luni, 2 iulie 2007

Dumnezeu (nu) este un mare papagal rosu! (paradoxul Kirkegaard-Flaubert)

Steinhardt aminteste undeva în “Jurnalul fericirii” despre sentinta provocatoare a lui Kirkegaard: “Dumnezeu nu este un mare papagal rosu!” Si comenteazã: “Dacã în piatã ar apãrea dintr-odatã si din senin o uriasã pasãre violent coloratã, de bunã seamã cã toatã omenirea s-ar nãpusti sã vadã si ar pricepe cã nu e lucru obisnuit. Credinta, pocãinta în felul acesta ar fi prea usoare. Murã-n gurã. Na-ti paraua, dã-mi sarmaua.” Ideea este, fireste, cã nimic nu este simplu în metafizicã, cei care pretind contrariul fiind ei însisi niste simpluti. Ba, pe lângã faptul cã sunt complicate, lucrurile mai sunt si subtile.

Asadar, Dumnezeu nu este un mare papagal rosu, spune Kirkegaard.

În nuvela lui Flaubert “O inimã simplã”, unei bãtrâne servitoare i se întâmplã un fapt aproape de basm: o doamnã îi face cadou un papagal: “În ziua aceea i se întâmplã o mare fericire. În momentul cinei, negrul doamnei de Larsonnière apãru cu papagalul în colivie, cu bastonul, lantul si lacãtul. Un bilet al baroanei o anunta pe doamna Aubain cã, sotul ei fiind avansat într-o prefecturã, plecau în aceeasi searã. Si o ruga sã accepte pasãrea ca pe o amintire, cu respectele ei.” Fireste, doamna Aubain este cea pentru care bãtrâna servitoare face menajul de când era o biatã tãrãncutã sositã la oras. Deci papagalul care în grija servitoarei, care-l primeste aproape cu veneratie.

Cu greu poate întelege lectorul lui Flaubert ce înseamnã papagalul pentru personajul sãu. Efortul empatic este considerabil: trebuie sã te dezbraci tu, cititorule, de ceea ce crezi cã este personalitatea ta, de orizonturile tale de om al secolului XX, de informatiile pe care le-ai acumulat în zeci de ani de bibliotecã... Si dupã ce dai jos pielea de care esti atât de mândru, trebuie s-o îmbraci pe cea a servitoarei Félicité, sã fii singur ca si ea, sã stergi praful ca si ea, sã te identifici cu stãpânii ei ca si ea. Trebuie sã devii cineva care nu este nici mãcar el însusi, o femeie într-adevãr sãracã cu duhul, adicã exact ceea ce Iisus a vrut sã spunã prin asta: goliciunea mentala a celui aflat într-o stare de asteptare. Ignoranta deschisã (deosebitã de ignoranta închisã a celui ce stie multe... prostii). Atunci, si abia atunci, cititorule, vei putea linistit sã-ti numesti locul cel mai îndepãrtat al imaginatiei tale, acela pe care nici mãcar tu nu l-ai vizitat: America, fãrã ca mãcar vreo legãturã sã fie între America „ta” si spatiul geografic cu acelasi nume. Atunci, si abia atunci, papagalul primit va fi cel mai important lucru din viata ta. Asa a fost pentru Félicité. Si dacã nu devenim la rândul nostru Félicité, nu vom sesiza cât de extraordinar poate fi un fapt banal pentru unii oameni.

Félicité merge la bisericã. Acolo, privind porumbelul care se pogoarã asupra crestetului Mântuitorului, bãtrânei bolnave cãreia „cercul strâmt al ideilor i se îngustase si mai tare”, i se pare cã Sfântul Duh aduce a papagal. „Cu aripile lui de purpurã si cu corpul de smarald, era într-adevãr portretul lui Lulu”. Acasã, papagalu, împãiat de câtiva ani si cocotat pe o stinghie, odihneste lângã icoane. „Se asociarã în gândirea sa, papagalul gãsindu-se sfintit în raport cu Sfântul Duh, care devenea mai viu în ochii sãi, si plin de înteles. Tatãl, dacã stãm si ne gândim bine, nu ar fi putut alege un porumbel, pentru cã orãtãniile alea n-au voce, ci mai degrabã pe unul din strãmosii lui Lulu. Si Félicité se ruga privind icoana, dar din timp în timp se întorcea si spre pasãre.”

Papagalul este mort demult. Félicité e propria sa fantomã, supravietuind fãrã noimã femeii pe care a slujit-o toatã viata. Dumnezeu se milostiveste în cele din urmã si o strânge la El: „Un nor de azur urcã în camera lui Félicité. Îi fremãtarã nãrile, inspirând cu o sensualitate misticã, apoi îsi închise pleoapele. Buzele ei surâdeau. Miscãrile inimii i se încetinirã una câte una, din ce în ce mai imperceptibile, mai vagi, ca o fântânã care se sleieste, ca un ecou care se stinge. Si, când dãdu drumul ultimei rãsuflãri, crezu sã vadã, printre cerurile care se deschiseserã, un papagal gigantic, planându-i deasupra capului.”

O femeie proastã, suntem tentati sã spunem. Cu toatã bunãvointa, nu gãsim nici mãcar un singur motiv ca sã afirmãm contrariul. Asa cã, pentru simplificare, conchidem cã este o femeie proastã. Sigur, ar fi teribil sã putem gãsi mãcar o singurã sincopã în tembelismul ei tern, o sclipire neasteptatã, o surprizã imposibil de anticipat, ceva care sã rãscumpere efortul nostru empatic. Un dram de ceva care sã ne trezeascã simpatia, recomfortându-ne pe noi pânã la urmã. Nu. Prostia lui Félicité este uniformã, suficientã siesi, perfect coerentã. Bãtrânetea nu o schimbã în întelepciune. Boala nu o „purificã”. Iremediabil, servitoarea lui Flaubert este proastã din prima si pânã în ultima zi a vietii ei.

Félicité merge la bisericã. Ea nu l-a citit pe Fericitul Augustin. Nici Summa lui Toma d’Aquino. De fapt, ea nu prea citeste. E prea proastã pentru asta. Nu merge însã nici din cele o mie de motive futile pentru care se duc, vai, cei mai multi dintre noi: obisnuintã, convenientã socialã, diferite alte forme de constrângere. Nu. Félicité merge-la-bisericã-si-atât. Probabil cã asa ar trebui sã fie. Probabil cã dacã ne-am întâlni cu ritualurile divine fãrã sã le corupem cu zecile de conotatii mundane pe care le târâm cu noi peste tot, am putea si noi sã sesizãm cât de mult esenta Sfântului Duh seamana cu un mare papagal rosu.

Asadar, Dumnezeu este un mare papagal rosu, spune Flaubert.

Paradoxul Kirkegaard-Flaubert nu mai are nevoie, din punctul meu de vedere, de nici un comentariu.

Google