Dilemele lui Bucurenci

Am cunoscut o mamă care zicea: “Am doi băieţi, unul învaţă, celălalt mănâncă.” De fapt, mâncau amândoi şi învăţau amândoi, dar unul era performer la şcoală dar slab ca un ţâr, celălalt o lua mai moale cu cartea, dar cerea tot timpul supliment la masă... Mama însă, deh, mamă!, lua totul în tragic. Timpul le-a vindecat însă pe toate: cel care învăţa a ajuns la maturitate să cântărească vreo 90-100 de kilograme, în vreme ce mâncătorul a învăţat o sumedenie de chestii utile. Iar dilemele mamei s-au dus...

Mi-am amintit de asta citind editorialul lui Dragoş Bucurenci: Ich bin ein bulangiu. Îmi cer scuze că întrerup comentariul meu aici, chiar înainte de a-l trasa cât de cât, dar trebuie să mă refugiez în spatele unor cuvinte pline de ură: “perversiune”, "deviaţie”, “degeneraţi”, “poponari”, “bulangii”. Gata. M-am refugiat puţin, dar acum revin ca să dezbatem fariseic sursele culturale sau genetice ale homosexualităţii. În ce lovim prima oară, în genetic sau în cultural? Păi, mai bine în religios, că eu oricum nu prea ştiu ce e aia cultura şi la ce e bună.

Toate religiile lumii interzic homosexualitatea. Gata, aţi văzut ce simplu a fost? Un fariseism scurt, dar vioi.

Cu geneticul e mai complicat, pentru că anumite bâte sunt încoţopenite adânc în baltă, de nu le mai scoţi nici cu zece scafandri. Ideea că homosexualitatea e condiţionată genetic e o superstiţie de mare circulaţie. La baza ei se află erorile psihanalizei, care situează răspunsurile la problemele noastre în infrauman. Astăzi e foarte uşor de convins lumea că damnarea are forma unui cromozom. Adică a unui scârlibonţ în formă de doi homosexuali înciotaţi. Dacă ar fi aşa, atunci nu m-ar mira să găsim un cromozom al crimei, şi să eliberăm toţi criminalii, unul al minciunii, şi să deculpabilizăm minciuna, şi unul al corigenţei la franceză, care să mă oblige pe mine să trec tot poporul, nu? Gata, nenea Bucurenci, am dezbătut fariseic şi chestia cu genetica. Vai, am găsit un cromozom pe jos, nu e al tău cumva?

Mai aflăm din articolul preaziaristului că Platon, Shakespeare, Michelangelo şi Ceaicovsky au fost “bulangii de geniu”. E un efect stilistic pe undeva, nu ştiu care, că-mi seacă mâna să răsfoiesc volumele de retorică pentru a afla că Michelangelo era homosexual. Cu Platon e clar, a scris despre homosexualitate, deci era homosexual. Logic. Despre Shakespeare nu mai vorbim. A fi sau a nu fi homosexual. Suntem cu toţii la curent. A mai rămas cineva? Aaa, Ceaicovsky. Staţi să dau un sărci pe net, să văd vreun site care să mă asigure c-a fost şi ăsta. Wikipedia. Mda. Neserios homosexual Piotr Ilici, care căuta o căsătorie cu o femeie, ceva stabil. Slăbuţ. Nu-l văd mărşăluind prin Piaţa Roşie cu homarul gol, mândru de identitatea lui. Pentru unul care a compus cu atâta claritate Concertul pentru Pian nr. 1, opus 23, preferinţele lui nu se opresc cu claritate nicăieri. Oricum, lista e timidă. Ştiu site-uri prohomo care-şi arogă în lista de glorioşi înaintaşi pe David, Solomon, Iisus Hristos şi dinastia împăraţilor Ming.

Mai încolo, argumentul că “Hristos a predicat în compania prostituatelor” e bun de tot. Alo, nenea Bucurenci, Iisus s-a născut între un măgar şi un bou. Dacă ar fi fost o chestie esenţială, atunci bisericile erau concomitent şi staule, pentru economie de spaţiu. Iar dacă apropierea de prostituate s-ar fi făcut pentru că ele erau prostituate, şi ca ele să rămână prostituate, atunci mănăstirile ar fi fost concomitent bordeluri. Oricum, a fost înviorător să citesc aberaţii à la Bucurenci. Că frumos mai îmbrobodeşti, maică! Mai e puţin şi ne explici că obezitatea se trage din miracolul înmulţirii pâinilor şi ai peştilor, teolog de cartier ce eşti...

În cele din urmă, preaziaristul are o dilemă. Cum e mai bine: nazi sau homo? Soluţia pe care o propun eu este: girafă. Am zis bine?