Unitatea de măsură pentru evaluarea timpului scurt şi foarte scurt
Am trăit nedumerit zilele când, în 1990, muncitorii au ieşit în stradă ca să strige: “Noi muncim, nu gândim!” Şi aveau dreptate... Ieri în Capitală minerii au scandat: “Cu cianura printre noi, suntem sănătoşi ca voi!” Aceeaşi lozincă reîncărcata... Acelaşi entuziasm din parte-mi.
N-am să blamez breasla minerilor, nu că n-ar fi oportun şi motivat, ci pentru că orice bucată de pâine câştigată cinstit îl înnobilează pe cel ce-o aduce zilnic pe masă. Nici n-am să le scriu elogii proletcultiste, sunt nişte tâmpiţi, amărâţi ca vai de ei, a căror soartă grea îmi aminteşte de calul ăla din Germinal, coborât cu frânghiile în mina ca un mormânt, din care nu avea să-i fie permis să iasă decât ţeapăn, cu picioarele în sus.
Nu e vesel să fii miner. Nu e uşor să vezi într-o zi că nici miner nu poţi fi, după ce singurul lucru la care te pricepi e să dai cu târnăcopul în pământ. Dar de departe cel mai trist lucru e să nu pricepi că eşti doar miner. Că eşti doar miner. Adică o pereche de braţe care mânuie mai bine târnăcopul decât mine. E rău să fii de meserie o pereche de braţe, e şi mai rău să nu pricepi că gândirea nu se face cu lopata şi nici nu iese din lămpaş.
Miza Roşiei Montana e imensă şi concomitent ridicolă. E imensă pentru că zăcămintele de aur ale planetei s-au epuizat. Civilizaţia noastră ajunge la finiş, ieri cărbunele şi gazele naturale, azi aurul, mâine-poimâine petrolul. Ne pregătim să închină steagul. Roşia Montana ar mai reprezenta o gură de aur pentru pivniţele flămânde ale băncilor. După care, am fi tot aici unde ne aflăm azi şi acum. Asta e partea ridicolă a mizei pe care o ridică Roşia. O mână de aur plătit cu un deşert de cianuri în inima Transilvaniei. Trebuie să fii tâmpit ca să nu vezi că târgul e prost, că nu se merită... Câţiva ani ca miner pentru o eternitate chimică!
Propun ca unitatea de măsură pentru evaluarea timpului scurt şi foarte scurt să fie distanţa dintre retină şi punctul de focalizare a privirii situat imediat deasupra vârfului nasului.
N-am să blamez breasla minerilor, nu că n-ar fi oportun şi motivat, ci pentru că orice bucată de pâine câştigată cinstit îl înnobilează pe cel ce-o aduce zilnic pe masă. Nici n-am să le scriu elogii proletcultiste, sunt nişte tâmpiţi, amărâţi ca vai de ei, a căror soartă grea îmi aminteşte de calul ăla din Germinal, coborât cu frânghiile în mina ca un mormânt, din care nu avea să-i fie permis să iasă decât ţeapăn, cu picioarele în sus.
Nu e vesel să fii miner. Nu e uşor să vezi într-o zi că nici miner nu poţi fi, după ce singurul lucru la care te pricepi e să dai cu târnăcopul în pământ. Dar de departe cel mai trist lucru e să nu pricepi că eşti doar miner. Că eşti doar miner. Adică o pereche de braţe care mânuie mai bine târnăcopul decât mine. E rău să fii de meserie o pereche de braţe, e şi mai rău să nu pricepi că gândirea nu se face cu lopata şi nici nu iese din lămpaş.
Miza Roşiei Montana e imensă şi concomitent ridicolă. E imensă pentru că zăcămintele de aur ale planetei s-au epuizat. Civilizaţia noastră ajunge la finiş, ieri cărbunele şi gazele naturale, azi aurul, mâine-poimâine petrolul. Ne pregătim să închină steagul. Roşia Montana ar mai reprezenta o gură de aur pentru pivniţele flămânde ale băncilor. După care, am fi tot aici unde ne aflăm azi şi acum. Asta e partea ridicolă a mizei pe care o ridică Roşia. O mână de aur plătit cu un deşert de cianuri în inima Transilvaniei. Trebuie să fii tâmpit ca să nu vezi că târgul e prost, că nu se merită... Câţiva ani ca miner pentru o eternitate chimică!
Propun ca unitatea de măsură pentru evaluarea timpului scurt şi foarte scurt să fie distanţa dintre retină şi punctul de focalizare a privirii situat imediat deasupra vârfului nasului.
Etichete:
România pro-fundă
0 comentarii :
Trimiteți un comentariu