Despre idei şi pe-dosul lor (pornind din douã locuri odatã)
Ziceam la o vreme cã Lewis restaureazã adevãratul sens al unei idei. Citam, si voi repeta acum cu riscul de a vã plictisi, urmãtorul pasaj: “For what you see and hear depends a good deal on where you are standing: it also depends on what sort of person you are.” Acesta este un text. Format din cuvinte si douã semne de punctuatie. Îndãrãtul lui se aflã o idee, dar putini vãd cã se mai aflã si pe-dosul ei. Adicã o idee si o anti-idee. Un plus si un minus. Un munte si un hãu.
Sã le vedem ( nu stricã sã le reamintim). Ideea: “Omul recepteazã din realitate ceea ce vibreazã pe mãsura lui, ba chiar poate recepta anti-vibratia ce i se potriveste.” Anti-ideea: “Fiecare om recepteazã din realitate în functie de perceptia lui subiectivã.” Ar pãrea cã sunt pe undeva sinonime, dar în subsidiar ceva face diferenta: ideea include o judecatã de valoare, anti-ideea eliminã criteriul valoric în numele “neutralitãtii”. E ca în bancul cu orãseanul care face semn unei cãrute sã-l ducã la Cluj, si cãrutasul îl ia. E departe Clujul, bade? Departe, cam ca la juma de orã. Si dupã o vreme din nou: E departe Clujul, bade? Departe, cam ca la trei ceasuri deacuma." Anti-ideea e un cãrutas oligofren cu care esti cu sigurantã pe drum, te deplasezi si cu ea, nimic de zis, dar în sens invers.
Azi am dat în Perspectiva metafizicã a lui Georges Vallin peste urmãtoarea afirmatie: « La métaphysique à rebours du “Néant” est comme un reflet inversé de la métaphysique intégrale fondée sur le “Sur-Etre” ou le “Non-Etre”. La “transcendance” vers l’indétermination de pauvreté est comme le reflet caricatural de la “transcendance” vers l’indétermination de plénitude, vers l’Essence qui est au delà des Essences et des existences, vers l’Un ou le Bien ou le Soi qui est au delà de l’Etre. »
Traduc, pentru fostii, actualii si viitorii corigenti la francezã: “Metafizica în rãspãr a “Neantului” este ca reflectia inversã a metafizicii integrale fondate pe “Suprafiintã” sau pe “Nefiintã”. Asa-zisa transcendentã spre nedeterminarea de sãrãcie este ca reflectia caricaturalã a transcendentei spre nedeterminarea de plenitudine, spre Esenta care este dincolo de esente si de existente, spre Unul sau Binele sau Sinele care este dincolo de Fiintã.”
În prealabil, vorbind despre nedeterminarea specificã metafizicii, Vallin specificã oprirea acestei nedeterminãri la nivelul formal, lingvistic, si concluzioneazã aparent paradoxal cã precizia metafizicii nu se poate realiza decât la nivel interior, ea reflectându-se ca aproximatie la nivel formal. Absenta de rigoare în cazul perspectivei metafizice tine deci de inadecvarea inerentã între expresia doctrinalã, necesarmente limitatã, si universalismul metafizic. Legea corespondentei inverse functioneazã în cazul metafizicii în relatia: formã indefinitã = rigoare interioarã.
Istoria filosofiei occidentale de la Aristotel la Sartre n-ar fi altceva decât drumul “dezesenţializării” crescânde a fiinţei. Închisă în limitele “substanţiale” ale lumii şi ale timpului, fiinţa modernă evadează în “neant”. Criticând “Totul” şi fiind incapabilă să ofere ceva, orice, filosofia modernã ajunge la nedeterminarea de sãrãcie, adicã “certitudinile” desertului spiritual.
Existã asadar idea si pe-dosul ei. Metafizica si pe-dosul ei. Pornind de la aceastã constatare, lectura paradoxurilor lui Ibn Arabi devine chiar recomfortantã.
Sã le vedem ( nu stricã sã le reamintim). Ideea: “Omul recepteazã din realitate ceea ce vibreazã pe mãsura lui, ba chiar poate recepta anti-vibratia ce i se potriveste.” Anti-ideea: “Fiecare om recepteazã din realitate în functie de perceptia lui subiectivã.” Ar pãrea cã sunt pe undeva sinonime, dar în subsidiar ceva face diferenta: ideea include o judecatã de valoare, anti-ideea eliminã criteriul valoric în numele “neutralitãtii”. E ca în bancul cu orãseanul care face semn unei cãrute sã-l ducã la Cluj, si cãrutasul îl ia. E departe Clujul, bade? Departe, cam ca la juma de orã. Si dupã o vreme din nou: E departe Clujul, bade? Departe, cam ca la trei ceasuri deacuma." Anti-ideea e un cãrutas oligofren cu care esti cu sigurantã pe drum, te deplasezi si cu ea, nimic de zis, dar în sens invers.
Azi am dat în Perspectiva metafizicã a lui Georges Vallin peste urmãtoarea afirmatie: « La métaphysique à rebours du “Néant” est comme un reflet inversé de la métaphysique intégrale fondée sur le “Sur-Etre” ou le “Non-Etre”. La “transcendance” vers l’indétermination de pauvreté est comme le reflet caricatural de la “transcendance” vers l’indétermination de plénitude, vers l’Essence qui est au delà des Essences et des existences, vers l’Un ou le Bien ou le Soi qui est au delà de l’Etre. »
Traduc, pentru fostii, actualii si viitorii corigenti la francezã: “Metafizica în rãspãr a “Neantului” este ca reflectia inversã a metafizicii integrale fondate pe “Suprafiintã” sau pe “Nefiintã”. Asa-zisa transcendentã spre nedeterminarea de sãrãcie este ca reflectia caricaturalã a transcendentei spre nedeterminarea de plenitudine, spre Esenta care este dincolo de esente si de existente, spre Unul sau Binele sau Sinele care este dincolo de Fiintã.”
În prealabil, vorbind despre nedeterminarea specificã metafizicii, Vallin specificã oprirea acestei nedeterminãri la nivelul formal, lingvistic, si concluzioneazã aparent paradoxal cã precizia metafizicii nu se poate realiza decât la nivel interior, ea reflectându-se ca aproximatie la nivel formal. Absenta de rigoare în cazul perspectivei metafizice tine deci de inadecvarea inerentã între expresia doctrinalã, necesarmente limitatã, si universalismul metafizic. Legea corespondentei inverse functioneazã în cazul metafizicii în relatia: formã indefinitã = rigoare interioarã.
Istoria filosofiei occidentale de la Aristotel la Sartre n-ar fi altceva decât drumul “dezesenţializării” crescânde a fiinţei. Închisă în limitele “substanţiale” ale lumii şi ale timpului, fiinţa modernă evadează în “neant”. Criticând “Totul” şi fiind incapabilă să ofere ceva, orice, filosofia modernã ajunge la nedeterminarea de sãrãcie, adicã “certitudinile” desertului spiritual.
Existã asadar idea si pe-dosul ei. Metafizica si pe-dosul ei. Pornind de la aceastã constatare, lectura paradoxurilor lui Ibn Arabi devine chiar recomfortantã.
Etichete:
Ariergarda culturii
0 comentarii :
Trimiteți un comentariu