vineri, 29 iunie 2007

Amintiri din Estul Sălbatic (I)

Cunosc un loc în ţara asta frumoasă, mănoasă şi plină de oameni gospodari şi vrednici unde se fură şi apa de la pui, dacă nu e păzită corespunzător 24 de ore din 24 de doi dobermani flămânzi, amplasaţi strategic în contingenţa obiectivului într-un ţarc înconjurat cu sârmă ghimpată electrificată la 220 V (curent alternativ, la cel continuu s-a renunţat). Acesta este locul unde tatăl meu a decis să fie la pensiile sale fermier. Să nu credeţi c-am scris “pensiile” pentru că tata ar lua vreo două-trei, nu, dar rimează cu “apartamentele regelui”, ceea ce e de-a dreptul o găselniţă, nu? E o reuşită (exprimare ambiguă, nu precizez dacă locul ales e o reuşită sau decizia tatălui meu).

Mi-am petrecut pe acel picior de plai, în acea gură de rai, o perioadă semnificativă a vieţii mele: 1 (un) an. Şcolar. Sunt printre acei privilegiaţi ai soartei care măsoară după cum vor, în ani calendaristici şi în ani şcolari. Uneori pe faţă, alteori pe dos. Am fost deci acolo un an. În această perioadă, pe aria celor şapte dealuri care-l înconjoară s-au comis 6 crime, un viol, nenumărate acte de agresare fizică, pe unele putând să vi le povestesc cu mult mai mult antren decât duducile de la ora 5. Staţi pe pace, n-am fost eu acela, s-au descurcat ei şi fără mine, şi s-or fi descurcând şi în zilele noastre, că dacă n-ar fi, nu s-ar blogări. De departe însă, specialitatea locului este furtul. Noaptea, ziua, pe la spate, pe faţă, cu ciomagul în mână, cu picioarele scăpărând pe pietrele drumului, fiecare după puteri şi talent nativ (cum altfel?). O populaţie convertită la hoţie. Virtutea o mai practică doar popa, babele neputincioase şi morţii din cimitir. Populaţia activă e activă, ergo fură. Ce început mirific de récit, nu?

Înainte de a depăna şirul mărgăritelor, de a îndepărta foile cepei una după una, sau de a pieptăna pisica în sens invers până îi face blăniţa pâc-pâc-pâc de la electrizare şi se întoarce fulgerător să muşte mâna care a hrănit-o (luaţi ce metafora vreţi, nu mă zgârcesc!) să definim puţin poziţia naratorului faţă de obiectul delectării: pe scaun, la birou, în faţa monitorului, ignorând maestuos tastatura pe care a învăţat-o pe de rost. În raport cu ce voi nara (cu nara stângă, că aia dreaptă e înfundată), nu mai am azi nici tristeţe, nici mânie, nici amuzament. Am trecut prin toate stările astea la vremea lor, m-au mai poluat o vreme, azi au rămas doar amintirile. Distilate ca un rachiu de sfeclă de zahăr. Sunt gata să le lipesc pe blog, în funcţie de timp şi chef, iar când se vor termina promit să nu ficţionalizez, am să spun că s-au isprăvit şi gata, comentăm posibilităţile de traducere în limba română a expresiei “Piss Envoy” cu care Gilad Atzmon îl gratulează zilele astea pe Tony Blair, negociator al păcii (sic!) pentru Orientul Apropiat.

Dintr-o generozitate greu de înţeles dar uşor de explicat, voi trece sub tăcere numele satului care va fi subiectul propoziţiilor mele, ale oamenilor lui minunaţi şi ale visurilor lor zburătoare. Asumând intrarea în universalitate a Amintirilor mele din Estul Sălbatic, nu vreau să răpesc miilor de cititori care vor re-cunoaşte alte şi alte aşezări româneşti aşişderea plăcerea datului cu presupusul. Conspirativ, între noi şi numai noi, numele acestui sat va fi: Ţărănoaia. Locuitorii lui se vor numi, tot prin convenţie: Ţărăşenii. Un prieten psiholog, care şi-a adus obolul la formarea mea intelectuală, mi-a zis cândva: “Azi nu mai sunt ţărani, toţi sunt ţărăşeni.” Câteva zile mai târziu, aveam să constat că Tiberiu nu se înşela câtuşi de puţin. Eram într-o crâşmă de la Ţărănoaia, si un flăcău îmi zice languros-admirativ: “Ai fost la oraş?” Da, zic. “Şi cum a fost?” Cum să fie? întreb cu tragere de inimă, doar era pentru o cauză bună. “Frumos, nu?” Zâmbet păstos. El, nu eu. Eu zâmbesc vertical, pe direcţia mustăţii îndreptată gravitaţional tocmai hăt încolo, înspre Centrul Pământului. Auzi la el, frumos la oraş. Fusese cândva în piaţă şi mâncase mici cu muştar, chestie care constituia pentru el o experienţă mistică. Nu aprofundez, scena se termină aici. Ştiu că unul în pană de inspiraţie ar fi insistat gospodăreşte pe tăntălăul care-şi dăruise inima unui târg aflat la 30 de kilometri distanţă, dar eu nu mă pretez la exhibarea impudică a nefericirii omului, plus că nici n-am nevoie de asemenea artificii ca să umplu spaţiul, am poveşti din Estul Sălbatic cât cuprinde blogul ăsta...

“Hoţul adevărat”, zicea un prieten cojocar, om dăruit în multe şi a cărui amintire o evoc azi cu dragoste aproape filială, “e cel mai mare credincios.” El înainte de a se duce să-şi săvârşească nefăcutele, scuipă în sân şi zice: “Doamne ajută!” Apoi face cruce mare, gospodărească, şi se duce tiptil să ia oul de sub găină. Iar dacă moţata îl vede cumva, duce oul la loc cu obrazul crăpat de ruşine. E-he-he! Ce vremuri dom’le, când omul era om, şi hoţul domn! S-au dus, odată cu Harap-Alb şi Greuceanu, despre care spunea odată Băse că nu mai sunt necesare formării tineretului de azi. Hoţul de azi e preocupat de imagine: dacă-l prinzi nu dă înapoi prada, nu fuge, ci caută să te miruiască la Numele Tatălui, ca să te miri la crepetul zorilor ce căutai cu furca lângă tine în mijlocul curţii.

Într-o noapte m-am trezit cu mâna pe bâtă şi-am ieşit cu tata în pridvor, să croim la invadatori. Dormeam iepureşte, şi ştiam din bătaia câinilor când se scarpină o cucuvaie de purici albi, când le e de căţelit şi când avem inspecţie neanunţată. Tata cu o drughineaţă de stejar căreia numai ghinturile îi lipseau, eu cu o bâtă de baseball elegantă şi lăcuită, numai bune de altoit proastele caractere ASCII. Şlapii lângă paturi şi ţinută prezentabilă, că la hoţii din Satul se iese conform procedurii de urgenţă: pasul 1 – mâna pe instrument, pasul 2 – picioarele în papuci, pasul 3 – ieşirea încolonaţi pe uşă câte doi de mână, un băiat şi-un ciomag, direcţia ce nimerim. Paşii 1bis – îmbrăcarea în straie de zbânţuială şi 2bis – aprinsul becului, au fost îndepărtaţi din procedura standard, pentru că hoţul trebuie servit la timp şi nu rămâne fără replică dacă ratezi efectul surprizei.

Taman în seara aceea pivotul haitei de câini, o lupoaică tembelă şi care nu evalua niciodată pericolele, era legată. De restul nici nu vorbesc, că erau de galerie. Noi, planul A: tata printr-un cot de casă, eu prin celălalt, cu convenţia să trăznim când facem joncţiunea celor două aripi ale miliţiei cetăţeneşti. Afară o surpriză îşi face bine datoria: un far cât toate zilele drept în ochii mei. La momentul ăla tata nu plantase iluminatul de închisoare americană pe care îl are acuma, nici lanterna Varta care arde patru baterii în două ceasuri nu o cumpărase. Eram deci subtehnologizaţi, iar cu cronologia nu te pui, eu proptisem pupilele mărite într-un far, incapabil să evaluez cu cine-mi pun IQ-ul. Lady cea tembelă făcea ca la circ. Tata măsura perimetrul casei cu băţul de chibrit. Hoţii păstrau tăcere ca nişte elevi la teză, ştiut fiind că lumina ascunde moaca, dar timbrul vocii ba. Vizualizaţi scena? Să vă fac o schemă? Vă rog să nu mă dezamăgiţi, pentru că nu reiau nici în ruptul cap, mai bine mă avertizaţi de la început, ca să ştiu cu cine am de-a face.

Da capo, greii mei de cap! Deci doi tipi experimentaţi, doi lupi ai protecţiei avutului personal în dauna furatului obştesc, ies noaptea ca să-şi apere bunurile trudite cu sudoarea axilară. În cazul în speţă, recolta de sfeclă de zahăr muncită conform procedurilor clasice explicate în cursurile universitare de agronomie ale anului II şi II bis (la nevoie II tris, dacă are cine plăti taxa de reptilă). Nu era prima oară cănd iubiţii voştri eroi ieşeau well-prepared să-i omenească pe voinici ieşiţi la colnic cu parul în dreapta şi cu lanterna de orbit apropitarii în stânga. Năuhau aveam grupir, ni se furase deja o crescătorie de iepuri promiţătoare (din care însă rămăsese un efectiv matcă, modul ţărăşeanului de a spune ca un robocap: ail bi bac!), o căpiţă de fân cu tot cu prepeleac, diferite instrumente dintre care o coasă italienească ce mi-a rămas aproape de inimă, o roabă de nisip şi una de balastru, lemne de foc în cantitate nedeterminată şi un câine prost. Se trecea prin curtea lui tata mai ceva ca prin Gara de Nord. Şi rar să-şi facă vreunul degeaba. Eram fripţi! Între timp tata a băgat câteva mii de euro într-un gard filozofic, dar nu te poţi juca cu cronologia, faptele sunt ceea ce sunt, pe atunci nu ştiam încă profundul rost al unui gard: acela de a-i ţine pe hoţi înăuntrul proprietăţii când vor să dispară, şi nu de a-i împiedica să intre. Taoismul în sprijinul micului proprietar de pământ de la Ţărănoaia.

Revenim la momentul fierbinte după care vă lasă gura apă ca să vă povestesc câte ceva despre câini. Sunt expert, nu ascund asta, în câineză. Voi vedeţi nişte patrupede cu nas şi coadă şi credeţi că marea artă constă să te apropii de un Mastino Napoletano cu babinele încleiate de salivă (ale lui, asupra salivaţiei voastre nu îndrăznesc să mă pronunţ) şi să-i spuneţi cu vocea gâtuită de emoţie: giugu-giugu, puişol! să-ţi dea nenea zăhălel? Eu n-am nevoie de trucurile astea, eu vorbesc câineza fără subtitraj. Competenţe de receptare şi comunicare zbârnâind precum coada unui Beagle care a prins urma. De acord, n-am învăţat-o pe căţeaua lui taică-meu tabla înmulţirii, dar nici un profesor nu poate preda ceea ce el a uitat în secunda 2 după ce a absolvit vacalaureatul la mate-fizică. Altfel, vă asigur că aş (dacă izbutiţi să completaţi ideea având în vedere informaţiile deja primite până în acest moment aveţi două puncte din zece posibile. Notaţi rezultatul în josul paginii.)

Să recapitulăm: eram deci cu un far în ochi, cu dreapta pe bâta de beizbol şi cu stânga undeva în stânga mea. Aşteptam să dea odată taică-meu colţul... casei, nu colţul pur şi simplu, îmi iubesc bătrânul ca pe reprezentantul legitim al lui Dumnezeu pe pământ, e o figură sacră pentru mine, precizez asta ca nu cumva să vă ducă mintea tembelă la automatisme langajiere de corijenţi, cum vă e felul. Aţi auzit de dilatare temporală? Timpul subiectiv călare peste timpul obiectiv care nu mai suflă de aşa o presiune? Pai asta băgăm şi noi acuma, aţi prins faza? Ok, hai s-o scurtăm, să nu ziceţi că mă joc cu nervii voştri, ştiu că abia aşteptaţi să mai faceţi un sărci pe Gugâl, să vă duceţi unde vedeţi cu motorul de căutare. Reiau ideea: eu cu o bâtă în mână şi cunoştinţe de beizbol absolut folclorice, tata ocolind casa de parcă ar fi fost Casa Poporului, atâta o mai lungea, sau cine ştie, poate se oprise în colţul sud-vestic să mai recupereze din somnul pierdut, eu lângă o căţea promiţătoare gândindu-mă că dacă e unul singur îl croiesc, dar ce te faci dacă-s mai mulţi, mai bine îi bag în aia mă-sii, vorba lui Pavel Stratan. Tulburătoare dilemă: To be Li or not to be Li, that's the question!

Am o meteahnă, de fiecare dată când o alternativă (adică două posibilităţi, nu o posibilitate suplimentară, dacă nu mă credeţi căutaţi la dico, dar vă rog din suflet, nu mă mai întrerupeţi atâta!) mă presează, prefer să mă concentrez aiurea. Mă prefac că am nevoie de întăriri şi cu mâna stângă, aflată miraculos în stânga, încep migăloasa operaţiune a dezlegării căţelei. O să spuneţi, da’ bine bine, vajnici proprietari, de ce era pe lanţ forţa de menţinere a păcii într-un teritoriu disputat de toţi vecinii? Ei bine, dragilor, între timp tata a făcut tot soiul de năzdrăvănii, alocând pentru apărare un procent din venituri care l-ar face să icnească pe Dick Cheney de invidie, dar încă nu descoperise virtuţile benefice ale dezlegării câinelui pe timpul nopţilor cu lună plină. Aşadar, ce s-o mai lungesc, câinele era legat de proşti. Adică noi, că Lady era deşteaptă. Genul de bestie dispusă să-şi bage caninii în fesierul unuia care sărea la tata cu furca în mână, chestia asta îl cam speria pe bâtrânul meu, responsabilitate juridică şi alea-alea, dacă îl morsoacă javra la gât pe hoţ cum citise el în Baltagul? Părerea mea era că furca e furcă şi baltagul baltag, dar n-am avut niciodată drept de vot în faţa lui, şi aşa va rămâne până la Judecata de Apoi. Aşa că Lady era liberă numai când mergeam eu să aduc vitele de pe imaş, chestie care făcea câţiva kilometri de trap mărunt şi discuţii entuziaste în câineză.

Cam de conversaţii ne ţineam şi în timp ce alţii ne spionau cu farul, să vadă cum dom’le face profu’ ăsta să-şi amuţe jâgăraia asta la noi fără să strige şo pe ei ca-n poveste. E clar, eu căutam să cooptez întăriri în regnul animal, vegetal şi mineral, dar ce oare făcea tata? Mai uşor v-aş putea spune cine l-a ucis pe gifichei şi din ce poziţie, e un mister pentru mine ce-a făcut tata în dilatarea aia temporală, gândiţi-vă şi voi că a apărut exact când mi s-a terminat mie dilatarea şi-au început din nou să curgă secundele după cum dicta pendula din perete, e anormal, nu? Cum, nu pricepeţi? Măi, nu mă miră, la câţi oameni intră în gospodăria mea virtuală căutând “porno” şi “cel mai bun manelist”, te pomeneşti că aşa ai ajuns şi tu aici, crezând că te servesc cu povestiri erotice.

Uite, hai să parafrazăm o problemă de fizică de mare succes în manualul de a IX-a pe care mi l-a trântit profu’ peste cap în abatorul de fizică. Dacă pui mâna pe literele “L” şi “or” exat asta rămâne: “-ab-atorul de fizică”, pe încercate. Ca să vă ajut, o fac sub formă de exerciţiu. Se dă textul: Două trenuri se îndreaptă unul spre celălalt pe două şine paralele cu vitezele x şi respectiv y..., să se parafrazeze problema în contextul în care un om stă cu farul în ochi şi cu bâta în dreapta, în vreme ce celălalt om înconjoară casa în direcţia care îi asigură cel mai lung segment din perimetrul dat. Soluţie: Cum este cu putinţă ca în cazul unei echipe formată din doi membri, unuia să i se dilate timpul până la dimensiunea notată cu x1, iar celuilalt să-i curgă timpul cu dimensiunea subiectivă x2, şi totuşi fenomenul să ia sfârşit într-un punct beta comun, ulterior punctului alfa comun care precede defazarea temporală?

Ei bine, habar n-am. N-am fost niciodată cel mai bun la fizică, cu excepţia unei teze la care am luat 9, dar atunci era normal, că fusesem corigent pe primele două trimestre, şi riscam să repet frumuseţe de clasa a X-a. După care mi-am revenit, iar când am crescut mare am ieşit cu tata la faza pe care tot încerc să v-o povestesc, dar până nu lămuresc ce făcea bătrânul nu mă las, aşa sunt eu, atent la detaliile în care se ascunde diavolul, nu? Nu ştiu ce făcea tata, condiţia fizică nu-i lipsea, sprinta suta în mai puţin timp decât aveţi voi ca să citiţi o frază proustiană mică la mine pe blog, dar mă prefac că am găsit, histoire de a aduce un plus de poezie în Ţărănoaia. Între tigru şi floare, între hoţi şi patul cald, meditativul meu tată găsise timp să admire cerul. Şi avea ce admira, pentru că la amarul ăla de pământ bun de se mirase o echipă de franţuji ce compoziţie grozavă poa’ să aibă (S’il vous plaît, apportez-nous de la terre qui existe dans la nature, nous ne voulons analyser des compositions de synthèse!) îşi mai trăsese boierul şi o droaie de hectare de cer, dar ştiţi, din ăla fain, cum n-o să vedeţi în oraş în veci şi pururi! Nu mă bag la descrieri cu forţă sugestivă că-mi crapă blogul de necaz. Tata admira cerul, ce-i aşa de greu de priceput? Eu îi întrebam pe hoţii atomici “Care eşti bă, acolo?”, deh, mă credeam la strigatul catalogului, am zis întotdeauna că şcoala nu te învaţă cum să te descurci în situaţiile din producţie, iar tata, cu timpul lui subiectiv depănat pe un mosor de plastic alb-sidef (procedeu stilistic: imagine vizuală cu caracter figurat), număra stelele.

După care s-a produs impactul. Eu am dat drumul la căţea. Tata la drughineaţă. Hoţii la sacul cu sfecla de zahar. Vedeţi cum încep să se lege toate? Ca într-un film de Mungiu candidat la Oscar. Aerul face plosc în gura căţelei, au-au în măciuca bătrânului meu cu condiţia fizică de invidiat, pământul geme sub hoţii care erau în număr de doi, cu semnalmentele: haine cenuşii, cagule pe cap şi nici un sunet pe gură. Eu nu mai ţin minte ce făceam, cred că măsuram ecartul dintre timpul subiectiv şi timpul pendulitic.

3 comentarii :

  1. tzafna spunea...

    va urma alta poveste.... ca-nainte muult mai este:)

  2. Radu Iliescu spunea...

    :-)

  3. Ciprian Pricop spunea...

    Ce vremuri... :)) ;) :)

Google