Diavolul de fapt se cam ofticã (pornind de la un moto la C. S. Lewis)

Am gãsit zilele trecute într-o librărie un volum epistolar pe care îl cãutam de vreo doi ani: Sfaturile unui diavol bãtrân cãtre unul mai tânãr. Citisem la vremea aceea un fragment pe un grup, ceva, asa cã imediat ce am dat de traducere, apãrutã la Humanitas, am si cumpãrat-o.

Cartea e formidabilã de la prima paginã, parafrazându-mi un prieten, mare fan al Academiei Catavencu, as spune cã e de citit de la pagina de gardã pânã la caseta redactiei. E genul de carte care te loveste din prima paginã, care se cere imediat cititã a doua oarã, încã dinainte de a o fi terminat prima datã. E cartea care pe mine mã face sã-mi ridic ochii de trei ori de pe fiecare paginã pentru a mi-i atinti undeva, dându-mi rãgazul sã cuget. Spun despre astfel de cãrti cã sunt atât de bune încât devin foarte-foarte greu ce citit. Cãrti care au o imperioasã nevoie sã fie diluate de gândurile noastre... Cãrti serioase pe care nu le pot citi altfel decât zâmbind, salutând astfel fiecare paragraf, ca pe un prieten demult asteptat...

Scrisorile... au douã moto-uri. Primul, semnat de Luther: “Un drac cel mai bine se alungã, atunci când nu se lasã dus cu textele Scripturii, dacã îl faci de râs si de batjocurã, cãci nu îndurã sã-l iei peste picior.” Al doilea, al lui Thomas Morus: “Diavolului... spirit mândru... nu-i vine la socotealã sã îti râzi de el.” Am sã încerc sã fac ordine în potopul de gânduri ce s-a abãtut asupra mea când am citit aceste fragmente.

Am exclamat în sinea sinelui meu cã dacã e adevãrat cã diavolul e sensibil, atunci lectura basmelor lui Ion Creangã (si m-am gândit imediat la Dãnilã Prepeleac) într-o casã de om cu copii este purã exorcizare. Oricãrui demon trebuie sã-i plezneascã obrajii de rusine auzind cum au luat-o pe coajã congenerii sãi sub pana humulesteanului...

M-am mai gândit si cã rostul profund al carnavalurilor traditionale era râsul de demoni, alungarea lor pe pustii prin batjocurã. La Roma de exemplu un mãgar era îmbrãcat cu hainele papale si i se anina tiara între urechile clãpãuge, dupã care era urcat pe tron. Distractie mare. Interpretarea obisnuitã este cea a “lumii-pe-dos”, soi de nebunie colectivã dirijatã. Defulare în masã, ne-a zis freudianismul abject. Dar dacã era vorba de întruchiparea vremelnicã a rãului pentru a-i alunga potentialitatea înapoi în hãurile iadului... prin homerice hohote de râs? Ar fi o aplicatie a principiului crestinesc al dispretuirii pãcatului, iubindu-l pe pãcãtos.

În cele din urmã mi-am amintit o anecdotã care pare sã confirme ideea cã demonii ar gãsi insuportabil amuzamentul la adresa lor. Un prieten avea într-o vreme o pasiune... hm... o ticnealã secretã: lecturile erotice. Omul trãia chestia, era pasiunea lui, nu neapãrat devoratoare, dar era cultivat în ale erotismului scris. Avea gusturi, avea ceea ce putini au, chiar culturã eroticã. Ei bine, într-o zi a dat peste o povestioarã mai putin reusitã. Nimic neobisnuit pânã aici, cu cât perseverase în mica nebunie i se întâmpla din ce în ce mai des. Îsi gãsea satzul din ce în ce mai greu, dar cred cã orice pasiune lumeascã are aceeasi soartã. Numai cã de data asta a fost diferit: spre finalul ei, textul acesta fãcea o chestie nepermisã: devenea brusc umoristic. De un comic brutal, nu grobian, pur si simplu sãnãtos, cât se poate de anti-erotic. Ca o botã ciobãneascã trântitã peste o colectie Hustler. Trosc! Prietenul meu începe sã râdã, si râde, si râde, uimit cum de nu se sesizase pânã atunci nebunia în care se afla. Si de atunci, ori de câte ori a încercat, n-a mai izbutit niciodatã sã mai citeascã prozã de acel gen. Nici mãcar poezie, bãnuiesc eu...

Mã gândesc cã într-o lume normalã viciile sunt persiflate. Lumea modernã ia toate nãbãdãile foarte în serios...