Despre gãinizarea lumii
Ai vãzut vreodatã remuscãrile atroce oglindite pe chipul unei gãini dupã ce a ciugulit un vierme? I-ai vãzut trãsãturile chinuite la gândul cã o existentã nevinovatã tocmai a fost aneantizatã în pipota ei? Nu? Atunci e bine: pentru cã de fapt o gãinã cãreia sã-i parã rãu nici mãcar nu existã. Aceastã pasãre are ceva cu adevãrat uimitor: capacitatea ei fantasticã de a face rãu fãrã ca mãcar sã-si dea seama. Dacã vremurile se îndreaptã într-o directie predictibilã, atunci eu cred cã sare în ochi nu doar cresterea capacitãtii oamenilor de a accepta Rãul, nici aceea de a-l comite cu seninãtate, ci chiar de a-l perpetra în absenta constiintei lui. Cu aceeasi naturalete cu care o gãinã suge un vierme din pãmânt.
Am avut ocazia în câteva rânduri sã fac observatii asupra acestor pãsãri. Etiologia lor trece neobservatã pentru mentalul colectiv, care preferã sã înregistreze încãpãtânarea mãgarului, solemnitatea tâmpã a boului, mãretia leului, perfidia pisicii. Un autor spunea cândva cã singurul animal care cunoaste “un Dumnezeu vãzut, pipãit si mirosit” este câinele. Despre galinacee, nimic. M-am decis sã scriu aceste rânduri ca sã umplu un gol nepermis.
Gãina este individualistã. Dacã te uiti într-o poiatã de orãtãnii, ti se pare cã vezi o comunitate, dar în realitate în fata ta nu este nimic închegat, nici o coeziune nu leagã populatia galinacee, ai cãrei membri sunt deplin autonomi. Este destul sã vezi cum se înghesuie la mâncare: fiecare pentru el/ea. Atunci când o gãinã gãseste un vierme, un cãrãbus, ceva, începe o goanã nebuneascã cu prada în plisc, nici un fel de prioritate la hranã celor mici, sau eventual suratelor ouatoare. Individualism în stare purã. Speciile cu simt ierarhic ca leii sau hienele presupun cã cei mai puternici membri ai grupului, cei pe umerii cãrora este povara supravietuirii clanului, mãnâncã primii, dar la gãini ierarhia este pusã sub semnul întrebãrii si de o sutã de ori pe zi, de fiecare datã când o puicã debilã confundã o piatrã cu o grãuntã. Gãinile au aplicat doctrina egalitarismului cu mult înainte ca oamenii s-o fi formulat în vremea revolutiei franceze.
Gãina nu se revoltã niciodatã. Si asta pentru cã nu are memorie. Stãpânul poate culege zilnic ouãle, poate tãia câte o pasãre la douã zile, gãinile nu vor face niciodatã grevã dacã au mâna lor de grãunte zilnice. Si asta fãrã nici o fidelitate fatã de stãpân, vulpea si uliul pot face la fel fãrã ca gãinile sã organizeze vreo formã de rezistentã oarecare. Fiind lipsitã de constiinta apartenentei la o colectivitate, fie si cea miniaturalã pe care o presupune poiata, gãina ar putea savura fericirea de a nu fi ea victima, dacã imaginatia nu i-ar fi complet blocatã de digerarea unui bob.
Gãina este în mod definitiv o mare experimentalistã. Desi recunoaste forma unui vierme, ea poate ciuguli si sireturile unui pantof, iar un ciob de sticlã o poate atrage la fel de mult ca un bob de grâu, cu conditia ca forma sã fie aproximativ aceeasi. Sau nu. Aceastã capacitate de a întâmpina noul fãrã temeri tine de faptul cã populatiile galinacee nu au repere. Toate speciile se comportã într-un mod care tine de o dharma a fiecãreia, ei bine gãinile sunt capabile de o curioasã si neplãcutã “performantã”: aceea de a-si schimba comportamentul în masã. Dacã o tovarãsã din poiatã începe sã sângereze (muscatã de un sobolan de exemplu), ea trebuie imediat îndepãrtatã si izolatã de grup, altfel va fi “gustatã” de suratele care se vor converti în termen de câteva ceasuri la canibalism, devorând biata victimã înainte sã moarã de moarte buna. Un grup numeros poate derapa astfel fãrã nici un efect de inertie vizibil.
Ar mai trebui spus cã gãinile cunosc conflictul dintre generatii (pentru care nu este indicat ca puii tineri sã fie în acelasi spatiu cu gãinile bãtrâne) si violenta sexualã ca singurã formã de relatie între membrii de sex opus, si avem tabloul complet al societãtii moderne în curs de gãinizare. Într-adevãr, lumea noastrã seamãnã din ce în ce mai mult cu o poiatã. Visãm la egalitate, ierarhiile fiind puse în discutie de fiecare datã când o luãm la fugã cu un vierme în plisc. Rãul îl comitem voios, fãrã mãcar sã ne mai dãm seama de gravitatea gândurilor si a faptelor noastre. Experimentãm cu sete, pânã ce un ciob ne perforeazã gusa. Dupã care o luãm de la capãt. A dispãrut solidaritatea, înlocuitã fiind cu capacitatea de a “valorifica” necazul celuilalt. Si asta în numele “gândirii pozitive” al cãrei scop este de a ne proteja pipota de orice urmã de gravitate. Vietuind în spatii semi-închise, ne îmbolnãvim de agresivitatea suprapopulãrii si adoptãm orice nebunie cu viteza cu care oamenii schimbã modele. Scurmãm temeinic podeaua si nu ne e rusine sã numim asta “cercetare”, separãm firele de praf gri de cele negre, si asta trece drept “contabilitate”.
De la o vreme, circulã în poiatã zvonul c-o sã ne ia pe toate sã ne dea foc. Ceva legat de o chestie obscurã, aviara sau cam asa ceva. Dar eu nu cred. Nu se poate. De când sunt gãinile pe lume asta, sã se dea foc la un cârd întreg nu s-a mai vãzut. Trebuie sã fie doar un mit.
Am avut ocazia în câteva rânduri sã fac observatii asupra acestor pãsãri. Etiologia lor trece neobservatã pentru mentalul colectiv, care preferã sã înregistreze încãpãtânarea mãgarului, solemnitatea tâmpã a boului, mãretia leului, perfidia pisicii. Un autor spunea cândva cã singurul animal care cunoaste “un Dumnezeu vãzut, pipãit si mirosit” este câinele. Despre galinacee, nimic. M-am decis sã scriu aceste rânduri ca sã umplu un gol nepermis.
Gãina este individualistã. Dacã te uiti într-o poiatã de orãtãnii, ti se pare cã vezi o comunitate, dar în realitate în fata ta nu este nimic închegat, nici o coeziune nu leagã populatia galinacee, ai cãrei membri sunt deplin autonomi. Este destul sã vezi cum se înghesuie la mâncare: fiecare pentru el/ea. Atunci când o gãinã gãseste un vierme, un cãrãbus, ceva, începe o goanã nebuneascã cu prada în plisc, nici un fel de prioritate la hranã celor mici, sau eventual suratelor ouatoare. Individualism în stare purã. Speciile cu simt ierarhic ca leii sau hienele presupun cã cei mai puternici membri ai grupului, cei pe umerii cãrora este povara supravietuirii clanului, mãnâncã primii, dar la gãini ierarhia este pusã sub semnul întrebãrii si de o sutã de ori pe zi, de fiecare datã când o puicã debilã confundã o piatrã cu o grãuntã. Gãinile au aplicat doctrina egalitarismului cu mult înainte ca oamenii s-o fi formulat în vremea revolutiei franceze.
Gãina nu se revoltã niciodatã. Si asta pentru cã nu are memorie. Stãpânul poate culege zilnic ouãle, poate tãia câte o pasãre la douã zile, gãinile nu vor face niciodatã grevã dacã au mâna lor de grãunte zilnice. Si asta fãrã nici o fidelitate fatã de stãpân, vulpea si uliul pot face la fel fãrã ca gãinile sã organizeze vreo formã de rezistentã oarecare. Fiind lipsitã de constiinta apartenentei la o colectivitate, fie si cea miniaturalã pe care o presupune poiata, gãina ar putea savura fericirea de a nu fi ea victima, dacã imaginatia nu i-ar fi complet blocatã de digerarea unui bob.
Gãina este în mod definitiv o mare experimentalistã. Desi recunoaste forma unui vierme, ea poate ciuguli si sireturile unui pantof, iar un ciob de sticlã o poate atrage la fel de mult ca un bob de grâu, cu conditia ca forma sã fie aproximativ aceeasi. Sau nu. Aceastã capacitate de a întâmpina noul fãrã temeri tine de faptul cã populatiile galinacee nu au repere. Toate speciile se comportã într-un mod care tine de o dharma a fiecãreia, ei bine gãinile sunt capabile de o curioasã si neplãcutã “performantã”: aceea de a-si schimba comportamentul în masã. Dacã o tovarãsã din poiatã începe sã sângereze (muscatã de un sobolan de exemplu), ea trebuie imediat îndepãrtatã si izolatã de grup, altfel va fi “gustatã” de suratele care se vor converti în termen de câteva ceasuri la canibalism, devorând biata victimã înainte sã moarã de moarte buna. Un grup numeros poate derapa astfel fãrã nici un efect de inertie vizibil.
Ar mai trebui spus cã gãinile cunosc conflictul dintre generatii (pentru care nu este indicat ca puii tineri sã fie în acelasi spatiu cu gãinile bãtrâne) si violenta sexualã ca singurã formã de relatie între membrii de sex opus, si avem tabloul complet al societãtii moderne în curs de gãinizare. Într-adevãr, lumea noastrã seamãnã din ce în ce mai mult cu o poiatã. Visãm la egalitate, ierarhiile fiind puse în discutie de fiecare datã când o luãm la fugã cu un vierme în plisc. Rãul îl comitem voios, fãrã mãcar sã ne mai dãm seama de gravitatea gândurilor si a faptelor noastre. Experimentãm cu sete, pânã ce un ciob ne perforeazã gusa. Dupã care o luãm de la capãt. A dispãrut solidaritatea, înlocuitã fiind cu capacitatea de a “valorifica” necazul celuilalt. Si asta în numele “gândirii pozitive” al cãrei scop este de a ne proteja pipota de orice urmã de gravitate. Vietuind în spatii semi-închise, ne îmbolnãvim de agresivitatea suprapopulãrii si adoptãm orice nebunie cu viteza cu care oamenii schimbã modele. Scurmãm temeinic podeaua si nu ne e rusine sã numim asta “cercetare”, separãm firele de praf gri de cele negre, si asta trece drept “contabilitate”.
De la o vreme, circulã în poiatã zvonul c-o sã ne ia pe toate sã ne dea foc. Ceva legat de o chestie obscurã, aviara sau cam asa ceva. Dar eu nu cred. Nu se poate. De când sunt gãinile pe lume asta, sã se dea foc la un cârd întreg nu s-a mai vãzut. Trebuie sã fie doar un mit.
Etichete:
Frecţii la piciorul tău de lemn
0 comentarii :
Trimiteți un comentariu