luni, 16 iulie 2007

Şase aberaţii obişnuite despre Evul Mediu combătute de Régine Pernoud în Pour en finir avec le Moyen Age

Aberatia 1: Oamenii Evului Mediu erau neîndemânatici si fara simt artistic.

Comparatia se face, fireste cu Renasterea. In secolul XVII, al Iluminismului, nu existau decat doua perioade istorice care mai merita admirate: Antichitatea si Renasterea. Intre ele, o perioada obscura, intermediara, uniforma: Evul Mediu.

Toata lumea este de acord ca Renasterea este caracterizata prin redescoperirea Antichitatii. Entuziasmul este exprimat in arta, litere, gandire. Totusi, la o examinare mai atenta reiese ca e vorba de o „anume” Antichitate, cea a lui Pericle in Grecia si Roma lui Cezar si Augustus. Nu Etruscii, nu Creta, nu Micenes.

Or, in Evul Mediu autorii latini si greci erau deja cunoscuti si studiati. De exemplu, Bernard de Clairvaux in secolul XIII manuie tot soiul de citate clasice, ba chiar face la un moment dat apel la un autor, Perse, trecut sub uitare in secolul Renasterii.

E un lucru de bun simt constatarea ca Renasterea nu ar fi putut sa se extazieze in fata manuscriselor antice daca acestea nu ar fi fost conservate si studiate in timpul Evului Mediu. De fapt, nu a avut loc nici o "descoperire", cel mult o banala vulgarizare. De exemplu, biblioteca manastirii din Mont-Saint-Michel, in secolul XII, cuprindea texte de Caton, Platon (in traducere latina), diverse opere de Aristotel si Cicero, extrase din Vergiliu si Horatiu…

Diferenta substantiala dintre atitudinea Evului Mediu si a Renasterii fata de textele antice este urmatoarea: carturarii si artistii primei perioade au admirat si s-au inspirat, renascentistii au copiat si distrus ce nu reprezenta idealul frumusetii clasice, asa cum a fost formulat de catre Grecia lui Pericle. Astazi gustul pentru copie, imitatie, al Renasterii ar parea cel putin bizar.
Multe dintre vitraliile catedralelor construite in Evul Mediu au fost distruse pentru ca „aveau culori tipatoare”. Ele au fost inlocuite cu sticla obisnuita. Au mai ramas la catedralele gotice din Chartres, Mans, Strasbourg, Bourges. Rozele transeptului de la catedrala Notre-Dame de Paris au ramas din considerente tehnice (s-a pus problema ca nu pot fi inlocuite practic cu tehnologia de care se dispunea atunci). Fin elogiu unor oameni care erau neindemanatici si fara simt artistic, daca-ti mai amintesti "aberatia" de la care am pornit!


Aberatia 2: Oamenii Evului Mediu erau inculti si in general tampiti.

In timpul Renasterii au fost preluate regulile tragediei grecesti (inclusiv separarea ei riguroasa de comedie). Subiectele ei erau cautate in Antichitate, singura sursa acceptabila (Corneille a fost intens criticat pentru „Le Cid” si „Polyeucte”). De asemenea, s-a preluat „regula celor trei unitati”. Odele si elegiile nu au fost preluate, cat despre sonet, era doar tolerat.

Ortografia franceza este datoare latinizarii ei fortate si fara temei lingvistic. Evul Mediu s-a inspirat si el din literatura Antichitatii, dar nu a transformat-o in arhetipuri. Toti poetii de pana la François Villon au fost trecuti sub tacere de catre doua versuri ale lui Boileau: „Villon sut le premier, dans ces siècles grossiers, / Débrouiller l’art confus de nos vieux romancier”. Aceste doua versuri, inexplicabil, au prins. Poezia courtoise a fost redescoperita extrem de tarziu.
In Evul Mediu s-a inventat codexul, care a luat loc volumenului (ruloul antic). Fara aceasta, imprimeria nu ar fi putut produce volumele de azi. Tot atunci s-a inventat limbajul muzical care este si astazi utilizat in conservatorii. Imnurile si canticele liturgice, mult timp atribuite papei Grigorie cel Mare, s-au initiat inca din secolul VII. Numele notelor gamei noastre au fost scoase dintr-un imn din secolul VIII in onoarea Sfantului Ioan Botezatorul, „Ut queant laxis”, compus de italianul Guy d’Arezzo.

Pentru niste oameni "inculti si in general tampiti", arta medievala era extrem de "tehnica", iar frumosului i se cerea sa tasneasca din imperative estetice de o surprinzatoare geometrie...


Aberatia 3: Relatiile sociale medievale erau barbare. Societatea medievala era anarhica.

Opozitia este intre descentralizarea si multitudinea polilor de putere din Evul mediu pe de o parte, si centralismul inceput in timpul Renasterii si continuat pana nu demult, pe de alta parte. Interesanta este cealalta miscare, amorsata in timpul celei de-a doua jumatati a secolului XX, de autonomie a regiunilor (revenirea clara la o idee medievala).

Nu se face distinctia, din nefericire, intre ordinea feudala (in care regele nu este decat primus inter pares, detinator de feuda ca si ceilalti seniori) si ordinea monarhica (careia ii corespunde monarhia centralizata, in cadrul careia regele nu se mai supune dreptului comunitar ci dreptului roman, dupa modelul Imperiului Roman, excesiv de centralizat, dupa cum se stie).

Puterea feudala era bazata pe fidelitatea fata de feuda si fata de senior. Dar seniorul era la randul lui fidel fata de feuda si oamenii lui, carora le datora protectie. Cutumele inlocuiau legile scrise disparute in buna parte odata cu Imperiul Roman, in secolul V e.n. Servul nu putea parasi feuda, dar in egala masura nici seniorul nu o putea instraina (legaturile erau la fel de puternice pe toate treptele sociale). Servul nu era sclav ca in Antichitate, era o persoana, nu o marfa, nu putea fi vandut si beneficia de o mare parte din roadele muncii sale. Razboaiele prelungite, endemice, sunt apanajul Renasterii si a puterii monarhice. Putere feudala nu putea purta razboaie mai mult de 40 de zile, dupa care, conform cutumelor, oamenii erau liberi sa se intoarca acasa.

Dreptul roman a fost redescoperit si reintrodus in timpul Renasterii. Pana atunci, in perioada medievala, a functionat dreptul cutumier. Fiecare era judecat dupa „legea lui” (in fapt, legea locului de unde provenea, distorsiunile fiind mari de la o zona la alta).

Statul feudal era construit pe un hatis foarte complex de juraminte de fidelitate personale. De fapt, ierarhia stabilita nu are nimic dintr-o anarhie. Civilisatia feudala era una de tip taranesc, inchegata in jurul castelului seniorial si a manastirilor. In timpul Renasterii aceasta civilizatie moare in favoarea oraselor, iar din secolul XVII se muta treptat in Paris, abandonand provincia. Miscarea de descentralizare este in fapt reintoarcerea la o stare de lucruri medievala.

Burghezia ca si clasa nu s-a nascut in timpul Renasterii, ci in secolul XI (cand termenul apare de altminteri in cronici). Luptele „de clasa” s-au purtat in sanul acesteia, intre comercianti care au fost mai avizi si mai abili decat altii in acapararea monopolurilor de natura sa aduca profituri nesfarsite.

Asa-zisa anarhie medievala era de fapt o unitate organica intre diferitele paliere ale socialului...


Aberatia 4: In unele manuale de istorie franceze inca apare o anecdota despre un senior deranjat in timpul noptii de corul broastelor dintr-un iaz si care ii trimite pe servi sa bata apele iazului.

Nimeni nu se intreaba cum putea cineva prefera un zgomot categoric mai mare, altuia, si care era sansa ca broastele sa fie reduse la tacere in plin sezon… zgomotos.

In fapt, sclavagismul este specific Antichitatii (care il considera o institutie normala) si Renasterii (pana la sfarsitul secolului XIX, cand este eradicat in Brazilia). Servul medieval era legat de pamantul pe care il lucra, dar avea casa lui, familia careia ii putea lasa mostenire bunurile, dreptul de a se casatori. Fata de pamant avea uzufructul, nu si posesia, dar in egala masura seniorul detinea tot uzufructul, nu si dreptul de a uza si abuza (jus utendi et abutendi) de bunurile sale, pe care nici el nu le putea instraina. Sclavajul a disparut natural in Evul Mediu timpuriu, inca din secolele V-VI e.n. Seniorul nu avea drept de viata si moarte asupra servilor sai, ca in Antichitate asupra sclavilor.

In Occident servajul a jucat in favoarea taranilor, pentru ca era insotit de respectarea unor drepturi seculare, in timp ce in Europa Centrala si Orientala taranul liber a fost expus unei insecuritati intalnita inca in Africa si Asia.


Aberatia 5: Biserica medievala nega ca femeia ar avea suflet.

Altfel spus, a fost nevoie de Renastere si timpurile moderne ca femeia sa ocupe locul pe care il merita in societate.

Daca femeia nu ar fi avut suflet in opinia prelatilor catolici, cum de i se accepta botezul, impartasania si accesul in biserici in general? Dupa logica asta, ar fi putut fi botezate si impartasite inclusiv animalele, nu? In fapt, cultul marital si icoanele cu Fecioara si Pruncul au sorginte medievala clara. Aliénor d’Aquitaine, Marguerite de Navarre si Blanche de Castille au cabinete politice active si sunt protectoare ale artelor, semn ca dispun cum doresc de un buget financiar. Sfanta Blandine, sfanta Cecile, sfanta Agnès si altele, au fost onorate dintotdeauna printre primele martire ale crestinismului. Si e de presupus ca fecioara din Orleans n-ar fi putut coagula o asemenea masa de oameni daca s-ar fi nascut in secolele XVII-XVIII, de exemplu.
Ceremoniile feudale de incoronare a reginei (devenita sef de stat in absenta unui sot) nu sunt cu nimic inferioare celor pentru incoronarea regelui. Ultima regina franceza este Marie de Medecis, incoronata in 1610. Abia in perioada medievala tarzie, ulterioara perioadei feudale, coroana reginei are mai putina importanta decat cea a regelui, iar in timpul Renasterii i se refuza pur simplu Mariei-Antoanetta, sotia lui Louis XVI, dreptul de a participa la viata politica. In timpul secolului XVII, regina dispare pur si simplu de pe scena publica fiind inlocuita cu favorita (temporara) a regelui.

Prima dispozitie care indeparteaza femeile de la tron a fost prinsa in sec. XIV de catre Philippe le Bel, sub influenta legislatorilor veniti din orasele comerciale din Midi, descoperitori avizi ai dreptului roman. Acesta din urma era superior cutumelor locale in ceea ce priveste garantarea traficului de marfuri si a schimburilor comerciale de orice fel, precum si un instrument excelent de centralizare si exercitare a autoritatii. Primul care l-a pus in practica in Europa, in secolul XIII, a fost Frederic II al Prusiei, monarh al carui autoritarism nu mai constituie nici un secret. Insa dreptul roman nu este favorabil femeii, cum nici copilului, este dreptul lui pater familias, tatal, proprietar si sef al familiei.

O schimbare esentiala adusa in timpul secolului XVI in Occident este schimbarea varstei majoritatii de la 12 ani pentru fete si 14 ani pentru baieti la 25 de ani. De aici schimbarea pozitiei copilului in familie, caruia i se refuza drepturile de decizie elementare si nu in ultima instanta apare un numar imens de casatorii aranjate. In timpul secolului XVII apare obiceiul conform caruia femeia ia obligatoriu numele barbatului, iar numai dupa Conciliul din Trente (a doua jumatate a secolului XVI) este necesar acordul parintilor pentru casatoria copiilor.

Casatorii aranjate au avut loc si in timpul Evului Mediu, cum se estimeaza ca au loc si acum in doua treimi de pe glob. Atat ca Biserica a luptat impotriva lor, multiplicand in dreptul canonic cauzele de nulitate si trecand cu vederea rupturile de atunci, mai mult decat acum.

Exista surse documentare medievale care atesta ca femeile puteau vota in cadrul adunarilor comunale si orasenesti. Poate fi citat, printre altele, cazul Gaillardine de Fréchou care in cadrul unui vot organizat in Cauterets de catre abatia de Saint-Savin este singura care voteaza NU, in conditiile in care intreaga populatie voteaza DA. Nu este singura femeie care voteaza, iar daca votul femeilor nu este mentionat in multe texte, este pentru ca nu era nevoie sa fie facuta aceasta mentiune.

La sfarsitul sec. XVI, printr-un arrêt al Parlamentului francez datat in 1593, accesul femeii la orice fel de vot este interzis. Codul Napoléon o deposedeaza de orice fel de bunuri, inclusiv de cele aduse prin dota.

Interesant este ca primul tratat de educatie publicat in Franta nu este nici cel scris de Jean Jacques Rousseau („Emile”), nici „Eseurile” lui Michel de Montaigne, ci apartine unei femei, Dhuoda, care l-a compus in latina spre 841-843, pentru baietii ei.


Aberatia 6: In timpul Evului Mediu Biserica a actionat ca o frana in calea progresului, arzand pe rug pentru delicte de opinie si interzicand cartile care nu sustineau punctele ei de vedere.

Se invoca adesea afacerea Galileo Galilei, cel care a fost obligat sa abjure pentru a fi considerat ca pamantul se invarte in jurul soarelui si nu invers. Atribuita Evului Mediu, ea apartine totusi epocii clasice (1633, adica inceputul secolului XVII, numit si secolul Luminilor). Episodul a avut loc la 100 de ani dupa nasterea lui Michel de Montaigne (1533) si mai bine de 100 de ani dupa Reforma (1520), in sfarsit, la mai mult de jumatate de secol dupa Conciliul din Trente (1547-1563), cel care separa dupa istorici Biserica medievala de Biserica clasicismului.

E bine de notat ca procesul lui Galileo Galilei este contemporan cu epoca proceselor indreptate impotriva vrajitoarelor. Se stie ca primele astfel de procese au loc in zona orasului Toulouse, in secolul XIV. Un astfel de proces, celebru, este cel din 1440, al lui Gilles de Rais, acuzat de magie. In a doua jumatate a secolului XV aceste procese devin obisnuite. Interesul pentru ele nu face decat sa creasca in secolul urmator, cand Jean Bodin, avocat si procuror al regelui, redacteaza o „Démonomanie”, iar Nicolas Rémy, judecator si procuror general de Lorraine, o „Démonolâtrie”. In secolul XVII, numit si secolul Ratiunii, numarul acestor procese pentru delicte de opinie ia o proportie complet nejustificata, putandu-se evoca procese celebre in orice regiune a Frantei. Ultimul proces de vrajitorie cunoscut a avut loc in 1718 la Bordeaux, terminat ca toate celelalte pe rug.

E interesanta reactia unui episcop medieval, Jean de Salisbury, episcop de Chartres in secolul XII: „Le meilleur remède contre cette maladie [la sorcellerie – n.n.] c’est de s’en tenir fermement à la foi, de ne pas prêter l’oreille à ces mensonges et de ne point arrêter son attention sur d’aussi pitoyables folies.” Interesant, deci un episcop medieval recomanda sa nu se acorde atentie vrajitoriei, iar in timpul Renasterii si a Iluminismului oamenii erau arsi pe rug, desi Papa Urbain VIII recomanda foarte multa prudenta in abordarea acestor cazuri…

Nu trebuie negat ca in timpul Evului Mediu legatura dintre profan si sacru era atat de mare, incat deviatiile doctrinare depaseau cu mult din importanta pe care le-o acordam noi astazi. De exemplu, erezia cathara, care nega importanta juramantului, mergand pana a refuza sa jure fidelitate, mergea pana la a ataca esentia feudalismului insusi. Inchizitia era din acest punct de vedere reactia de aparare a unei societati in care credinta religioasa juca un rol mult mai mare decat putem noi sa ni-l imaginam astazi.

Dreptul episcopului de a excomunica pe cineva (a indeparta din comunitatea religioasa, si in cele din urma din social) nu trebuie minimizat. A existat aproape dintotdeauna in Biserica si a cantarit foarte greu, cu mult dinaintea Inchizitiei.

De erezie este legat episodul „Croisade albigeoise”, in Midi. Organizata de papa Inochentiu III in 1208, precede cu aproape 20 de ani institutia Inchizitiei, infiintata in 1231. Aceasta din urma ii apartine si ca decizie si ca opera papei Grégoire IX, si nu sfantului Dominique (cum se spune fara fundament), mort cu 10 ani inainte.

In ciuda a ce se spune, nu in sudul Frantei, ci in Bourgogne, Champagne si in nord au loc in secolul XIII cele mai multe excese ale Inchizitie, legate de numele calugarului Robert le Bougre. Numarul victimelor acestuia se estimeaza la 50 de persoane. A fost in cele din urma demis din functie si este posibil sa-si fi petrecut restul zilelor in inchisoare.

O buna parte din literatura tesuta in jurul Inchizitiei ignora fara respect sursele de documentare. Pedepsele cele mai obisnuite nu erau arderea pe rug, ci inchisoarea (inclusiv in varianta la domiciliu). Conform registrelor care s-au pastrat la Toulouse, in perioada 1245-1246 inchizitorii au pronuntat o singura condamnare la inchisoare din 9 cazuri, o condamnare la rug la fiecare 14 cazuri, ceilalti acuzati fiind eliberati sau condamnati la pedepse usoare. In rest, excomunicarea este ceva normal in Evul Mediu, ca o scoatere din joc a celui care nu accepta regulile societatii (tratat de trisor sau tradator). Totusi, recursul la forta incarnat de Inchizitie nu a fost acceptat cu usurinta de catre cei mai multi dintre prelatii catolici, el fiind legat de cei doi papi: Innocent III si Grégoire IX (e bine de subliniat, ambii mari admiratori ai dreptului roman). Ambii au cautat o solutie imediata si eficace impotriva ereticilor (perfect contrarie cu spiritul Evangheliilor) dar au cedat si tentatiei autoritariste care se dezvolta in practica dreptului roman. Totusi, Innocent III este cel care a incurajat doua tendinte pozitive in cadrul Bisericii, incarnate de Dominique de Guzman si François d’Assise. Nu in ultimul rand, Grégoire IX este cel care a transat prin bula „Parens scientiarum” un conflict care opunea universitatea din Paris si regele Frantei, acordand libertatea de cercetare filosofica si stiintifica institutiei de invatamant in detrimentul reginei Blanche de Castille si tanarului ei fiu Louis IX. Istoria e destul de ambigua si nu e chiar simplu de discernut intre „buni” si „rai”.

Este de presupus ca Inchizitia a imbracat in nenumarate cazuri rolul de canalizare a maniei populare in cazul contactului cu vrajitoria, impiedicand de asemenea ca puterea seculara sa se pronunte in acest tip de acuzatii. Inaintea ei, situatii de genul celei in timpul careia Robert cel Pios arsese la Orléans 14 eretici in 1022, nu erau deloc rare.

La inceputul secolului XVI regele Frantei are libertate totala in numirea prelatilor Bisericii. A fost cea mai proasta intelegere pe care Biserica a putut-o accepta/tolera vreodata, pentru ca insemna concomitent trecerea ei cu arme si bagaje in tabara politicului. O institutie eclesiastica nu-si mai poate pastra independenta atunci cand cineva din afara ei, care nu are nimic in comun cu doctrina sacra, numeste sau respinge numirile mai-marilor ei.

3 comentarii :

  1. Ioana spunea...

    Vreo idee despre cum pot face si eu rost de carte? Banuiesc ca nu a aparut si pe meleagurile noastre...

  2. Radu Iliescu spunea...

    Nu s-a tradus in romaneste, dupa stirea mea.

  3. Anonim spunea...

    despre viata copiilor in evul mediu??.........nimic-k de obicei

Google