Igiena e o chestie mizerabilă
De când mă ştiu, igiena mi s-a părut o chestie foarte mizerabilă. De exemplu, ţi-e foame şi-ţi cumperi în oraş un rahat, marcă înregistrată. Nu iei orice, doar şti un om civilizat, ci cauţi ceva igienic, ergo preambalat. După ce îngurgitezi rahatul, marcă înregistrată, în urma unui riguros proces de masticaţie, te pomeneşti în mână cu ambalajul. Aici eşti pradă unei false dileme: a) să-l redai naturii de unde provine, în urma unei aruncări sportive în decor, sau b) să-l redai tot naturii, dar în urma amplasării burgheze în interiorul primitor al unui coş de gunoi.
Ascultă la mine, te tracasezi degeaba, răul s-a făcut deja, nu mai poţi contribui cu nimic. Ambalajul acela, care a ferit rahatul, marcă înregistrată, să intre în contact cu microbii din afara ambalajului, a fost obţinut în urma unor intense procese de poluare. Nu ştiu dac-ai observat, hămesitule, dar nu e biodegradabil, adică dacă-l laşi pe o pajişte e o moştenire de care se vor bucura şi copiii tăi, şi copiii copiilor tăi, şi copiiii copiilor tăi, şi nu scapă de el nici cei produşi în eprubetă. O foame de 5 minute plătită cu o mizerie semi-eternă. Pricepi unde vreau să ajung?
Hai să zicem că te dai civilizat, şi nu arunci ambalajul în natură. Da, şi? Crezi că dacă l-ai purtat în buzunar până la primul coş, aflat la mai mult de 1 km, eşti un erou? Ne întoarcem la punctul a). Singur sau cu gaşca, ambalajul tău sfârşeşte tot pe-un picior de plai, pe-o gură de rai. Răul s-a produs deja, s-a poluat în procesul de fabricare, va mai polua vizual vreo 50-150 de ani, până se va îndura cineva să-l “recicleze”, adică de fapt să-i dea foc, moment în care, ghici!, va mai polua o dată. Cenuşa nu costă nimic, e doar un supliment. Şi toate astea pentru că ţie ţi-a venit să mănânci un rahat, marcă înregistrată, şi nu oricum, ci igienic.
Credeaţi c-aţi scăpat? Nu. Să presupunem că vă vine să vă spălaţi. Nu neapărat că sunteţi murdari, nu. V-aţi trezit din somn şi vă gândiţi, aşa, că n-ar fi rău să faceţi un duş ca să vă învioraţi. În timpul duşului, dacă tot sunteţi acolo, folosiţi şi tona de produse cosmetice pentru alea-alea (nu mă obosesc să spun cu ce se ocupă fiecare rahat, marcă înregistrată, că n-am pauză publicitară pe blog). Am să vă rog acum să vă concentraţi pe imaginea apei evacuate după duşul vostru. Ei bine, cu părere de rău vă spun, este mi-ze-ra-bi-lă. Nu că aţi fi fost voi jegoşi, nu, oricum făceaţi duşul de sanchi. Însă odată cu moftul ăsta deversaţi în natură o cantitate apreciabilă de otravă. Gândiţi-vă în termenii ăştia: fiecare duş înseamnă 10 peşti morţi. Fiecare moft e o catastrofă ecologică în miniatură. Da ştiu, cică există staţii de purificare a apei. Adică de concentrare a otrăvii. Sunt mult mai liniştit acum.
Mai merge un exemplu? Asfaltul. E o chestie de vis, poţi merge pe el în voia cea bună, poate să şi plouă, astfaltul nu se transformă niciodată în noroi. Adio cizme de cauciuc, adio tristeţi de toamnă, asfaltul e igienic. Da? Visaţi, probabil. Asfaltul este cel mai mare producător de praf care s-a inventat vreodată. Automat, cel mai mare producător de mizerie, deci cel mai mare consumator indirect de produse de curăţat rahat, marcă înregistrată. Am avut cândva şansa să trăiesc într-o cabană de munte, departe de orice drum, fie şi forestier. După o lună am constatat că nu se depunea nici un fir de praf, iar hainele nu se murdăreau aproape deloc. Ştiu deci despre ce vorbesc. A nu se confunda praful pe care-l produce asfaltul cu colbul drumurilor din Bărăgan, sau cu ţărâna ridicată de vânt. Diferenţele “calitative” sunt impresionante, orice chimist vă poate explica asta. Oraşul cere un efort supraomenesc de igienizare, care merge în paralel cu o producţie catastrofală de mizerie imposibil de neutralizat. Pe tot cercul ăsta vicios înfloreşte tembel industria rahatului, marcă înregistrată.
Ultimul paragraf şi basta. Aşteptaţi probabil să închei într-o notă optimistă, să vă provoc la găsirea unei soluţii, să vă încurajez cu poveşti de genul: “dar noile tehnologii ne vor feri de acumularea de gunoaie”, sau cam aşa ceva. Nu. Nimic. Ne îndreptăm, accelerat şi sigur, spre o catastrofă. Cu fiecare produs igienic pe care-l mâncăm, cu fiecare duş de sanchi, cu fiecare metru de asfalt. Suntem prizonierii unui rahat, marcă înregistrată.
Ascultă la mine, te tracasezi degeaba, răul s-a făcut deja, nu mai poţi contribui cu nimic. Ambalajul acela, care a ferit rahatul, marcă înregistrată, să intre în contact cu microbii din afara ambalajului, a fost obţinut în urma unor intense procese de poluare. Nu ştiu dac-ai observat, hămesitule, dar nu e biodegradabil, adică dacă-l laşi pe o pajişte e o moştenire de care se vor bucura şi copiii tăi, şi copiii copiilor tăi, şi copiiii copiilor tăi, şi nu scapă de el nici cei produşi în eprubetă. O foame de 5 minute plătită cu o mizerie semi-eternă. Pricepi unde vreau să ajung?
Hai să zicem că te dai civilizat, şi nu arunci ambalajul în natură. Da, şi? Crezi că dacă l-ai purtat în buzunar până la primul coş, aflat la mai mult de 1 km, eşti un erou? Ne întoarcem la punctul a). Singur sau cu gaşca, ambalajul tău sfârşeşte tot pe-un picior de plai, pe-o gură de rai. Răul s-a produs deja, s-a poluat în procesul de fabricare, va mai polua vizual vreo 50-150 de ani, până se va îndura cineva să-l “recicleze”, adică de fapt să-i dea foc, moment în care, ghici!, va mai polua o dată. Cenuşa nu costă nimic, e doar un supliment. Şi toate astea pentru că ţie ţi-a venit să mănânci un rahat, marcă înregistrată, şi nu oricum, ci igienic.
Credeaţi c-aţi scăpat? Nu. Să presupunem că vă vine să vă spălaţi. Nu neapărat că sunteţi murdari, nu. V-aţi trezit din somn şi vă gândiţi, aşa, că n-ar fi rău să faceţi un duş ca să vă învioraţi. În timpul duşului, dacă tot sunteţi acolo, folosiţi şi tona de produse cosmetice pentru alea-alea (nu mă obosesc să spun cu ce se ocupă fiecare rahat, marcă înregistrată, că n-am pauză publicitară pe blog). Am să vă rog acum să vă concentraţi pe imaginea apei evacuate după duşul vostru. Ei bine, cu părere de rău vă spun, este mi-ze-ra-bi-lă. Nu că aţi fi fost voi jegoşi, nu, oricum făceaţi duşul de sanchi. Însă odată cu moftul ăsta deversaţi în natură o cantitate apreciabilă de otravă. Gândiţi-vă în termenii ăştia: fiecare duş înseamnă 10 peşti morţi. Fiecare moft e o catastrofă ecologică în miniatură. Da ştiu, cică există staţii de purificare a apei. Adică de concentrare a otrăvii. Sunt mult mai liniştit acum.
Mai merge un exemplu? Asfaltul. E o chestie de vis, poţi merge pe el în voia cea bună, poate să şi plouă, astfaltul nu se transformă niciodată în noroi. Adio cizme de cauciuc, adio tristeţi de toamnă, asfaltul e igienic. Da? Visaţi, probabil. Asfaltul este cel mai mare producător de praf care s-a inventat vreodată. Automat, cel mai mare producător de mizerie, deci cel mai mare consumator indirect de produse de curăţat rahat, marcă înregistrată. Am avut cândva şansa să trăiesc într-o cabană de munte, departe de orice drum, fie şi forestier. După o lună am constatat că nu se depunea nici un fir de praf, iar hainele nu se murdăreau aproape deloc. Ştiu deci despre ce vorbesc. A nu se confunda praful pe care-l produce asfaltul cu colbul drumurilor din Bărăgan, sau cu ţărâna ridicată de vânt. Diferenţele “calitative” sunt impresionante, orice chimist vă poate explica asta. Oraşul cere un efort supraomenesc de igienizare, care merge în paralel cu o producţie catastrofală de mizerie imposibil de neutralizat. Pe tot cercul ăsta vicios înfloreşte tembel industria rahatului, marcă înregistrată.
Ultimul paragraf şi basta. Aşteptaţi probabil să închei într-o notă optimistă, să vă provoc la găsirea unei soluţii, să vă încurajez cu poveşti de genul: “dar noile tehnologii ne vor feri de acumularea de gunoaie”, sau cam aşa ceva. Nu. Nimic. Ne îndreptăm, accelerat şi sigur, spre o catastrofă. Cu fiecare produs igienic pe care-l mâncăm, cu fiecare duş de sanchi, cu fiecare metru de asfalt. Suntem prizonierii unui rahat, marcă înregistrată.
Etichete:
Frecţii la piciorul tău de lemn
0 comentarii :
Trimiteți un comentariu