Greaua moştenire a cinematografului
Nu-i aşa că e plăcut să vezi, în sfârşit, un film despre oameni liberi şi frumoşi, care se revoltă împotriva unei dictaturi crude, despre sinucideri din iubire şi despre călăi plini de nobleţe, care se transformă în oameni iradiind de puritate şi candoare? Nu-i aşa că e înălţător să asişti la proiecţia unui film plin de sentimente nobile, de prefaceri nobile, de oameni nobili sau în curs de înnobilare morală? Terminat cu happy happy end, fireste... E clar, dacă vi s-a năzărit aşa ceva atunci aveţi o mare problemă.
Să luăm de exemplu Vieţile altora (Das Lieben der Anderen). Decor: Germania Democrată (aka dictatura comunistă germană). Timpul naraţiunii: 1984, adică puţin înainte de prăbuşirea Zidului care separă Israelul de Cisiordania. Pardon, am vrut să zic Zidul Belinului, ceea ce până la urmă am şi zis, dacă sunteţi puţin atenţi. Personaje principale: un ofiţer STASI însărcinat cu filarea, pre numele său Gerd Wiesler, un dramaturg de succes (Georg Dreyman) şi o actriţă cu renume (Christa-Maria Sieland). Concatenare primară: Georg o iubeşte pe Christa, Christa se iubeşte pe sine şi îl mai iubeşte şi pe Georg, iar Gerd îi filează pe amândoi. Dacă lucrurile s-ar opri aici, totul ar fi simplu, dar urmează o concatenare de gradul doi: Gerd are un şef, în persoana ofiţerului STASI Anton Grubitz, care la rândul său are un sef în persoana unui ministru. Acesta din urmă (mă refer fireşte la ministru) e atras de prietena lui Dreyman, ca să exprim elegant (am vrut să sun că verbul “a atrage” e folosit ca eufemism, doar n-am nimic cu prietena omului). Până aici e clar?
Dreyman e un comunist convins, suporter înflăcărat al regimului. Însă e unul care se revoltă împotriva felului în care e tratat prietenul său, regizorul Jerska, pus la index de ani de zile. Înainte de a se sinucide de necaz, Jerska îi dăruieşte lui Dreyman o partitură: “Sonată pentru un om bun”. Dreyman scrie un material despre sinucideri care apare în Der Spiegel, în Germania Federală. Comuniştii se crizează ceva de speriat, dar Gerd, marele specialist în stors mărturisiri, îl “acoperă” pe Dreyman. N-am să divulg ce se petrece în punctul culminant al filmului, nici care e deznodământul lui. Voi spune doar că Gerd îşi face datoria până la capăt, protejându-l pe scriitor cu preţul carierei lui. Ani mai târziu Dreyman are acces la propriul dosar, sau mai bine zis la biblioteca de dosare care-i era închinată, şi ajunge să citească filele în care activitatea lui subversivă era mascată cu complicitate de un ofiţer STASI, al cărui nume de cod este HGW XX/7. Într-un anume fel, cei doi se întâlnesc în chiar momentul final al peliculei. Ce frumos, nu?
Ei bine, nu. Nu se poate. Da, ştiu, o să vă uitaţi urât la mine, o să bateţi din picioare, dar asta este. Ideea că un film ar putea transmite ceva nobil frizează absurdul, şi nu zic că absurdul nu e la rândul lui cu putinţă, dar nu trebuie pariat pe aşa ceva. Credinţa că din nobleţea unei acţiuni redate pe ecran te-ai putea contamina şi tu, spectatorule, e superstiţie curată. În realitate, undeva s-au strecurat nişte şoparle pe care o să le scoatem împreună din tufişuri.
Prima sugestie cu care vine filmul este aceea că omul s-ar putea înnobila prin artă. Ofiţerul Gerd Wiesler ascultă Sonata pentru un om bun pe care Dreyman o cântă, într-un impuls de tristeţe, atunci când află de sinuciderea prietenului Jerka. “Este cu neputinţă ca cineva să asculte această piesă şi să nu devină un om bun”, spune Dreyman. Wiesler devine. Faţa lui nazistoidă de la începutul filmului se va umaniza pe deplin în ultimele cadre, în urma unui proces lent dar sigur. Pe mine chestia m-ar face să plâng, dacă nu m-ar buşi râsul. Trebuie să fii subinfantil, sau cu garda complet în decubit ca să asimilezi o asemenea tâmpenie şi s-o iei de bună. Bine, hai să-i dăm ideii o şansă. Să presupunem chiar că scopul artei ar fi să-l facă pe om mai bun. Am auzit-o atât de des în şcoală încât putem chiar s-o credem. Asta ar însemna că arta ar avea pe undeva o funcţie terapeutică, una care să-i confere virtuţi catartice, purificatoare. Bagăm nişte contre? Vreau să spun, nişte contraexemple? Hitler, despre care numai că era bun nu se poate spune, asculta şi îndrăgea muzica simfonică, având o preferinţă pentru Wagner. În lagărele de concentrare naziste deţinuţii, Kappo şi ofiţerii auzeau la difuzoare Strauss. Nu erau, după ştirea mea, locuri ale bunătăţii. Ajunge? Bill Clinton, cel care a atacat Iugoslavia, pentru că era ultima ţară din Europa care nu renunţase la orânduirea socialistă, era şi este pasionat de saxofon. Nu ştim nimic despre apucăturile artistice ale actualului preşedinte american autor de crime împotriva umanităţii în Afghanistan şi Iraq (iar indirect în Liban şi Palestina), dar secretăreasa lui stat, madam Condi Orez, cântă binişor la pian.
Nu, hotărât lucru, scopul artei desprinse de religie nu este de a-l face pe om mai bun, ci de a oferi satisfacţii estetice. Pe acelaşi palier cu o friptură bună, care oferă satisfacţii gustative, un pulovăr de lână bine făcut care conferă satisfacţii termice. Arta ca artă, deci strict desacralizată, evoluează pe linia senzorialului. Consecinţa ultimă a fripturii e senzaţia de saţietate, arta te înnobilează doar cu fudulii culturale (honni soit qui mal y pense!). Absenţa artei ţine de incapacitatea intelectuală, prezenţa şi excesul ei constituie modul deştept de a te pierde pe tine în secolul XX (mă rog, XXI, să nu ziceţi că n-o las şi pe-a voastră). Arta modernă e democratică şi indiferentă, şi-o pot apropria şi ucigaşii, şi oamenii de bine în egală măsură. Ea nu obligă şi nu transformă, o poţi colecţiona dacă te ţine punga, o poţi frecventa dacă ai vreme de pierdut şi nu ştii cum s-o arzi cu folos, îi poţi întoarce spatele în numele a ce vrei tu. În urmă cu câţiva ani cine va m-a întrebat, şi-am fost uimit atunci, cine e, dom’le, Beethoven? Chiar aşa, cine e Beethoven?
Arta ca artă nu are vocaţie escatologică, e complet inutilă din punctul de vedere al Marii Treceri, singurul care dă măsură şi valoare. Poţi să ştii cine a fost Kandinsky, sau poţi ignora numele dizainărului care ţi-a proiectat aspiratorul, e totuna. Din punctul meu de vedere, dupa Şeic Spir (am vrut să spun Shakespeare), dai cu tunul ca să mai găseşti ceva care să merite osteneala în literatură. Nu spun că nu există, fireşte că există, dar vestea bună e că foarte-foarte puţin. Ce rost mai are să vorbim despre cinematograf, această unealtă care şi-a făcut debutul în bâlci. Lumeee, lumeeee, veniţi să vedeţi femeia cu barbă, gemenii lipiţi la cap şi extraordinara invenţie a fraţilor Lumière!!! Marcai banul, vedeai poznele. Ce putea ieşi din atmosfera asta împuţită? Exact ce-a ieşit, ici-colo câte un diamant îngropat sub un munte de filme de micţiune...
Mai sunt două sugestii în Vieţile altora, pe care am să le enumăr cumva în treacăt. Prima ar fi aceea că scriitorii sunt nişte tipi cu conştiinţă, care imediat ce află că au ghinionul de a trăi într-o dictatură, comit artă demascatoare, demitizatoare, de un realism crud şi eliberator. A doua sugestie ţine de imaginea scriitorului: un tip tânăr, cu fruntea înaltă şi visătoare, grozav de frumos şi creator până în măduva oaselor. O să-mi spuneţi că am pierdut uzul raţiunii, că nu sunt logic, că dacă întâmplător Dreyman e frumos şi conştiincios de unde până unde toată mulţimea finită a scriitorilor lumii ar fi aşişderea, în virtutea cărei reguli a tranzitivităţii elementelor? Eu v-am zis că aveţi o problemă, şi voi nu mă credeţi. Cine a spus că filmele şi-ar transmite ideile la nivel raţional, sau folosind logica? Manipularea se face prin rezonanţă, nu prin muncă de lămurire pe faţă. Hai mai bine să vă întreb altceva: câte filme cu curvi şi curve literare aţi văzut în ultimii 80 de ani? Aud? Nici unul? Nu s-a făcut aşa ceva? Et pour cause! Şi totuşi, statistic vorbind, nimic mai execrabil decât monştrii lumii literare: homosexuali, alcoolişti, depravaţi, nebuni. Statistic vorbind, 99% din autorii secolului XX au imense probleme de caracter, iar noi ne hrănim creierele cu produsul muncii lor. Pentru asta s-a inventat ideea independeţei operei de autorul ei, ca nu cumva să se gândească lumea că după roadele lor se cunosc pomii, cum zicea Evanghelistul. Totul e, dragii mei, să aveţi o încredere nelimitată în lumea intelectuală, în acei intelectuali despre care Prévert spunea că nu trebuie lăsaţi să se joace cu chibriturile, pentru că lăsată de capul ei, lumea mentală minte monumental... Şi cu aliteraţia asta vă las...
Să luăm de exemplu Vieţile altora (Das Lieben der Anderen). Decor: Germania Democrată (aka dictatura comunistă germană). Timpul naraţiunii: 1984, adică puţin înainte de prăbuşirea Zidului care separă Israelul de Cisiordania. Pardon, am vrut să zic Zidul Belinului, ceea ce până la urmă am şi zis, dacă sunteţi puţin atenţi. Personaje principale: un ofiţer STASI însărcinat cu filarea, pre numele său Gerd Wiesler, un dramaturg de succes (Georg Dreyman) şi o actriţă cu renume (Christa-Maria Sieland). Concatenare primară: Georg o iubeşte pe Christa, Christa se iubeşte pe sine şi îl mai iubeşte şi pe Georg, iar Gerd îi filează pe amândoi. Dacă lucrurile s-ar opri aici, totul ar fi simplu, dar urmează o concatenare de gradul doi: Gerd are un şef, în persoana ofiţerului STASI Anton Grubitz, care la rândul său are un sef în persoana unui ministru. Acesta din urmă (mă refer fireşte la ministru) e atras de prietena lui Dreyman, ca să exprim elegant (am vrut să sun că verbul “a atrage” e folosit ca eufemism, doar n-am nimic cu prietena omului). Până aici e clar?
Dreyman e un comunist convins, suporter înflăcărat al regimului. Însă e unul care se revoltă împotriva felului în care e tratat prietenul său, regizorul Jerska, pus la index de ani de zile. Înainte de a se sinucide de necaz, Jerska îi dăruieşte lui Dreyman o partitură: “Sonată pentru un om bun”. Dreyman scrie un material despre sinucideri care apare în Der Spiegel, în Germania Federală. Comuniştii se crizează ceva de speriat, dar Gerd, marele specialist în stors mărturisiri, îl “acoperă” pe Dreyman. N-am să divulg ce se petrece în punctul culminant al filmului, nici care e deznodământul lui. Voi spune doar că Gerd îşi face datoria până la capăt, protejându-l pe scriitor cu preţul carierei lui. Ani mai târziu Dreyman are acces la propriul dosar, sau mai bine zis la biblioteca de dosare care-i era închinată, şi ajunge să citească filele în care activitatea lui subversivă era mascată cu complicitate de un ofiţer STASI, al cărui nume de cod este HGW XX/7. Într-un anume fel, cei doi se întâlnesc în chiar momentul final al peliculei. Ce frumos, nu?
Ei bine, nu. Nu se poate. Da, ştiu, o să vă uitaţi urât la mine, o să bateţi din picioare, dar asta este. Ideea că un film ar putea transmite ceva nobil frizează absurdul, şi nu zic că absurdul nu e la rândul lui cu putinţă, dar nu trebuie pariat pe aşa ceva. Credinţa că din nobleţea unei acţiuni redate pe ecran te-ai putea contamina şi tu, spectatorule, e superstiţie curată. În realitate, undeva s-au strecurat nişte şoparle pe care o să le scoatem împreună din tufişuri.
Prima sugestie cu care vine filmul este aceea că omul s-ar putea înnobila prin artă. Ofiţerul Gerd Wiesler ascultă Sonata pentru un om bun pe care Dreyman o cântă, într-un impuls de tristeţe, atunci când află de sinuciderea prietenului Jerka. “Este cu neputinţă ca cineva să asculte această piesă şi să nu devină un om bun”, spune Dreyman. Wiesler devine. Faţa lui nazistoidă de la începutul filmului se va umaniza pe deplin în ultimele cadre, în urma unui proces lent dar sigur. Pe mine chestia m-ar face să plâng, dacă nu m-ar buşi râsul. Trebuie să fii subinfantil, sau cu garda complet în decubit ca să asimilezi o asemenea tâmpenie şi s-o iei de bună. Bine, hai să-i dăm ideii o şansă. Să presupunem chiar că scopul artei ar fi să-l facă pe om mai bun. Am auzit-o atât de des în şcoală încât putem chiar s-o credem. Asta ar însemna că arta ar avea pe undeva o funcţie terapeutică, una care să-i confere virtuţi catartice, purificatoare. Bagăm nişte contre? Vreau să spun, nişte contraexemple? Hitler, despre care numai că era bun nu se poate spune, asculta şi îndrăgea muzica simfonică, având o preferinţă pentru Wagner. În lagărele de concentrare naziste deţinuţii, Kappo şi ofiţerii auzeau la difuzoare Strauss. Nu erau, după ştirea mea, locuri ale bunătăţii. Ajunge? Bill Clinton, cel care a atacat Iugoslavia, pentru că era ultima ţară din Europa care nu renunţase la orânduirea socialistă, era şi este pasionat de saxofon. Nu ştim nimic despre apucăturile artistice ale actualului preşedinte american autor de crime împotriva umanităţii în Afghanistan şi Iraq (iar indirect în Liban şi Palestina), dar secretăreasa lui stat, madam Condi Orez, cântă binişor la pian.
Nu, hotărât lucru, scopul artei desprinse de religie nu este de a-l face pe om mai bun, ci de a oferi satisfacţii estetice. Pe acelaşi palier cu o friptură bună, care oferă satisfacţii gustative, un pulovăr de lână bine făcut care conferă satisfacţii termice. Arta ca artă, deci strict desacralizată, evoluează pe linia senzorialului. Consecinţa ultimă a fripturii e senzaţia de saţietate, arta te înnobilează doar cu fudulii culturale (honni soit qui mal y pense!). Absenţa artei ţine de incapacitatea intelectuală, prezenţa şi excesul ei constituie modul deştept de a te pierde pe tine în secolul XX (mă rog, XXI, să nu ziceţi că n-o las şi pe-a voastră). Arta modernă e democratică şi indiferentă, şi-o pot apropria şi ucigaşii, şi oamenii de bine în egală măsură. Ea nu obligă şi nu transformă, o poţi colecţiona dacă te ţine punga, o poţi frecventa dacă ai vreme de pierdut şi nu ştii cum s-o arzi cu folos, îi poţi întoarce spatele în numele a ce vrei tu. În urmă cu câţiva ani cine va m-a întrebat, şi-am fost uimit atunci, cine e, dom’le, Beethoven? Chiar aşa, cine e Beethoven?
Arta ca artă nu are vocaţie escatologică, e complet inutilă din punctul de vedere al Marii Treceri, singurul care dă măsură şi valoare. Poţi să ştii cine a fost Kandinsky, sau poţi ignora numele dizainărului care ţi-a proiectat aspiratorul, e totuna. Din punctul meu de vedere, dupa Şeic Spir (am vrut să spun Shakespeare), dai cu tunul ca să mai găseşti ceva care să merite osteneala în literatură. Nu spun că nu există, fireşte că există, dar vestea bună e că foarte-foarte puţin. Ce rost mai are să vorbim despre cinematograf, această unealtă care şi-a făcut debutul în bâlci. Lumeee, lumeeee, veniţi să vedeţi femeia cu barbă, gemenii lipiţi la cap şi extraordinara invenţie a fraţilor Lumière!!! Marcai banul, vedeai poznele. Ce putea ieşi din atmosfera asta împuţită? Exact ce-a ieşit, ici-colo câte un diamant îngropat sub un munte de filme de micţiune...
Mai sunt două sugestii în Vieţile altora, pe care am să le enumăr cumva în treacăt. Prima ar fi aceea că scriitorii sunt nişte tipi cu conştiinţă, care imediat ce află că au ghinionul de a trăi într-o dictatură, comit artă demascatoare, demitizatoare, de un realism crud şi eliberator. A doua sugestie ţine de imaginea scriitorului: un tip tânăr, cu fruntea înaltă şi visătoare, grozav de frumos şi creator până în măduva oaselor. O să-mi spuneţi că am pierdut uzul raţiunii, că nu sunt logic, că dacă întâmplător Dreyman e frumos şi conştiincios de unde până unde toată mulţimea finită a scriitorilor lumii ar fi aşişderea, în virtutea cărei reguli a tranzitivităţii elementelor? Eu v-am zis că aveţi o problemă, şi voi nu mă credeţi. Cine a spus că filmele şi-ar transmite ideile la nivel raţional, sau folosind logica? Manipularea se face prin rezonanţă, nu prin muncă de lămurire pe faţă. Hai mai bine să vă întreb altceva: câte filme cu curvi şi curve literare aţi văzut în ultimii 80 de ani? Aud? Nici unul? Nu s-a făcut aşa ceva? Et pour cause! Şi totuşi, statistic vorbind, nimic mai execrabil decât monştrii lumii literare: homosexuali, alcoolişti, depravaţi, nebuni. Statistic vorbind, 99% din autorii secolului XX au imense probleme de caracter, iar noi ne hrănim creierele cu produsul muncii lor. Pentru asta s-a inventat ideea independeţei operei de autorul ei, ca nu cumva să se gândească lumea că după roadele lor se cunosc pomii, cum zicea Evanghelistul. Totul e, dragii mei, să aveţi o încredere nelimitată în lumea intelectuală, în acei intelectuali despre care Prévert spunea că nu trebuie lăsaţi să se joace cu chibriturile, pentru că lăsată de capul ei, lumea mentală minte monumental... Şi cu aliteraţia asta vă las...
Etichete:
Pelicule fine
0 comentarii :
Trimiteți un comentariu