Utopia democratică
De la Renaştere încoace Europa a reînnodat tradiţia clasicismului greco-latin – zic manualele. După o pauză de zece secole (întunecate, fireşte!), am regăsit măreţia omului într-o lume prea mică pentru Dumnezeu. Libertate. Palate în stil clasic. Naturalismul lui Zola. Egalitate. Impresionismul francez. Democraţie. Mai ales asta: democraţie. Dacă am stabilit că suntem liberi şi egali, ce ne mai rămâne altceva decât să trecem la vot? Fiecare cu votul lui.
Recent s-au ridicat voci în lumea literară care spun că grecii nu erau chiar aşa cum scrie în manuale. Adică, poezia lirică n-ar fi fost compusă de un autor în căutare de glorie personală, ci ar fi avut acelaşi statut cu oraţiile la nunţile populare, de act ritual menit să sacralizeze gestul comunitar într-o lume neprofană. Ba încă şi teatrul, cică n-ar fi fost… vodevil bulevardier, ci soi de liturghie, multe dintre piese fiind oficiate în timpul nopţii, la lumina torţelor şi a stelelor, în amfiteatre goale. Poezii care nu sunt poezii, incantaţii care nu sunt pentru ochii vulgului, parcă se clatină temelia lumii, nu? Cum ar arăta un manual care ar transmite copilaşilor ingenui: după o epocă numită arbitrar „Renaştere”, civilizaţia europeană s-a angajat pe un tobogan, considerând că traseul fusese parcurs deja de o altă civilizaţia, cea a Greciei antice? Încă se caută o hartă... Mi se zbârleşte gândul…
Poezia – nu. Teatrul – nu. Dar oare şi democraţia? Să fie şi sistemul politic o „făcătura” preluată fără discernământ, în numele unei admiraţii nefondate? Să privim mai bine câteva fapte. Democraţia ateniană era criticată puternic de toate păturile sociale ale polisului. Aristocraţii detestau faptul că trebuiau să-i măgulească pe săraci. Aceştia din urmă nu erau de acord cu caracterul limitat al sistemului, cu faptul că magistraturile esenţiale erau rezervate oamenilor bogaţi. Cât despre intelectuali, opiniile unui Platon şi ale unui Aristotel nu validează domnia celor mulţi, iar printre destule scrieri defavorabile, un pamflet atribuit lui Xenofan, a carui ironie la adresa politeii ateniene este incontestabila. S-ar zice: bine-bine, dar era democratie, fiecare putea sa critice cat avea chef, tocmai in asta fiind si superioritatea sistemului. Or, pentru noi democratie merge cu mana in mana cu libertatea cuvantului precum calul cu caruta, dar pentru atenieni nu era chiar asa. Pentru ei mecanismele de excludere sociala functionau foarte bine, indezirabilii fiind eliminati rapid pe cale... democratica.
Sistemului i se reprosa coruptibilitatea, faptul ca saracii erau imbiati sa traiasca pe cheltuiala celor avuti, precum si tentarea celor multi cu treburile puterii, pentru care nu erau pregatiti sau competenti. Una dintre slabiciunile evidente ale acestei forme de organizare era necesitatea ca liderii sa se plieze vocii poporului, lucru care se petrecea doar în aparenta, în fapt, multe dintre decizii fiind acceptate cu usurinta în urma unor discursuri bine pregatite. Demostene, marele orator al perioadei, a fost cu certitudine la înaltimea retoricii, cu siguranta un mare patriot, dar nu mai putin un om de o venalitate notorie. Este cunoscuta interpelarea pe care i-a adresat-o adversarului sau, Eschine: „Ce ajutor financiar ai adus tu saracilor, ca cetatean bun ce te pretinzi?” În fapt, Eschine negociase pacea din 346 î. Ch. dintre Filocrat si Filip al II-lea, lucru pe care Demostene nu-l agrea.
Si poate nu fara rost. Pentru ca una dintre premizele pacii sociale ateniene a fost constant dirijarea atentiei populare catre… altceva. Epoca lui Pericle a însemnat si o politica expansionista reusita, iar prabusirea sistemului coincide cu pierderea influentei militare a Atenei în lumea greaca.
Sa recapitulam: accesul la putere al celor bogati. Demagogie. Populism. Coruptie. Deturnarea atentiei poporului prin razboi in afara teritoriului propriu, paine si circ. Manipulare prin retorica discursului. Pai, cel putin aici Renasterea nu s-a inselat. Asta e democratia! Asa a practicat-o o cetate minuscula din Grecia, asa o aplicam noi acum.
Aaa, parca mai era ceva… critica sistemului de catre intelectuali. Fugi, dom’le, de aici, pai n-am stabilit ca totul e cel mai bine în cea mai buna dintre lumile posibile?
Recent s-au ridicat voci în lumea literară care spun că grecii nu erau chiar aşa cum scrie în manuale. Adică, poezia lirică n-ar fi fost compusă de un autor în căutare de glorie personală, ci ar fi avut acelaşi statut cu oraţiile la nunţile populare, de act ritual menit să sacralizeze gestul comunitar într-o lume neprofană. Ba încă şi teatrul, cică n-ar fi fost… vodevil bulevardier, ci soi de liturghie, multe dintre piese fiind oficiate în timpul nopţii, la lumina torţelor şi a stelelor, în amfiteatre goale. Poezii care nu sunt poezii, incantaţii care nu sunt pentru ochii vulgului, parcă se clatină temelia lumii, nu? Cum ar arăta un manual care ar transmite copilaşilor ingenui: după o epocă numită arbitrar „Renaştere”, civilizaţia europeană s-a angajat pe un tobogan, considerând că traseul fusese parcurs deja de o altă civilizaţia, cea a Greciei antice? Încă se caută o hartă... Mi se zbârleşte gândul…
Poezia – nu. Teatrul – nu. Dar oare şi democraţia? Să fie şi sistemul politic o „făcătura” preluată fără discernământ, în numele unei admiraţii nefondate? Să privim mai bine câteva fapte. Democraţia ateniană era criticată puternic de toate păturile sociale ale polisului. Aristocraţii detestau faptul că trebuiau să-i măgulească pe săraci. Aceştia din urmă nu erau de acord cu caracterul limitat al sistemului, cu faptul că magistraturile esenţiale erau rezervate oamenilor bogaţi. Cât despre intelectuali, opiniile unui Platon şi ale unui Aristotel nu validează domnia celor mulţi, iar printre destule scrieri defavorabile, un pamflet atribuit lui Xenofan, a carui ironie la adresa politeii ateniene este incontestabila. S-ar zice: bine-bine, dar era democratie, fiecare putea sa critice cat avea chef, tocmai in asta fiind si superioritatea sistemului. Or, pentru noi democratie merge cu mana in mana cu libertatea cuvantului precum calul cu caruta, dar pentru atenieni nu era chiar asa. Pentru ei mecanismele de excludere sociala functionau foarte bine, indezirabilii fiind eliminati rapid pe cale... democratica.
Sistemului i se reprosa coruptibilitatea, faptul ca saracii erau imbiati sa traiasca pe cheltuiala celor avuti, precum si tentarea celor multi cu treburile puterii, pentru care nu erau pregatiti sau competenti. Una dintre slabiciunile evidente ale acestei forme de organizare era necesitatea ca liderii sa se plieze vocii poporului, lucru care se petrecea doar în aparenta, în fapt, multe dintre decizii fiind acceptate cu usurinta în urma unor discursuri bine pregatite. Demostene, marele orator al perioadei, a fost cu certitudine la înaltimea retoricii, cu siguranta un mare patriot, dar nu mai putin un om de o venalitate notorie. Este cunoscuta interpelarea pe care i-a adresat-o adversarului sau, Eschine: „Ce ajutor financiar ai adus tu saracilor, ca cetatean bun ce te pretinzi?” În fapt, Eschine negociase pacea din 346 î. Ch. dintre Filocrat si Filip al II-lea, lucru pe care Demostene nu-l agrea.
Si poate nu fara rost. Pentru ca una dintre premizele pacii sociale ateniene a fost constant dirijarea atentiei populare catre… altceva. Epoca lui Pericle a însemnat si o politica expansionista reusita, iar prabusirea sistemului coincide cu pierderea influentei militare a Atenei în lumea greaca.
Sa recapitulam: accesul la putere al celor bogati. Demagogie. Populism. Coruptie. Deturnarea atentiei poporului prin razboi in afara teritoriului propriu, paine si circ. Manipulare prin retorica discursului. Pai, cel putin aici Renasterea nu s-a inselat. Asta e democratia! Asa a practicat-o o cetate minuscula din Grecia, asa o aplicam noi acum.
Aaa, parca mai era ceva… critica sistemului de catre intelectuali. Fugi, dom’le, de aici, pai n-am stabilit ca totul e cel mai bine în cea mai buna dintre lumile posibile?
Etichete:
Ariergarda culturii
0 comentarii :
Trimiteți un comentariu