Idiocraţia (2006)

Imaginaţi-vă o lume în care oamenii stau lipiţi de televizor ca să vadă emisiuni tembele, în care prostia nu mai este excepţia, ci norma, în care sexul, sub toate formele lui, e preocuparea numărul 1 a tuturor, în care preşedintele statului e o fostă vedetă a show-biz-ului, în care reclama este internalizată până într-acolo încât furnizează material intelectual... Da, aveţi dreptate, fireşte că vorbim despre America, dar nu de cea actuală, ci de aceea imaginată de regizorul Mike Judge în pelicula Idiocracy.

Teoria faimosuuil punct al lui Elias Canetti poate fi enunţat în felul următor: “Undeva, în urmă cu câteva secole, nu prea multe, civilizaţia noastră a ieşit de sub presiunea obiectivă a Istoriei, începând să fabrice evenimente aşa cum fabricăm oale şi topoare. Ingineria istorică este marea noastră evadare şi marea noastră nefericire: suntem capabili de orice dar nu ne aflăm nicăieri, într-o halucinaţie colectivă pe care o creăm şi care ne terorizează.” De aici, Baudrillard dezvolta scenariul apocalipsei la ralenti, un fel de sfârşit al lumii cleios şi indefinit, care-şi oferă luxul duratei nesfârşite tocmai pentru că sensul ei, Timpul, a dispărut cu desăvârşire.

Ei bine, scenariul lui Judge este o astfel de apocalipsă moale şi scârboasă, care în mod paradoxal sfârşeşte bine, deşi porneşte foarte prost. Ideea de bază pe care o enunţă în primele minute este aceea că în societatea noastră inteligenţii refuză să se mai înmulţească, în vreme ce idioţii plodesc în neştire. Din păcate, cei prezentaţi pe post de inteligenţi sunt doi debili, e drept, dotaţi cu IQ-uri lătăreţe, o pereche jalnică al cărei mascul moare în primele minute ale filmului pentru că l-a lăsat inima într-o şedinţă de masturbare, femela ocupând încă vreo câteva secunde prim-planul pentru a-şi enunţa disponibilitatea de a face un copil, în ciuda vârstei înaintate, graţie ovulelor criogenate prin sertarele unei bănci de organe. Ei, asta e o prostie de intensă circulaţie în epoca noastră: echivalarea coeficientului de inteligenţă cu inteligenţa însăşi, de ca şi cum n-ar exista şi inteligenţi penibili, a căror disponibilitate (adică IQ) n-ar fi fost îndreptată aiurea, înspre prostii colosale. Să ne amintim de declaraţia lui Oppenheimer, creatorul bombei atomice (din acelaşi colectiv cu Einstein), care post-Hiroshima declară: “Într-un anume sens, noi, oamenii de ştiinţă, am făcut un mare păcat.” Pai bine, măi boule, înainte de a te înhăma la cercetarea aia cretină, ce credeai că vei obţine, noi soiuri de roşii rezistente la condiţiile Saharei? Idolul “inteligenţilor” din vremurile noastre, Einstein, este complice la moartea a 450.000 de oameni, chestie care numai deşteaptă nu este. Ar trebui să ne intre în cap că există metode să te pierzi şi cu un IQ de invidiat, deşi e unul din cele mai mari daruri pe care ţi le poate face Dumnezeu...

O altă chestie destul de proastă din Idiocracy este proiectarea tâmpeniei postmoderne (americăneşti, dar lasă că nici Europa nu e departe!) undeva prin 2500 e.n. Trebuie să fii de un optimism care frizează... idioţenia ca să crezi că e nevoie de 500 de ani ca societatea noastră să degenereze în halul în care ni-l prezintă Mike Judge. Ronald Reagan a fost primul preşedinte american care a jucat acest rol după o carieră actoricească. De aici, cât de departe ar fi un preşedinte care să se fi ilustrat în prealabil ca pornostar şi campion de wrestling, trecând prin IQ-ul 86 al lui Bush? Deja americanii au din plin emisiuni tâmpite şi pline cu violenţă, cât mai este până un show intitulat “Ow! My balls!”? Engleza vorbită de cei mai mulţi dintre ei este un idiom redus la câteva sute de cuvinte şi alte zeci de interjecţii, adică exact ce ne prezintă Idiocracy, în gura avocaţilor, e drept...

Ultimul lucru neinspirat din filmul ăsta bun este tendinţa de a prezenta într-o atmosferă comică dezastrul unei civilizaţii în care oamenii iau de bună reclama unei multinaţionale care propune înlocuirea apei din irigaţii cu Coca-Cola (hai c-am glumit, e de fapt un fel de gelatină verde care “conţine electroliţi” – o să auziţi asta cam de 20 de ori în tot filmul, repetat de toţi membrii guvernului american mondial), sau tendinţa automată pe care o au personajele de a se gândi la relaţii sexuale imediat ce o femeie se apropie de un bărbat la mai puţin de 70 de centimetri...

Dar undeva este şi o veste bună: într-o organizare socială hipertehnologizată, în care statul a depăşit demult toate inhibiţiile pe care le avea să interfereze adânc în viaţa individului, dobitocii a căror meserie este să se servească de aparatura respectivă sunt atât de bovinizaţi încât este suficient să spui că ai făcut puşcărie ca să ieşi din închisoare la câteva minute de la intrarea sub acoperişul ei. Vectorul automatizării a pierdut demult legătura cu vectorul participării celulelor cenuşii, idee ilustrată şi de atmosfera dintr-un spital în care asistenta stă cu maxilarul inferior spânzurat sub nişte ochi păstoşi, încercând cu dificultate să facă legătura dintre pacientul din faţa ei şi o mulţime de butoane, e drept, foarte sugestive, iar doctorul e un fel de rapper care diagnostichează cu dezinvoltură: “You’re fucked!”

În rest, parafrazându-l pe Alfred de Musset, secolul acela nu e un moment bun...