare, şi în toamnă, la o concurenţă de 4 pe un loc, am intrat la “fără taxă”. Izbutisem. Anii care au urmat n-au fost decât continuarea a ceea ce începusem în vara aceea, la 19 ani. Ştii de ce a mers? E destul de simplu de înţeles. Pentru că niciodată, absolut niciodată, timp de 3 luni, nu luasem în calcul ipoteza omenească a eşecului. Şi te asigur că la vremea aceea deja, ştiam şi eu pe cineva dispus să-mi declare ritos că dacă nu înveţi o limbă din fragedă pruncie, atunci nici nu se mai poate. Lumea abundă în doctori în “nu se poate”. E mai greu să găseşti pe cineva capabil şi dispus să-ţi explice cum se face un lucru.


Să recapitulăm care sunt ideile pe care trebuie să le reţii la runda asta:

1) O limbă poate fi învăţată la orice vârstă;
2) Învăţarea unei limbi este condiţionată de o motivaţie puternică;
3) Ca orice exerciţiu intelectual, achiziţia unei limbi este proporţională cu puterea de concentrare.

Data viitoare am să-ţi explic unde anume este cel mai potrivit loc pentru învăţarea limbilor străine.

Articole conexe:
A good English is a bad English
Două amintiri lingvistice fără predicat
Oamenii-dicţionar
Arta de a deveni poliglot în lecţii de 1000 de minute