Civilizaţia cancerigenă

L-am rugat într-o zi pe un prieten medic sa-mi explice ce este cancerul pentru organism. Prietenul meu e un om dăruit cu suficiente calităţi, printre care răbdarea lui este cu mult mai mare decât ar putea-o spune rândurile de faţă. Aşa că mi-a explicat.

În mod normal celulele funcţionează atât pentru sine cât şi pentru întreg, pentru totalitatea lor. „Precum în cer aşa şi pe pământ”, a spus cândva Iisus. Tabla de Smarald a reluat: „Tot ceea ce e jos este ca şi ceea ce e sus, iar ceea ce e sus este ca şi ceea ce e jos, pentru a împlini miracolele unui singur lucru.” În puţine cuvinte, aceasta ar fi starea de echilibru.

Într-o zi însă, se poate întâmpla ca una dintre celule să constate că e mai rentabil să funcţioneze numai pentru sine, rupându-se de organism. Rentabil, pentru cine? Pentru ea, fireşte. Următoarea ei grijă este ca în perioada imediat următoare să se dividă într-un ritm accelerat, până când de la un singur individ se ajunge la o colonie. Până să fi discutat cu prietenul meu, aveam impresia greşită că celulele canceroase sunt bolnave sau moarte. Ei bine, eroare! celule canceroase sunt vii, la fel de vii ca toate celulele vii. Numai că transmit sistemului nervos un semnal continuu de avarie, ca şi cum ar fi bolnave, rănite sau muribunde.

Organismul răspunde la acest mesaj mincinos în modul cel mai cinstit cu putinţă, trimiţându-şi resursele preferenţial şi abundent spre zona declarată în avarie. Pe măsură ce colonia canceroasă capătă dimensiuni, tot mai multe dintre necesităţile organismului vor fi parazitate graţie semnalelor care îl induc în eroare. Acest furt care sfârşeşte prin a omorâ întregul este posibil datorită unui dezechilibru flagrant: organismul nu poate concepe un semnal non-adevărat din partea nici uneia dintre componentele sale, iar această lipsă îl va distruge.

S-ar spune că în raportul dintre totalitate şi colonia canceroasă ultima prevalează, graţiei inventivităţii, curajului, abordării non-conformiste cu care exploatează situaţia, în timp ce organismul cade victimă incapacităţii lui funciare de a realiza în ce măsură situaţia reală îi este defavorabilă. Totuşi, nu este aşa, pentru că întregul duce cu sine partea, moartea primului antrenează sfârşitul celei de-a doua, punând capăt iluziei de autosuficienţă…

L-am ascultat cu răbdare pe prietenul meu, pe măsura aplicaţiei cu care s-a străduit să-mi explice lucruri spinoase, deloc simple, şi care nu se pretează lesne vulgarizării… Apoi l-am întrebat dacă nu i s-a părut că-mi dă explicaţii despre cultura modernă euro-americană, în timp ce eu îl rugasem destul de clar, dacă-mi aminteam bine, să-mi vorbească despre cancer...